AJTR
Boabe de grâu, o revistă de neuitat Boabe de grâu, o revistă de neuitat
În luna martie a anului 1930, în peisajul dens al unei veritabile simfonii de ziare și publicații periodice (cuvântul scris-tipărit era la putere!), apărea... Boabe de grâu, o revistă de neuitat

În luna martie a anului 1930, în peisajul dens al unei veritabile simfonii de ziare și publicații periodice (cuvântul scris-tipărit era la putere!), apărea revista lunară „Boabe de grâu”. Un titlu metaforic, plin de nenumărate înțelesuri, de la pâinea cea de toate zilele, la dăinuire și solidaritate – bobul de grâu își păstrează puterea de germinație un timp nemărginit, iar după încolțire el înfrățește, înmulțindu-se într-un chip uimitor. Nu ultimul înțeles este însăși sacralitatea, poate până la cuminecătură, chipul lui Iisus Hristos regăsindu-se pe fiecare bob de grâu, indiferent de soiul din care provine acesta.


Omul-orchestră al „Boabelor de grâu” a fost Emanoil Bucuța (1887-1946).  Pe tatăl său, născut într-un sat din apropierea Bucureștiului, îl chema Ioniță Popescu. Ca semnătură de scriitor a preluat însă numele mamei sale, (Rebeca-Elena) Bucuța, din Dăișoara Brașovului. (Incomparabilului încondeietor Păstorel Teodoreanu nu-i trecea neobservat acest detaliu, „firitisindu-l” c-un catren în stilul său bine cunoscut: „Trebuie să fiu tâmpit sau bleg,/
Să cred că ești un cur întreg;/ 
De stau să judec olecuță,/ 
Nu ești nici bucă: ești bucuță!”). Amuzant, poate, dar și trist… Oricum, autorul își schimbă numele din Popescu în Bucuța în anul 1927. În acea perioadă, din motive diverse – adesea, spre a-și „brura” etnia – mulți au apelat la acest demers.

Boabe de Grâu, Nr. 1, martie 1930

Poet și prozator talentat – G. Călinescu îl numea „întâiul intimist în înțelesul propriu al cuvântului”, „ca sonetist (…) cu mult superior lui M. Codreanu” – E. Bucuța a fost, în perioada interbelică, un important animator al turismului românesc, semnatarul unor scrieri de o indiscutabilă valoare. Capriciosul autor al celebrei „Istorii a literaturii române…” nu pomenește nici un cuvânt despre această latură a operei și activității lui E. Bucuța. Nu scrie nici un cuvânt nici de faptul că Bucuța, vreme de aproape cinci ani, a însemnat un veritabil fac totum la „Boabe de grâu”, revistă cu nimic mai prejos decât suratele ei din acea epocă atât de agitată și de rodnică. Și nu numai.

Călător împătimit, Bucuța avea să țină mai întâi o rubrică intitulată „Din carnetul unui drumeț”, în publicația, cu preocupări oculte, „Ideea europeană”, după care, între altele, îl regăsim printre membrii fondatori ai „Hanului Drumețului” (1921), alături de Bucura Dumbravă. Se pare că apariția „Cărții Munților” se datorează, într-o măsură specială, și scriitorului de care ne ocupăm în aceste rânduri, cel care a stăruit atât de mult ca insolita admiratoare a alpinismului românesc, a priveliștilor montane din Bucegi și nu numai, să dea chip extraordinarei „biblii” tipărite în anul 1920. Ediția a III-a a „Cărții munților”, apărută în 1943, este prefațată de Bucuța însuși, ca și volumul anterior, la a II-a ediție, al „Ceasurilor sfinte”, din 1927. Oricum, Bucura Dumbravă avea să beneficieze de un statut aparte și în paginile revistei „Boabe de grâu”, Bucuța cultivându-i memoria cu o evlavie de-a dreptul neobișnuită. Detalii mai multe veți putea citi, în curând, în prefața la antologia dedicată Bucurei Dumbravă, carte aflată în curs de editare în Colecția Verde a revistei România pitorească.

_DSC1126

Nu încheiem rândurile despre „biografia” scriitorului Emanoil Bucuța fără a aminti câteva dintre titlurile scrierilor sale: „Florile inimii”, „Cântece de leagăn”, „Românii dintre Vidin și Timoc”, „Crescătorul de șoimi”, „Fuga lui Șefki”, „Maica Domnului de la Mare”, „Pietre de vad”. (În anul 2003, cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor, a apărut o broșurică – cu greșeli execrabile – ce poartă numele de „Balcic”, lucrare care, mai degrabă, are „subtextul” unei regretabile șușe. Din jenă, nu mai pomenim și pe artizanul acestei făcături.).

În sfârșit, să mai spunem că Emanoil Bucuța a fost extrem de activ și implicat în multe dintre evenimentele culturale, sociale, uneori chiar și internaționale, ale vremurilor sale: este director și secretar de stat în mai multe ministere, reprezintă România la câteva congrese și expoziții internaționale de cărți, participă din partea scriitorilor români la mai multe întruniri ale PEN Clubului Internațional (un conclav destul de dubios, ca și astăzi, chit că la una dintre aceste întâlniri a fost prezent și Liviu Rebreanu), merge în Franța, unde face parte din grupul de organizare a Pavilionului României de la Expoziția Universală  ținută la Paris în anul 1937. În 1941, a fost ales – și asta poate spune destul cu cine avem de-a face – membru corespondent al Academiei Române.

_DSC1130

Dincolo de atâtea scrieri și titluri, opera de căpătâi a lui Emanoil Bucuța rămâne revista „Boabe de grâu”. Din tinerețe și până astăzi răsfoiesc cu interes neobosit paginile acestei adevărate – și unice, în felul ei – enciclopedii a comorilor dintre Dunăre, Tisa și Nistru, a spiritului românilor din interiorul fruntariilor noastre de ieri și de azi, ca și a românilor din jurul României. Găștile de corcituri – mai mult sau mai puțin la vedere -, stăpâni pe frâiele globalizante știute și neștiute prin care jefuiesc țara și cărora, of corse, le pute rău de tot, deja, vorba românească, vreau să le spun că dacă prin veacuri n-ar fi existat oameni precum și un Emanoil Bucuța, astăzi n-ar fi avut de unde să fure, cu tot neamul lor de aici și de aiurea, cu atâta nerușinare. O spun din toată inima că Emanoil Bucuța a fost un patriot, iar revista „Boabe de grâu”, în felul ei, a păzit și sufletul românilor, și hotarele țării, și credința în Dumnezeu. Ca un oștean neclintit. Să fie atât de greu de priceput aceste realități?

_DSC1129

Se împlinesc, în această primăvară, 85 de ani de la ivirea, ca o bună speranță, a primului număr al „Boabelor de grâu”, pe coperta căruia regăsim statuia ecvestră ce-l înfățișează pe domnitorul Ștefan cel Mare, monument inaugurat în fața Palatului Administrativ din Iași, în iunie 1883, la ceremonia căruia Eminescu dorise, inițial, să dea citire vestitei sale „Doine”. Articolele se derulează în felul următor: „Academia Română și biblioteca ei” de I. Bianu; „Bucegii iarna” de Mihai Haret; ”Statui echestre” de I. Jalea; „Cetatea Albă” de Gr. Avakian; „Casele Naționale” de Jean Bart; „Cumpăna părintelui Teodorit” de Gala Galaction. Extrem de interesant este capitolul „Cronica”, care cuprinde texte despre „Cărți, Conferințe, Congrese, Expoziții”, dar și noutăți despre „Turism, sport, educație fizică”. Câteva titluri: „Anuarul mișcării culturale”; „Școala română de la Sofia”, „O expoziție a Românilor iugoslavi”; „România în noua enciclopedie Britanică”; „Oficiul turismului”; „Drumeția în fotografi”; „Turismul pe apă” etc.

_DSC1132

Această arhitectură a revistei se va repeta, în bună măsură, de fiecare dată, cu subiecte extrem de captivante, vreme de aproape cinci ani.

Acest prim număr de revistă nu are un editorial, un articol de fond, o profesiune de credință, cum se obișnuiește înainte de a se pleca la drum. Cum nu are nici vreun text de luare la revedere, în ultimul număr, din decembrie 1934… Anual, paginile numerelor care apăreau erau numerotate ca o carte. De altfel, asta și alcătuiau: o excelentă carte-enciclopedie. Poate vă interesează și prețul: 20 de lei inițial, în scurt timp el crescând cu încă cinci lei. (Astăzi, la anticariat, când se mai ivește câte un număr, se vinde cu 15 lei. Destul de mult…).

_DSC1136

Poate vom mai reveni asupra „Boabelor de grâu” și cu vreun alt prilej, acum fiindu-ne absolut imposibil să vă povestim întreaga existență a acestei remarcabile reviste. Încheiem aceste rânduri spicuind câteva titluri și din ultima apariție (decembrie 1934). Nu am dat peste nici un număr editat în 1935, cu toate că, adesea, acesta este precizat ca fiind anul când publicația a încetat să mai apară. Așadar, Elena Rădulescu-Pogoneanu: „Școala Centrală de fete din București”; Borislav Stancovici: „Sânge stricat”; Cronica: „Când împlinește o Regină 60 de ani”; „Oameni și sfinți”; Turism, sport, educație fizică: „Valea Dâmboviței”; „Viața românească în Munții Făgărașului”; etc.

Boabe de Grâu 12_1934

Interesant: coperta acestui ultim număr de revistă înfățișează o scenă cu „Adormirea Maicii Domnului” de la Muzeul religios de la Vălenii de Munte”… Să fi fost și un alt mesaj?

Oricum, grație unor sufletiști, pe internet pot fi descoperite mai multe numere ale revistei „Boabe de grâu”. Căutați-le și citiți-le. Vă vor umple zilele cu nebănuite bucurii.

Mihai OGRINJI

admin

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *