AJTR
Lacul vulturilor: acolo unde norii mângâie caprele negre Lacul vulturilor: acolo unde norii mângâie caprele negre
Text și fotografii: TEODOR CÂRDEI A trecut vara, chiar și toamna este spre sfârșite, iar muntele și-a recăpătat liniștea bine meritată, după ce mașinile de teren și mult zgomotoasele ATV-uri au intrat la... Lacul vulturilor: acolo unde norii mângâie caprele negre

Text și fotografii: TEODOR CÂRDEI

A trecut vara, chiar și toamna este spre sfârșite, iar muntele și-a recăpătat liniștea bine meritată, după ce mașinile de teren și mult zgomotoasele ATV-uri au intrat la odihnă.

Ce vremuri frumoase erau cu douăzeci de ani în urmă, când în munte urca doar câte un grup de trei-patru tineri! Liniștiți, întindeau un cort la adăpost de vânt, încălzeau la un foc o conservă și o bucată de șuncă, ascultau liniștiți o poveste, gustând în același timp un asfințit de soare. După o noapte de odihnă, bine meritată, plecau dimineața fie spre casă, fie spre alt masiv.

[slideshow] Astăzi, sub acest cuvânt concentrând ultimii doi-trei ani, acest colț de rai numit Lacul Vulturilor, parcă a pierdut tot ce era frumos, a pierdut câte ceva din tainele lui. Mă Deasupra lacului vulturilorîntreb uneori ce denumire ar fi dat Vlahuță,acestui loc, dacă din întâmplare ar trece pe aici într-o zi de vară,când pe malul lacului se înghesuie cinci-șase mașini de teren, iar pe creasta muntelui sedesfășoară un concurs de ATV-uri. Cred căși-ar lua rucsacul, ar întoarce spatele maneliștilor,plecând pe alte meleaguri…uitând căRomînia-i pitorească.

Stau și măîntreb, cine poartă vina acestui fenomen de turism, și-mi amintesc cum cu trei ani în urmă un post de televiziune comercială a transmis de 5 ori pe parcusul unei zile un mic reportaj din zonăși care insista, în prostie, cât de lejer se ajunge în zonă, folosind ATV-ul, schimbândșicâteva cuvinte cu doi copii cu rucsacele în spate, de mână cu tatăl lor, care spuneau că-sobosiți de drum, dând parcă de înțeles că acel tată poartă vina, că nu are suficienți bani pentruachiziția acestui bondar zgomotos.

Dar, cum vă spuneam mai înainte, acum, în toamna târzie, parcă a trecut vremea celorzgomotoșiși mă pot numi fericitul care poate gusta din adevărata frumusețe a locului, atuncicând te trezești la îngânarea zorilor. Arunc o privire spre răsărit şi o sticlă de apă în rucsac șiîncerc să găsesc cel mai bun loc de unde să admir răsăritul, să ajung cu pași de pisică în zona caprelor negre, să prind momentul când iezii încă dorm zgribuliți pe câte un colț de stâncă, iar mamele lor încep să mănânce în liniște câteva fire de iarbă, aruncându-le priviri pline de dragoste.

Când am ajuns la ColțiiMăgarului (ce denumiri pline de tâlc au dat ciobanii, în vremuri, fiecăruiloc!) pur și simplu am uitat pentru ce venisem, fascinat de marea de nori care se întindea sub mine, mișcată în liniște de niște curenți abia perceptibili. Am uitat de mine, am uitat de unde venisem și pentru ce venisem, încercând să surprind în fotografii acele clipe minunate. Chiar dacă inima-mi bătea cu putere, era pe aceeași lungime de undă cu ochii și cu obiectivul camerei foto și mă rugam în gând, sau poate șopteam o rugăminte către Dumnezeu, ca totul să durezecât mai mult, nu cumva să se întețească vântul, care putea să strice această frumusețe. Și marea de nori se mișcăușor, mângâind muntele, mângâind caprele negre, lăsând în soare doarcâte un vârf mai înalt.

Un asemenea peisaj, admirat în liniște, te umple de frumusețe, de energie chiar, și la finalregreți când nu poți să-l mai împărtășești cu cineva care știe să-l înțeleagă. Te face să uiți de lume, săuiți de cei care deranjau în vară, iar sufletul devine parcă mai iertător.

Cu o energie parcănăscută din aceastăfrumusețe, mi-am zis că trebuie să mă mai mișc, să trec repede prin toate locurile din care am cea mai bună vizibilitate, să transmit masivului Ciucaş că astăzi doar eu sunt fericit, să salut în depărtare codrii albaștri de sub Penteleu… Am urcat tocmai pe vârful Siriu, la cei 1654 m altitudine, poate mai repede ca niciodată, pentru ca farmecul să nu dispară. Știam că undeva, sub mine, marea de nori mângâie și caprele negre și poate acei iezișori se bucură și ei sau rămân mirați de această frumusețe.

Nu cred că prin câteva fraze stângace voi reuși să vă transmit și vouă, cititorilor, tot ce a fost frumos, dar sincer vă doresc ca măcar o dată în viață să fiți fericiții care vor vedea acest fenomen.

 

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *