AJTR
Dinu Mititeanu – Chemarea muntelui Dinu Mititeanu – Chemarea muntelui
  O iubire sisifică Capturat tot mai mult de „Chemarea muntelui”, mi-am adus aminte de un proverb vechi și universal, pe care l-am parafrazat:... Dinu Mititeanu – Chemarea muntelui

 

O iubire sisifică

Capturat tot mai mult de „Chemarea muntelui”, mi-am adus aminte de un proverb vechi și universal, pe care l-am parafrazat: Zi-mi ce citești ca să-ți spun ce gândești (sau cine ești). Este un adagiu care se potrivește de minune cărții lui Dinu Mititeanu, citatele și motto-urile pe care el ni le propune, de-a lungul paginilor, întruchipându-se dacă nu neapărat într-un fel de alter ego al scriitorului, neapărat însă în umbra călăuzitoare și fidelă a unei aspirații în permanentă îndârjire. O crestomație cu ecouri adânci, în hăuri cu pereți înalți, pe care numai cei cu o trăire, cu o chemare specială a înălțimilor – și la propriu, și la figurat – le pot produce și le și pot auzi în miezul fabulosul univers al Măriei Sale, Muntele.
Chiar de la primele pagini „Chemarea muntelui” m-a trimis pușcă spre un scriitor român extraordinar, de la nașterea căruia tocmai s-a împlinit în acest an un veac, și ale cărui scrieri dau să se instaleze tot mai vizibil în conștiința, din păcate cam zbârcită, a cât mai multor români din țară. Este vorba de Constantin Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman „Ora 25”, dar și al altor trei-patru duzini de cărți, trăitor, ca și Vintilă Horia, în exil, ambii – și nu numai ei – învăluiți de „călăii fără bardă” („organele de serviciu” ale regimului trecut, încă și astăzi condamnabil de active) în zgura corozivă a defăimării propriilor noastre valori. Scrie Virgil Gheorghiu: „Bradul nu crește decât într-un loc înalt și nu se dezvoltă decât pe înălțime”. Câteva pagini mai departe, facem iar un scurt popas – și ca o compensație pentru un capitol care n-a mai încăput, din păcate, în această carte: „Orice stradă în pantă îmi amintește de munții noștri. De versantul răsăritean al Carpaților. Dacă mă uit spre apus, văd Sorbona, în locul vârfului Ceahlău. Mai sus e domul Panteonului. Muntele Parisului îmi amintește de munții noștri din Neamț, de Petrodava…” E o stare, o comuniune cu muntele care la Virgil Gheorghiu este răvășitoare de-a binelea fie că citești „Ard malurile Nistrului” – o carte excepțională, cu toate împotrivirile și blasfemiile celor de acasă, ca și ale celor din afară -, „Am luptat în Crimeea”, „Casa de la Petrodava” ori „Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer”.
Coperta Chemarea muntelui.inddȚelul lui Dinu, al omului de munte născut la poalele Făgărașilor, nu este însă acela de a ajunge musai la cer. N-a pus un asemenea pariu nici cu sine și nici cu nimeni altcineva. Deși în palmaresul domniei sale figurează, de pildă, numeroși patrumiari ori alte performanțe de-a dreptul de invidiat. N-a fost niciodată și nici nu va fi robul înălțimilor măsurate în metri ori cronometrate cu strictețe. Înălțimile lui Dinu – plin de candoare, sensibilitate și emoție cu totul speciale în momentele de grație pe care i le oferă izbânda fiecărei ascensiuni – sunt, mai cu seamă, lăuntrice, țin, mai degrabă, de un fel de clipă divină cu care îl răsplătește, discret, Muntele; amintește de trăirea întru „duhul Muntelui”, despre care povestea cu atâta farmec și simțire încântătoarea Bucura Dumbravă. Este în afara oricărei îndoieli că o anumită fațetă a scrisului său, consistentă în abordare, Dinu a distilat-o prin universul magic al autoarei „Cărții munților”. Dincolo de toate aceste nuanțe, pe nesimțite furat de „Chemarea muntelui” mi-au tot sunat în cerul gândului ecourile versurilor lui Lucian Blaga, poetul atât de drag și lui Dinu: „Daţi-mi un trup, voi munților// Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,/ şi totuși/ flori albe şi roșii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,/ căci lutul tău slab/ mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet/ ce-l port.”
Da, paginile „Chemării muntelui” mi-au iscat tot felul de conexiuni, m-au îndreptat, cu multă gingășie, pe tot felul de cărări de munte pe care le-au bătut, la vremea lor, un Calistrat Hogaș, probabil cel mai complex scriitor român al acestui tip de literatură, dar și un Nestor Urechia, cel captiv pentru totdeauna în mrejele „Vrăjii Bucegilor”, ba chiar și un Radu Țițeica, cu riguroasele lui „Ascensiuni montane”. Nu lipsesc din această selectă și onorantă companie nici Ionel Coman, un alpinist înzestrat cu un frumos har al scrisului, nici – poate mai cu seamă – Emilian Cristea și, desigur, nici Nicolae C. Dimache, o voce profundă, distinctă, de largă anvergură în împărăția Muntelui. Toate astea referindu-ne doar la oamenii de munte și alpiniștii români care și-au înnobilat chemarea, pasiunea cu minunate pagini de literatură, cu nimic mai prejos decât ale altor celebrități de aiurea ale domeniului. Parafrazându-l pe bătrânul cronicar – s-au împlinit 325 de ani de la tragica moarte a lui Miron Costin – putem spune în deplin adevăr că: Nasc și la România oameni (mari)…
Metaforic vorbind, muntele poate fi asemuit și cu un fabulos „palimpsest” pe care curajoșii lui „cronicari” scriu și rescriu încântătoare și, adesea, eroice pagini. Ele pot să seducă prin virtuți estetice de mare rafinament, dar și printr-un „angrenaj”, prin idei practice de mare importanță națională. Îmi aduc aminte cu tristețe de ravagiile pe care le-a produs grupul alpin german în primul război mondial, pe Valea Oltului; îmi aduc aminte cu mândrie de înălțătoarele fapte de arme cu care s-au învrednicit vânătorii noștri de munte pe frontul sovietic. Nu-i de mirare că în momentul când bolșevicii Kremlinului au pus stăpânire pe România, prima armă pe care ne-au desființat-o a fost cea a vânătorilor de munte! O să mai avem nevoie de această armă atât de faimoasă. Iar statul român de multă vreme ar fi trebuit să încurajeze interesul și predispoziția tinerilor noștri pentru cucerirea pereților de piatră. N-ar fi un capăt de țară organizarea și finanțarea taberelor de inițiere în secretele cuceririi pereților de piatră, dotarea acestor baze cu materialul respectiv (corzi, pioleți, schiuri etc.), atragerea de instructori. Cu cheltuieli minime s-ar face o investiție incomensurabilă… Ei bine, însăși „Chemarea muntelui” poate fi considerată, dincolo de calitățile ei nenumărate, și o lucrare strategică – desigur, prin traseele din Carpați – care ar merita, din partea specialiștilor, o maximă atenție. Iar Dinu Mititeanu , prin autoritatea științei sale montane, dacă putem spune așa, o veritabilă instituție în sine.
Ca și limba pe care (încă) o vorbim, credința, obiceiurile, prenumele neaoșe, diacriticele scrisului nostru, rânduielile înmormântării (am ajuns să aplaudăm orice inepție), Carpații – ca și Dunărea, Nistru și Tisa – fac parte din matricea identității neamului nostru. „Chemarea muntelui” este o temeinică oglindă a acestei identități. Și încă ceva mai rar: este prin profunzimea, prin amplitudinea ei, o admirabilă iubire sisifică. Nu povară, ci năzuință. Nu ca epuizare și resemnare, ci ca stare (de grație, i-am putea spune), ca trăire de o intensitate neobișnuită, ca înstărire întru înălțimi sufletești, ca ideal. Nu epuizare, ci stare, trăire, înstărire întru înălțimi sufletești. Căci, vorba marelui Eminescu, „Și cine-enigma vieții voiește s-o descuie,/ Acela acel munte pe jos trebui să-l suie…”

Mihai OGRINJI

admin

  • Dumitru Casapu

    30 noiembrie 2016 #1 Author

    Sunt un amator-AMATOR ! Imi place muntele, Iubesc Bucegii, iubesc Piatra Craiului, Fagarasul, Retezatul, Rodnei, Calimani, Apusenii si TARA INTREAGA ! INTREAGA CUM A FOST DUPA MAREA UNIRE ! Dragii mei concetateni, IUBITI-VA TARA, CA UNA AVETI ! SI NU MAI E ALTA CA EA ! Invatati-i pe copiii si nepotii vostri ce inseamna iubirea de tara Nu numai prin vorbe Duceti-i peste tot s-o cunoasca si s-o indrageasca pentru totdeauna ! Numai asa vor transmite si ei la urmasi ! ASA SA NE-AJUTE DUMNEZEU ! Si bunul Dumnezeu ne va ajuta dupa cum ne iubim tara ! Toate acestea vi le spune un roman nascut in Basarabia, ADICA IN ROMANIA ! SI TRAIT, INVATAT, MUNCIT SI FACUT FAMILIE DINCOACE DE PRUT ! Ca asa a fost sa fie soarta multora dintre noi !

    Răspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *