AJTR
Cui protest, Völkerball Catalonia? Cui protest, Völkerball Catalonia?
„Din toate punctele de vedere, catalanul e un tip direct, care iubeşte francheţea. Este rapid în reacţiile afective, dar nu le exagerează: nici trădător,... Cui protest, Völkerball Catalonia?

Din toate punctele de vedere, catalanul e un tip direct, care iubeşte francheţea. Este rapid în reacţiile afective, dar nu le exagerează: nici trădător, nici martir. Dragostea sa cea mai stabilă este cea pentru libertate. (…) Esenţa sufletului catalan: libertatea.” Aşa își descria poporul, în anul 1904, în eseul său „Alma catalana”, poetul Joan Maragall, părintele poeziei catalane moderne.

Cuvintele lui îmi vin în minte ori de câte ori aflu noutăți despre evenimentele care se succed cu rapiditate în Catalonia acestei zbuciumate toamne, căci „libertate” este cuvântul cel mai frecvent folosit acolo acum.

Ca româncă, nu sunt singura persoană căreia acest cuvânt îi trezește amintiri amestecate, ieșite de prin sertarele pe care le credea închise demult, doldora de amintiri din Piața Universității. La fel ca în 1989, evenimentele se succed în ritm alert, zvonurile circulă, deformând uneori realitatea, emoțiile fierb, masele se precipită. O deosebire se vede însă chiar și de la distanță: aceea că nimic nu arde și nu e pusă mânie destructivă în joc.

„Joc” zic, cu bună știință, pentru că, până la acest moment, întreaga mișcare de trupe seamănă mai mult cu un joc decât cu o agitație vrăjmașă. Ca o minge care trece dintr-o jumătate de teren în cealaltă, deciziile politicienilor sar, nimerind sau ratând „jucătorii”. În copilărie, numeam distracția aceasta Völkerball, un joc răspândit prin Ardeal, care se traduce prin „mingea popoarelor”. Cu deosebirea că, în cazul catalanilor, mingea nu mai este instrumentul de selecționare a coechipierilor, ci a devenit poporul însuși, care se pasează dintr-un colț în altul.

Atât protestatarii, cât și diriguitorii de la Madrid sunt calmi, nu sunt puși pe harță. Mai ales ultimii nu par a se grăbi să intervină cu paloșul legii. Câtă vreme catalanii își văd de programul normal, adunându-se ritmic doar pentru a face act de prezență și a zâmbi lăuntric prin camerele de luat vederi, nici politicienii de la Madrid nu se grăbesc să facă primul pas spre violență. Toți exersează răbdători o curioasă expectativă. Dar să nu ne amăgim prea tare cu aparențele drăgăstoase.
Atunci când, totuși, iau o decizie, parcă nici unora nici altora nu le vine să creadă că propria Constituție îi forțează să acționeze așa. Culmea, e vorba de unul și același act oficial, semnat cândva de reprezentanți ambelor părți! În Catalonia se merge la muncă, se respectă programul, nu sunt lupte, nu se devastează bunurile publice. În mare, Barcelona pare un oraș normal, excepție de la cotidianul obișnuit făcând doar grupurile care se adună prin locuri convenite.

Pe-aici e plin de turiști, mai ales germani”, îmi comunică perplex un cuplu de prieteni care tocmai se plimbă liniștit pe Rambla. „Nu știm pe unde-or fi demonstranții, că pe aici e liniște și pace. Probabil îi vedem diseară, în fața Parlamentului”, adaugă tot ei. Voiaje motivate de voyeurism politic, să fie acesta trendul turistic în viitor? Măi să fie, am trăit s-o vedem și pe asta, demonstrații stradale atrag curioși de pe întregul Mapamond!

Și i-am văzut pe demonstranți și-n seara acelei zile, tot grație fotografiilor trimise de corespondenții mei ocazionali de la fața locului. În latura Parlamentului aduseseră, doar Dumnezeu știe de ce, un pian la care un pianist le cânta, iar perechile dansau sub cerul liber vals, samba și tango. Păi, să nu te miri?

Mirabilă e și prezența claselor întregi de copii, scoși pe străzile Barcelonei, aliniați cuminți, lucru care iarăși i-a surprins pe prietenii mei. Buni observatori, nu s-au putut abține să nu-i compare cu paradele noastre de pe la 23 August.

Cui prodest?” ziceau latinii, dar eu aș modifica dictonul cu o singură literă, transformându-l în Cui protest. Așa se vor fi întrebat și bieții copilași, ce caută ei acolo, pendulând între ce vrea mămica și tăticu și ce zice tanti învățătoarea. Sper totuși că i-au scos doar la plimbare, să vadă și să-și amintească mai târziu, cum a fost cu, hm, cum a fost… până la urmă ce? Păi nu știm încă, dar vom vedea. Măcar puii de catalani scapă neatinși, nu ca prichindeii de la Alba Iulia, care se pare că au încasat o strașnică poceală pe Câmpia Libertății, la 1918, ca să nu cumva să uite de Marea Unire. Ei da, noi, românii, sărbătorim anul viitor Unirea cea Mare. Dar oare catalanii ce vor serba? Oare opusul? Vom vedea.

Poate nu chiar ezitanți, dar făcând certă economie de vorbe, atât separatiștii, cât și unioniștii se tratează reciproc cu calm, rămânând însă neclintiți pe propriile lor poziții. Cu toate acestea, amețitoarele piruete politice se continuă și cine știe unde o să ajungă ele până la finalizarea nepretențiosului meu articol, pe care-l văd mai mult ca pe o fotografie, nu ca pe un enunț bătut în cuie. Precipitarea evenimentelor mă împiedică să scriu un articol concluziv pe tema aceasta spinoasă. Ceea ce eu de altfel oricum nu doresc să fac.

Eu una mă predau din start și spun, din capul locului, că nici nu mă gândesc să iau partea unuia sau altuia sau să zugrăvesc fidel mersul lucrurilor. Las acest lucru în mâinile pricepute ale cronicarilor și jurnaliștilor de știri. Ce pot și doresc însă să fac este să vă pun la dispoziție observațiile din viața de zi cu zi a locuitorilor Spaniei, buimăciți și surprinși ei înșiși de anvergura și întorsura neașteptată pe care a luat-o viața lor, depășindu-i pe acolo pe unde sunt mereu luați prin surprindere. Viziunea mea asupra lucrurilor este deci pur subiectivă, adunată prin percepție senzorială la fața locului și prin lecturarea textelor altora, mai avizați, îndeobște scriitori catalani.

De-ar fi dreptatea o sârmă, cum n-aș mai îndrepta-o eu?! Dar, din păcate, ne aflăm cu toții în situația proverbialului judecător, tentat să dea dreptate atât pârâtului, cât și păgubitului, care, atunci când procurorul îl imploră să ia o decizie în favoarea doar uneia dintre părți, nu poate decât… să-i dea și procurorului dreptate.

Dar nu despre dreptate e vorba aici. Dreptatea se face cu mintea, noi cu inima avem acum de luptat. Ca mai toți spectatorii acestei bizare agitații, întindem antenele, încercând să ne formăm o părere proprie și să ocolim manipularea. Aici intervine lecția învățată acasă, cea a revoluției furate, pe care încă o mai avem proaspătă în memorie.

Speriată de amploarea isteriei generalizate, o Doamnă Profesoară din Tarragona, româncă la origine, îmi scrie într-un mișcător mesaj că nu mai scapă de obsesia manipulărilor politice postdecembriste din România și că i se pare că retrăiește totul, la fel de devastator, ajungând să nu-și mai dorească decât normalitate, în pace și în liniște, indiferent de rezultat. Purtați de dinamica grupului, indivizii nu mai acționează liberi, ci din impulsul masei compacte. Crezând că forțele li se însutesc, de fapt ei înșiși se privează de posibilitatea de a acționa din voință proprie. Beția subordonării unui „țel unic” o cunoaștem și noi. Nu mai insist asupra trecuturilor noastre suprapuse…

Bineînțeles că acumularea aceasta de energie de ambele părți sporește tensiunea, făcându-ne să așteptăm în orice clipă producerea unei explozii, dar contrar experiențelor adunate prin revolte anterioare, în cazul Cataloniei situația evoluează pașnic, neconvențional. Subită a fost doar ascuțirea, aparent din nimic, a veșnicei probleme a separării Cataloniei, un lait-motiv latent, cu care societatea spaniolă trăia demult în bună pace. Fondul conflictului a virat așadar brusc de la stadiul de amânat la cel de stringent. La fel de surprinzătoare este însă și forma conflictului, blândă și exaltată, grefată pe o stare de veselie generalizată, ca o transă în mase, cum se mai produce pe la mega-întâlnirile religioase, să zicem cu Papa.

Ați ghicit, despre credință e vorba aici, nu despre dovezi, tratative, alianțe, strategii, realism, fezabilitate, planuri. Fizionomiile demonstranților nu emană preocupare, ci încredere neștirbită în dreptatea cauzei lor. Și emană asta atât cei care demonstrează pentru, cât și cei care sunt împotriva separării. Peste tot vezi ochi de oameni care cred, nu cercetează. În context îmi răsare brusc în minte un slogan auzit altădată: „noi muncim, nu gândim”. L-au strigat cândva oameni care se credeau „de bine”, la fel de convinși că ei s-ar afla de partea „bunilor”. Și da, fiindcă veni vorba de muncă, poate că nu e o întâmplare că tocmai ea ocupă locul secund în inima catalanilor, imediat după venerata libertate. „Sunt harnici şi încrezători, nu contemplativi”, cum scria cândva același Joan Maragall.
Catalanii, euforizați de un ideal, evident mult mai complicat de pus în practică decât își închipuiseră ei, se plimbă relaxați, înveliți în steaguri, exprimându-și credința în viitorul luminos. O studentă hotărâtă declară reporterului spaniol că ea nu crede că separarea ar dăuna bunăstării lor. Ei bine, dacă ea nu crede, ce poți să-i faci? Degeaba scrie clar, chiar în ziarul lor, al catalanilor, ”La Vanguardia”, că „economia locală are nevoie de un climat de încredere, după ce exodul firmelor fruntașe i-a dat o lovitură fatală (…) Retragerea celor mai puternice 62 de firme din Catalonia îi costă pe catalani 11,54 miliarde de Euro.” Dar ce poți să-i faci, dacă studenta nu crede și basta? De neînțeles.

Le place să pătrundă sensul până la punctul la care înțeleg totul exact, dar tot ce e de neînțeles îi tulbură: nu sunt ambițioși în a cuprinde absolutul. Obișnuiesc să râdă de tot ce nu pricep”. Şi tot el continuă: „Catalanul îşi simte inima, dar nu-i percepe greutatea.” Oh da, sunt sigură că inima râzândă a acelei studente era curată și ușoară…

Dar și protestul anti-protest îmbracă uneori forme absurde. Bunăoară, revoltați de pretențiile de „asupriți” și „jefuiți” ale catalanilor, andaluzii refuză să mai consume vestitele vinuri spumante care provin din Catalonia (Freixenet, Ana de Codorniu, Rigol șamdp.), dar ajung să sufere tot ei, pentru că întreaga industrie producătoare de dopuri de plută este eminamente andaluză. Este acesta doar unul dintre multele exemple de întrepătrundere intimă a zonelor Spaniei, o dovadă în plus că nu se pot separa provinciile așa de ușor, dintr-o singură mișcare.

Mentalitatea catalanilor e și ea ceva special. Îmi amintesc de vorbele unei foste colege de birou, franțuzoaică din Pirinei, crescută deci într-un sat catalan aflat de partea franceză a graniței. Nu-i plăcea deloc când o tachinam pe tema aceasta. Susținea cu tărie că poporul ei ar fi conservator și încăpățânat. Fiind ea însăși o catalană, își susținea teoria cu evidentă… convingere încăpățânată. Q.E.D.

Se spune că liantele tipice ale societății catalane ar fi tenacitatea, voința, încrederea și curajul, urmărite sistematic, la unison, cu o concentrare dârză. Ideea de la bază este principiul autodepășirii individuale şi colective, al solidarității şi integrării tuturor membrilor comunității, înglobați într-o matrice culturală unitară, tipic catalană. Poporul lor cinstește forţa şi curajul, dublate de seriozitate şi echilibru. Ideea centrală a doctrinei catalane este, de altfel, aceea că numai împreună se poate răzbi până la cele mai înalte țeluri. Și totuși, în ce privește separarea de conducerea de la Madrid, se pare că nu sunt toți de aceeași părere. Nu mai vor să răzbească împreună? Ce furtună trebuie să fi bântuit prin mijlocul lor, dacă a reușit să-i despartă tocmai într-o chestiune atât de vitală pentru ei toți?

Trăitori în zona de contact dintre Pirinei şi Marea Mediterană, catalanii împrumută de la cele două forme de relief atât uscăciunea, caracteristică pietrei, cât şi claritatea, specifică apei, scria Joan Maragall. „Catalanii sunt deopotrivă duri şi expansivi, pentru că iubesc pământul şi marea şi sunt capabili să înmulțească produsele pământului. Nu știu nici să slujească, nici să comande pentru că, grație triumfului muncii directe, se simt egali; fiecare se simte liber, considerându-i liberi şi pe ceilalţi, mândru de libertatea sa. Atât de încântați sunt de libertatea lor încât le repugnă ideea de a o ceda, de a renunța la o parte din ea în favoarea unei organizări sociale superioare. Fiindu-şi suficienți, nu simt nevoia ei. Sunt cu atât mai sociabili, cu cât se simt mai puţin încorsetați de regulile conviețuirii. În fiecare catalan zace un anarhist.

Superb, emoționant şi, în același timp, surprinzător de dur, aproape grosolan ne apare acest portret literar al catalanilor, scăpat din condeiul unuia dintre poeții lor cei mai iubiți. Nici nu se putea altfel, din moment ce autorul însuşi a fost plămădit din acelaşi aluat contradictoriu!

Se fac adesea pe nedrept confuzii între catalanism şi naționalism catalan. Primul este un curent de gândire născut în secolul al XIX-lea, din spirit renascentist, orientat spre valorificarea tradițiilor istorice şi recuperarea unicității limbii şi obiceiurilor catalane. Al doilea este o mişcare politică angajată, uneori cu tendințe extremiste.

Cu alte cuvinte, toţi naționaliștii catalani sunt catalanişti, dar nu toţi catalaniştii sunt şi naţionalişti. De reflectat și de numărat, pe 21 decembrie, la urne. Va fi iarăși un ajun de Crăciun furtunos? Vă amintiți de 21 Decembrie 1989? Ce coincidență stranie!

Pentru încheiere, un ultim citat, de data aceasta din cuvintele unei alte celebrități, Salvador Dalí:
Familia catalană este paranoică, adică nutrește permanent fantezii, dar, în același timp, are o abordare sistematică, iar simțul realității și-l subordonează voinței de a atinge acea stare de nebunie controlată. Nimic nu poate stăvili voința noastră, simțul realității servindu-ne doar pentru a-i conferi mai multă greutate.

Așa grăit-a geniul care-a pictat ceasuri topindu-se, scurgătoare precum timpul catalanilor, ce se strecoară printre degete, grăbit. Firește că trebuie să-i dăm dreptate lui Dalí. Dar uneori și un geniu se poate înșela. Chiar dacă, întâmplător, este unul catalan.
                                                                                                            Gabriela Căluțiu SONNENBERG
                                                                                                                             Spania, noiembrie 2017

Prescurtate la maximum, pentru cei care poate nu sunt familiarizați cu conflictul catalan, redau aici faptele la momentul la care scriu aceste rânduri, dar las intenționat la o parte argumentele istorice pro și contra independență, pentru că inventarierea lor ar necesita un spațiu mult prea extins și pentru că nu este aici locul unei discuții pe teme gen „ce-a fost mai întâi: oul sau găina?”
La început de noiembrie 2017, deasupra clădirii guvernului Cataloniei sunt arborate două steaguri care flutură pașnic, împreună: cel spaniol și cel catalan.

Înainte de acest moment, Parlamentul Catalan declarase independența Cataloniei și separatiștii jubilaseră, dar numai pentru scurt timp. În replică, practic concomitent, la Madrid, Senatul spaniol, neavând încotro, respectând articolul 155 din Constituție, adoptase măsurile de administrare forțată, de la distanță, a Regiunii Catalonia.

În vederea restabilirii statului de drept, Mariano Rajoy destituie guvernul catalan autodeclarat și anunță alegeri noi. Le programează rapid, pentru 21 Decembrie, deși teoretic ar fi putut aștepta încă șase luni. E semn că și el dorește o dezamorsare grabnică, cu binele. Susținându-i decizia, sute de mii de susținători ai rămânerii în sânul Spaniei Mari ies să demonstreze pe străzi.

Carles Puigdemont, premierul catalan destituit, se sustrage ordinului Curții Naționale de Apel, și zboară la Bruxelles, în intenția de a câștiga de partea sa oficialitățile Uniunii Europene. Între timp sunt arestați miniștrii catalani componenți ai echipei sale. Ulterior, Puigdemont este interogat la rândul său, în Belgia.

Puși sub arest, politicienii indisciplinați sunt momentan eliberați pe cauțiune. Va urma…

admin

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *