AJTR
Mărțișorul de odinioară: Un fir alb-roșu și un ban de argint sau de aur Mărțișorul de odinioară: Un fir alb-roșu și un ban de argint sau de aur
Text: Matei BROD Suntem o țară cu încă foarte multe sate. Pentru lumea ultrasofisticată spre care ne îndreptăm târâș-grăpiș, această stare Mărțișorul de odinioară:... Mărțișorul de odinioară: Un fir alb-roșu și un ban de argint sau de aur

Text: Matei BROD

Suntem o țară cu încă foarte multe sate. Pentru lumea ultrasofisticată spre care ne îndreptăm târâș-grăpiș, această stare Mărțișorul de odinioară: Un fir alb-roșu și un ban de argint sau de aur Suntem o țară cu încă foarte multe sate. Pentru lumea ultrasofisticată spre care ne îndreptăm târâș-grăpiș, această stare, de care se jenează mulți, seamănă, se pare, cu un handicap. Poate așa și este. Există în această întârziere în timp, într-un univers arhaic – înrudit, după părerea unora, cu neputința, după a altora – chiar cu rudimentarul – și un dram de aur. Satul românesc a păstrat la sine, mai mult decât orice alt colț din Europa, o interesantă zestre de credințe, practici și îndeletniciri. Unele provin din vremuri păgâne. Altele s-au învrednicit prin timpurile mai tinere. O parte dintre aceste datini, stilizate și curățate de hoaspa ce le-a alterat autenticitatea, pot deveni în mod sigur atracții pentru lumea care nu rămâne niciodată insensibilă la ceea ce este frumos, inedit, straniu. Un argument ne sprijină fără rezervă în această privință: după Palatul Parlamentului, Muzeul Satului înregistrează cei mai mulți turiști străini care ne vizitează Capitala.

Așadar, 1 martie și Mărțișorul, puse bine în valoare, ar putea căpăta puteri magice în atragerea turiștilor de aiurea. Dacă…

Cu câțiva ani în urmă, am primit de la Suceava, de la elevii pe care îi însuflețea în multe lucruri minunate doamna prof. Viorica Scăunașu, un Mărțișor ce-ar merita să stea într-un muzeu. (Apropo: pe când un fel de muzeu dedicat acestei tradiții și produselor ei? Sper să nu confunde nimeni casa lui Tudor Arghezi cu „podoaba” ce ne-o prindem pe piept la 1 martie…) Era un fir alb-roșu, cu doi bumbișori „bătuți”, la capete, arătând ca un fluturaș serafic, dacă se poate spune așa. Dovedea o delicatețe încântătoare, cum numai din mâinile obosite de isprăvile întru frumos poate ieși așa ceva. Să fi fost lucrat de o elevă, de o tânără, de o mamă? Nu știu. Mărțișorul mi-a amintit, prin splendoarea lui, de anii de pe când eram copil, undeva, prin inima Moldovei, într-un sat unde a rezistat până mai deunăzi obiceiul ca fetele să dăruiască băieților mărțișoare… Se pot mira ignoranții, dar realitatea asta este. Cândva, la origini, mărțișorul – care vine de la denumirea lunii martie – a constat doar din împletitura alb-roșie (semnificând iarna și anotimpul cald) prinsă la mâna unui copil, căruia i se menea astfel sănătate și noroc. Ceva mai târziu, s-a adăugat acestui șnur un ban găurit, din aur, argint sau aramă. Oricum, aceasta este forma „clasică” a Mărțișorului românesc, cu un bănuț ori o amuletă aducătoare de noroc -, mărțișor pe care îl ofereau, deopotrivă, și nevestele, și bogații. Bărbații de rând o făceau cu totul izolat și întâmplător. Pe atunci, Mărțișorul se purta până ce înfloreau pomii – vișinii sau cireșii, mai cu seamă, dar și merii și zarzării -, până de Paști sau de Armindeni. Și toate acestea au început, se spune, de pe când “Baba Dochia, umblând cu oile prin pădure, torcea lână din furcă și, găsind o para, i-a făcut o bortă, legând-o cu un fir de ață”.

Astăzi, altă lână se toarce de 1 martie… Mărțișorul nu mai este, încă din vremea de început a comuniștilor, o „manufactură” a fetelor, a ibovnicelor, a nevestelor, a mamelor, cu care să-și mângâie prietenii, soții, copiii. Nu. Dintr-un exercițiu de manualitate și abilitate în iscarea frumosului, Mărțișorul s-a preschimbat, printr-o stranie comercializare a produsului în sine – realizat acum de chinezi! -, ca și a sentimentelor un privilegiu al femeilor. Există, fără îndoială, o ciclicitate a deprinderilor specifice maimuțelor: uite așa, de la fructul cules de pe o ramură greu accesibilă, și oferită consoartei, s-a ajuns la Mărțișorul de astăzi…

De la banul găurit s-a trecut la amulete minuscule, întruchipând fel și fel de simboluri, de la potcoave și frunze de trifoi, la animale și tot ceea ce le poate trăsni prin cap micilor producători de asemenea atenții, adesea tot ei fiind și comersanții.

Nu știu dacă, de 1 martie, la vreo intrare în țară – aeroport, vamă, gară, port – se prinde la pieptul oaspeților noștri românescul Mărțișor. N-am văzut, până acum, nici la vreun târg de turism din străinătate să se fi făcut la standul României o asemenea tentativă. Cândva, își anunțaseră o asemenea inițiativă euro-parlamentarii noștri. Nu știu dacă s-a și întâmplat. Cert este că, zilele acestea, pentru ITB Berlin – cel mai mare târg de turism din lume – Autoritatea Naţională pentru Turism a pregătit, pentru standul României, vreo 20.000 de mărțișoare. Nu știu daca vor fi date toate acolo. De unde atâția clienți? Oricum, e un început, chit că Mărțișorul – un șnur alb-roșu cam gros, trecut prin paginile unui mini-pliențel ce povestește legenda acestui obicei – nu cred că va putea fi purtat de cineva pe piept… Din păcate, cum noi ne mișcăm cumplit de încet, aș vrea să știe și cei care diriguiesc rosturile turismului românesc că vecinii noștri bulgari au ieșit cu mărțișoare la ITB Berlin cu vreo 15 ani în urmă. Și nu numai ei, ci și ucrainenii din zona Bucovinei, și basarabenii. Și mi-e teamă că nu i-am pomenit pe toți cei care cultivă tradiția Mărțișorului. Matei BROD , de care se jenează mulți, seamănă, se pare, cu un handicap. Poate așa și este. Există în această întârziere în timp, într-un univers arhaic – înrudit, după părerea unora, cu neputința, după a altora – chiar cu rudimentarul – și un dram de aur. Satul românesc a păstrat la sine, mai mult decât orice alt colț din Europa, o interesantă zestre de credințe, practici și îndeletniciri. Unele provin din vremuri păgâne. Altele s-au învrednicit prin timpurile mai tinere. O parte dintre aceste datini, stilizate și curățate de hoaspa ce le-a alterat autenticitatea, pot deveni în mod sigur atracții pentru lumea care nu rămâne niciodată insensibilă la ceea ce este frumos, inedit, straniu. Un argument ne sprijină fără rezervă în această privință: după Palatul Parlamentului, Muzeul Satului înregistrează cei mai mulți turiști străini care ne vizitează Capitala. Așadar, 1 martie și Mărțișorul, puse bine în valoare, ar putea căpăta puteri magice în atragerea turiștilor de aiurea. Dacă… Cu câțiva ani în urmă, am primit de la Suceava, de la elevii pe care îi însuflețea în multe lucruri minunate doamna prof. Viorica Scăunașu, un Mărțișor ce-ar merita să stea într-un muzeu. (Apropo: pe când un fel de muzeu dedicat acestei tradiții și produselor ei? Sper să nu confunde nimeni casa lui Tudor Arghezi cu „podoaba” ce ne-o prindem pe piept la 1 martie…) Era un fir alb-roșu, cu doi bumbișori „bătuți”, la capete, arătând ca un fluturaș serafic, dacă se poate spune așa. Dovedea o delicatețe încântătoare, cum numai din mâinile obosite de isprăvile întru frumos poate ieși așa ceva. Să fi fost lucrat de o elevă, de o tânără, de o mamă? Nu știu. Mărțișorul mi-a amintit, prin splendoarea lui, de anii de pe când eram copil, undeva, prin inima Moldovei, într-un sat unde a rezistat până mai deunăzi obiceiul ca fetele să dăruiască băieților mărțișoare… Se pot mira ignoranții, dar realitatea asta este. Cândva, la origini, mărțișorul – care vine de la denumirea lunii martie – a constat doar din împletitura alb-roșie (semnificând iarna și anotimpul cald) prinsă la mâna unui copil, căruia i se menea astfel sănătate și noroc. Ceva mai târziu, s-a adăugat acestui șnur un ban găurit, din aur, argint sau aramă. Oricum, aceasta este forma „clasică” a Mărțișorului românesc, cu un bănuț ori o amuletă aducătoare de noroc -, mărțișor pe care îl ofereau, deopotrivă, și nevestele, și bogații. Bărbații de rând o făceau cu totul izolat și întâmplător. Pe atunci, Mărțișorul se purta până ce înfloreau pomii – vișinii sau cireșii, mai cu seamă, dar și merii și zarzării -, până de Paști sau de Armindeni. Și toate acestea au început, se spune, de pe când “Baba Dochia, umblând cu oile prin pădure, torcea lână din furcă și, găsind o para, i-a făcut o bortă, legând-o cu un fir de ață”. Astăzi, altă lână se toarce de 1 martie… Mărțișorul nu mai este, încă din vremea de început a comuniștilor, o „manufactură” a fetelor, a ibovnicelor, a nevestelor, a mamelor, cu care să-și mângâie prietenii, soții, copiii. Nu. Dintr-un exercițiu de manualitate și abilitate în iscarea frumosului, Mărțișorul s-a preschimbat, printr-o stranie comercializare a produsului în sine – realizat acum de chinezi! -, ca și a sentimentelor într-un privilegiu al femeilor. Există, fără îndoială, o ciclicitate a deprinderilor specifice maimuțelor: uite așa, de la fructul cules de pe o ramură greu accesibilă, și oferită consoartei, s-a ajuns la Mărțișorul de astăzi… De la banul găurit s-a trecut la amulete minuscule, întruchipând fel și fel de simboluri, de la potcoave și frunze de trifoi, la animale și tot ceea ce le poate trăsni prin cap micilor producători de asemenea atenții, adesea tot ei fiind și comersanții. Nu știu dacă, de 1 martie, la vreo intrare în țară – aeroport, vamă, gară, port – se prinde la pieptul oaspeților noștri românescul Mărțișor. N-am văzut, până acum, nici la vreun târg de turism din străinătate să se fi făcut la standul României o asemenea tentativă. Cândva, își anunțaseră o asemenea inițiativă euro-parlamentarii noștri. Nu știu dacă s-a și întâmplat. Cert este că, zilele acestea, pentru ITB Berlin – cel mai mare târg de turism din lume – Autoritatea Naţională pentru Turism a pregătit, pentru standul României, vreo 20.000 de mărțișoare. Nu știu daca vor fi date toate acolo. De unde atâția clienți? Oricum, e un început, chit că Mărțișorul – un șnur alb-roșu cam gros, trecut prin paginile unui mini-pliențel ce povestește legenda acestui obicei – nu cred că va putea fi purtat de cineva pe piept… Din păcate, cum noi ne mișcăm cumplit de încet, aș vrea să știe și cei care diriguiesc rosturile turismului românesc că vecinii noștri bulgari au ieșit cu mărțișoare la ITB Berlin cu vreo 15 ani în urmă. Și nu numai ei, ci și ucrainenii din zona Bucovinei, și basarabenii. Și mi-e teamă că nu i-am pomenit pe toți cei care cultivă tradiția Mărțișorului.