AJTR
MIHAIL EMINESCU- UN JURNALIST DE REFERINŢĂ MIHAIL EMINESCU- UN JURNALIST DE REFERINŢĂ
Text: Andreea-Ileana Danielescu – cercetător şt. gr.II Institutul de Cercetări Economice, UCDC Imensul univers filozofic al geniului eminescian nu se putea defini în complexitatea... MIHAIL EMINESCU- UN JURNALIST DE REFERINŢĂ

Text: Andreea-Ileana Danielescu – cercetător şt. gr.II Institutul de Cercetări Economice, UCDC
Imensul univers filozofic al geniului eminescian nu se putea defini în complexitatea lui fără scrierile sale în domeniul jurnalistic, în care şi-a putut manifesta spiritul civic, concepţia extrem de clară asupra fenomenelor sociale, asupra economicului şi politicului.
Cronologic, activitatea lui Eminescu ca jurnalist a început în 7 ianuarie 1870, când a publicat în revista „Albina”din Pesta articolul „O scriere critică”, un răspuns în numele studenţimii române din Viena la atacurile lui Dimitrie Petrino împotriva lui Aron Pumnul. Urmează articole în revistele „Familia” din Oradea, „Federaţiunea” din Pesta şi „Curierul de Iaşi” în care abordează subiecte diverse din domeniul cultural, social, politic, pentru ca din octombrie 1877 să fie angajat pe post de redactor al ziarului conservator „Timpul” din Bucureşti. Din 1880, de la constituirea Partidului Conservator, până în 1882 este redactor şef al acestui ziar, perioadă în care scrie articole cu tentă preponderent social-politică, expunându-şi tezele sale. În ultimul an al vieţii, publică în ziarul „România Liberă”, organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator, apoi acceptă conducerea revistei „Fântâna Blanduziei”, redactând articolul program şi o serie de alte articole.
În studiul „Icoane vechi şi icoane nouă”, apărut în decembrie 1877 în ziarul „Timpul”, Eminescu anticipează dezvoltarea sociologiei ca viitoare ştiinţă, considerând că „ea se întemeiază pe o axiomă comună tuturor cunoştinţelor omeneşti”, întrucât „întâmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe care lucrează în mod hotărât şi inevitabil”. El susţine că statul trebuie să existe, pentru că este „supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute”, făcând distincţie între statul constituţional ce presupune animozităţi între grupurile sociale şi statul absolutist în care interesul puterii este ca „toate clasele să-şi găsească locul în societate şi ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru nici una”.
Cu toate că – sau poate tocmai din acest motiv – Eminescu a cunoscut viaţa academică şi culturală europeană, spiritul său civic şi naţionalist se revoltă, observând că cei care s-au întors de la studii din vest au fost ”uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi, uitând că ştiinţa şi industria de acolo au un trecut foarte lung, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice” din acele ţări.
Extrem de critic la adresa nonvalorii, a imposturii, a lipsei de morală în exercitarea profesiei, autorul „Epigonilor” nu se sfieşte să înfiereze atitudinea celor care, profitând de anumite împrejurări, „nu învaţă nimic, ci fac politică”, întrucât „drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se învaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care îl ridică pe om la noi în ţară, făcând de prisos orice muncă intelectuală”. Sunt, astfel, vehement criticaţi politicienii, magistraţii, avocaţii, profesorii din şcoli şi facultăţi, fiecare individ care, nu-şi face datoria faţă de societate. „Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor pe care le are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vândă pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român”.
Comparând pachetele de legi româneşti cu cele europene, Eminescu remarcă faptul că „legile noastre sunt străine, ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care (……) la noi n-a fost încă” şi care se pretau doar în ţările din vestul continentului, criticând „vânzarea ţării” către cei care „ne dau mai mult pe ea”, pentru ca ulterior să ne „batjocorească în toate zilele”.
Cu puterea opiniei sale pe care o argumentează cu vehemenţă, jurnalistul susţine că politicienii vinovaţi de strâmbătatea din ţară sunt “uzurpatori, demagogi (…) care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fuduli, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării”.
Eminescu înţelege profund dinamismul vieţii economice şi sociale, strategia politică a sfârşitului de veac XIX, evenimentele istorice ce se succedau schimbând anatomia cotidianului intern şi internaţional şi susţine că singurii piloni de sprijin ai societăţii trebuie să rămână cultura, tradiţia, erudiţia: “în această curgere obştească a împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta”, citându-i pe nemuritorii Homer şi Shakespeare, vorbind de imnurile din Rig-Veda, de statuile lui Fidias şi Praxiteles, de picturile lui Rafael, de muzică, de marii noştri cronicari şi scriitori care au lăsat istoriei portrete de domni şi fapte pline de glorie şi de mândrie pentru neam.
Indiferenţa faţă de ţară şi de soarta românului i-a făcut pe politicieni să accepte “alifiile şi prafurile” cu care aşa zişii “doftori ai poporului” (numiţi de el “şarlatani”) vor să “ungă şi să îndoape” pe toată lumea, de la vest la est. Dintre aceştia, majoritatea e constituită din vlăstarele celor cu oarecare avere, cei care au fost trimişi să înveţe în străinătate, dar care, reveniţi în ţară, pierduseră “simtul istoric” şi “ţineau de naţia românească doar prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau maniera de a vedea”.
Cu părere de rău şi cu pesimism justificat prin însăşi esenţa sa poetică romantică, jurnalistul Eminescu conchide că aceştia vor fi cei care “vor orândui şi vor stăpâni lumea aşa cum le va plăcea”, căci “noi am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe zi ce merge în gândire şi-n avutul ei, şi când toţi se fălesc de a fi români fără a mai fi”.
Iată cât de actuale sunt tezele jurnalistice eminesciene, iată ce viziune extraordinară se degajă din analizele sale de acum 135 de ani, născute, cu siguranţă, din dragoste, temere şi suferinţă alături de ţara şi de semenii săi. Economicul, political şi socialul care controlează astăzi viaţa fiecărui individ în parte dar şi a întregii cetăţi, bulversând-o, au fost anticipate de Eminescu în toată amploarea fenomenelor, de la pierderea calculată şi scăderea interesului pentru valoarea umană, la alienarea sentimentelor pentru pământul străbun, tradiţie şi cultură, la pierderea identităţii naţionale şi la globalizare.
eminescu2
Aşa cum spunea EL, “ce-au făcut, vom vedea mai pe urmă”…

Citeste si aici si aici.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *