AJTR
România, prin ochii altora România, prin ochii altora
În toamna anului 2013, mai mulți membri ai AJTR (un autocar întreg!) – după o noapte petrecută la Cetatea Albă, de la limanul Nistrului... România, prin ochii altora

În toamna anului 2013, mai mulți membri ai AJTR (un autocar întreg!) – după o noapte petrecută la Cetatea Albă, de la limanul Nistrului – am ajuns la Odessa. Port cosmopolit, ca orice port care se respectă, oraș cu o încântătoare arhitectură occidentală, cu un splendid teatru – a avut ca proiectanți pe arhitecții Fellner și Helmer, cei care au conceput și teatrele din Iași, Cernăuți, Cluj-Napoca sau Oradea -, o urbe plină de romantism, pigmentată din plin de lungi dâre de nostalgie slavă, dar și de expresive semne ale existenței unei consistente comunități evreiești. Și la Odessa, ca peste tot în Ucraina, persistă cu îndărătnicie o proastă imagine despre români, cel mai adesea asociindu-ni-se termenii de „ocupanți”, de „naziști”… Este o problemă grea, care trebuie stinsă cât mai repede, pas cu pas. Sunt convins că se poate izbuti în această privință.

Cu o zi înainte de plecare, urma să ne întâlnim – grație d-lui Dumitru Cheregi, consulul nostru economic de la Odessa – cu jurnalistul Vladimir Henyk. Din pricini străine de voința noastră, întrevederea nu s-a mai produs, din păcate. Cum ne propusesem ca în anul următor, adică în 2014, să ajungem în Crimeea, nădăjduiam ca atunci să dăm cu ochii de d-l Vladimir Henyk. Numai că, vorba bătrânului cronicar moldovean, nu se întâmplă ceea ce gândește omul, ci doar ceea ce vrea Domnul (Cel de Sus)!

Deunăzi, am primit un e-mail de la d-l Cheregi:
„Vă atazez copia scanată a articolului, publicat în numărul din 8 noiembrie 2014 a ziarului local „Ciornomorski Novini” (Știrile de la Marea Neagra), textul în ucraineană, traducerea în limba română și fotografiile care însoțesc articolul, plus o fotografie a autorului (în Mocănița de care vorbește în articol!). Mie personal mi-a plăcut mult articolul tocmai pentru atitudinea normală, lipsită de prejudecăți a autorului față de România. Publicarea lui aici, la Odesa, este un aspect extrem de pozitiv pentru schimbarea unei anumite mentalități locale despre România.
Consider că ar merita să fie publicat și în România, fie și ca o mică recompensă pentru autor.”

În rândurile care urmează vă puteți convinge singuri de câtă dreptate are vrednicul nostru Consul. Da, d-l Vladimir Henyk este un excelent scriitor de reportaje și, cred, de foarte bună credință. Sunt convins că ar putea realiza oricând, în limba ucraineană, o extrem de utilă carte despre România. Cei care dețin fondurile de promovare a României ar trebui să-l contacteze neîntârziat! (Mihai Ogrinji)

De ce România nu este „străinătate îndepărtată”

Dintre cele şapte ţări vecine, un ucrainean obișnuit cunoaște cele mai puţine lucruri despre România, „cunoaşterea” constând în stereotipurile create, legate în principal de țigani, sărăcie și mămăligă, obligatoriu! Ghidul pentru Europa de est, publicat la Moscova în 1997, a scris că România este „Vestul sălbatic” al Europei de est… La sfârşitul anilor ’90, am avut norocul să călătoresc în această țară misterioasă. Am rămas impresionat și cu dorința de a reveni.

DSC06628-001

Și acum, revin după cincisprezece ani… Mașina o conduce prietenul meu Volodea. Are peste treizeci de ani. Suntem cu maşina lui. Facem plinul – o mie de grivne – înainte de vamă. Benzina este mai ieftină la noi. La ei, la români, e 26 de grivne pe litru. Cumpăram „carte verde” – 450 de grivne – și asigurarea de sănătate pentru fiecare – 50 de grivne.
Trecem prin punctul de control Porubne, aflat la 30 km, în sud de Cernăuți. Automobile sunt puţine. Frontiera ucraineană o trecem rapid; în  partea română durează mai mult. Aproximativ două ore. În România, cumpăram vinietă (taxă pentru drumuri) cu 3 euro.

Sub norii gri până la orizont se întind dealurile. Câmpuri galbene cu porumb, pete închise ale viței-de-vie, turmele de oi în depărtare adăugă peisajului perfecțiune. Printre automobilele care ne vin în întâmpinare cu farurile aprinse, trec și tractoare noi cu remorci și combine; uneori întâlnim căruţe cu cai bine îngrijiți. Regiunea aici este agricolă. Bucovina – o zonă istorică din regiunea Cernăuți și judeţul Suceava din România. Satele lor se aseamănă cu ale noastre. Pe ambele părţi ale graniței bucovinenilor le place să-și decoreze casele cu ornamente florale, geometrice, uneori folosesc combinații de culori contrastante. Din lipsă de timp, ocolim Suceava – oraș istoric în care ai ce vedea.

DSC06582-001

Mergem mai departe. Câmpiile se preschimbă în păduri mixte, dealurile în munţi nu prea înalţi. Printre ele, un orășel. „M-am născut în Bucovina, într-un orășel mic – Gura Humorului, adânc cuibărit în munţii Carpaţi.” (Din autobiografia O. Kobileanskaia, 1903). Aici se găsește instalat și bustul marii scriitoare ucrainene.

Scopul nostru de astăzi este de a vizita vechile mânăstiri Voroneț și Humor. Acestea sunt situate în apropiere de Gura Humorului și ca și mânăstirile Moldovița, Sucevița, Putna, Pătrăuți, Sf. Gheorghe (Suceava), Probota, fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Unicitatea lor constă în faptul că ele sunt pictate nu numai în interior, ci și în exterior. Încântătoare fresce multicolore, o veritabilă „Biblie pictată”.

Mânăstirea Humor, un lăcaș liniștit, așezat ca în sânul lui Dumnezeu. Turn la intrare, clopotniță de apărare, rămăşiţele zidurilor cetății, liniște, frunze căzute, toamnă. O biserică mică, având ziduri groase, ornamentată cu frescă de culoare roşie-maronie cu scene din Vechiul și Noul Testament, ca un fel de „benzi desenate” din secolul al XVI-lea. O altă mânăstire, Voroneț, întemeiată de domnitorul Țării Moldovei, Ștefan cel Mare. Este numită, de mai multă vreme, „Capela Sixtină a Orientului”. Trăsătura caracteristică a mânăstirii este pictura murală exterioară din secolul al XVI-lea, efectuată pe un fundal albastru unic. Printre cunoscătorii de artă această culoare este cunoscută sub numele de „albastru de Voroneț”. Peretele occidental al bisericii îl ocupă „Judecata de apoi”. Pe partea de sus, îngerii demonstrează semnele zodiacale, simbolizând sfârşitul lumii. În centru se află omenirea care trebuie să răspundă pentru faptele ei. În partea stângă Sfântul Petru îi conduce pe cei credincioși, iar pe partea dreaptă, Moise, pe cei necredincioși. Printre cei din urmă, reprezentanții minorităților naţionale, dușmani ai moldovenilor: evrei, turci, tătari, armeni și negri, o reprezentare grafică a prejudecăților acelui moment. În partea de jos este reprezentată Învierea. Chiar și fiarele sălbatice întorc bucățile corpurilor mâncate, pentru a reproduce trupurile celor morți, care se ridică din mormintele lor. Chiar și marea întoarce victimele sale… Aici și persoanele educate conștientizează că „Judecata de apoi” este cea mai înaltă instanță de judecată.

DSC06503-001

Înapoi, în mașină. Ajungem la Câmpulung Moldovenesc. Aici, Olga Kobileanskaia și-a petrecut copilăria și adolescența, aici a început să scrie, aici a venit Lesia Ucrainca pentru a o vizita. Depăşim o trecere înaltă, după care urmează mai multe sate pitorești, iar în amurg se văd luminile staţiunii Vatra Dornei (18.000 de locuitori). Ne cazăm într-un hotel mic, doar cu 10 euro de persoană. Mergem să cumpăram ceva pentru cină. Prețurile la alimente sunt uşor mai ridicate decât cele ucrainene, iar până la prăbuşirea grivnei au fost chiar mai ieftine decât ale noastre. Dimineața, printre nori, apare soarele și cerul tomnatic este de un albastru ca la Voroneț. Evident, în ajun ne-am rugat bine pe la mânăstiri și iată că avem parte de vreme frumoasă, la care un călător poate doar să viseze. Stațiunea balneoclimaterică Vatra Dornei este situată la unirea râurilor Dorna și Bistriţa; îi merge renumele pentru apele sale minerale, pârtiile de schi. Centrul, Primăria, case de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Câteva biserici și o sinagogă, pentru că ce fel de oraș este acela fără nici o sinagogă? Strada centrală este pietonală. Gara este mică, dar cu un turn delicat, ca un accesoriu al unei căi ferate de jucărie. Merită vizitat parcul dendrologic local. Urcați pe un deal mic de unde Vatra Dornei arată ca în pozele publicitare pentru ciocolata elvețiană. Multe hoteluri noi și vile particulare. Toate de bun gust. Un panou ne informează că pentru restabilirea și dezvoltarea infrastructurii turistice în oraș Uniunea Europeană a alocat 5388561 de euro și 89 de cenți!

Ne continuăm drumul, trecem de mai multe sate care sunt foarte asemănătoare cu cele din raioanele Vyzhnytsky sau Putylsky din regiunea Cernăuți. După ultimul sat din Bucovina, Cârlibaba, începe o pădure destul de pustie, fără vânzători de suveniruri sau ciuperci și pomușoare. Aici ne simțim călători adevărați. Apoi, urmează o urcare grea cu numeroase serpentine. Undeva în partea de jos strălucește un pârâu, iar după virajul următor se deschide Creasta Rodnei, cea mai înaltă din Carpații Orientali. Un șir de munţi, cu câteva vârfuri ce se află la înălţime mai mare de 2.000 m, cu mult mai înalte decât Goverla noastră. Am ajuns la Pasul Prislop (1.418 m), cel mai înalt punct al traseului nostru auto. Aici este o staţiune turistică, munţi fără de sfârşit.

DSC06554-002

Chiar înainte de Pas se termină Bucovina și începe Maramureșul (ukr. Maramarosh) – o regiune istorică situată pe ambele părţi ale hotarului româno – ucrainean. După 20 km în jos – Borșa (27.000 de locuitori). În partea de est sunt multe vile turistice și mici hoteluri. Printre ele, o biserică nouă de lemn, construită în 1998 în tradiţia arhitecturii populare maramureșene. Clădiri vechi nu sunt, totuşi, Borșa este centrul sportului de schi, iar vara – punct de plecare pentru drumeții la munte. Tot aici este centrul Parcului Național „Munţii Rodnei”. Spre deosebire de Maramureș, satele din Bucovina sunt situate unul după altul și seamănă cu satele din Transcarpatica. Vișeul de Sus are și denumire ucraineană Verhnya Vishova. Aici există o atracţie – locomotiva cu abur din Carpaţi – „Mocănița”, una dintre cele mai lungi căi ferate înguste existente în Europa de est. Această minune a tehnologiei, construită în 1932, care încă mai funcționează și acum transporta lemn spre Combinatul de Silvicultură local și turişti, care vin din străinătate. Vagoanele sunt simple și deschise, și trase de o locomotivă cu abur adevărată! Plecarea se face zilnic la ora 9 dimineaţa. 43 km prin valea pitorească a râului Vaser, printre munţi înalţi și chiar prin tunel. Stația terminus se află în apropiere de frontiera ucraineană.

DSC06663-001

Am petrecut noaptea în Vișeul de Sus, într-o vilă privată situată pe malul râului. Am plătit câte 10 de euro de persoană. Oaspeții sunt tratați cu un păhărel de palincă maramureșeană (vodca de prune locală), iar dimineaţa cu un mic-dejun și o cafea aromată.

O oră de mers pe un drum excelent, cu finisaj și delimitare perfectă, și ajungem la Sighetu Marmației, în ucraineană Sighit (Sighit Maramarosky). Acesta este al doilea oraș, ca mărime, din judeţul Maramureș (41.000 de locuitori – români, maghiari, ucraineni, rromi). Sighetu Marmației este situat pe malurile râului Tisa, pe care trece granița. Pe cealaltă parte este Ucraina. Aici este singurul liceu ucrainean din România (în judeţul Maramureș, potrivit cifrelor oficiale locuiesc 36.000 de ucraineni). În Sighet s-a născut și și-a petrecut copilăria Elie Wiesel – scriitor evreu, francez și american, deținătorul Premiului Nobel pentru Pace din 1986. În timpul plimbării prin acest oraș pitoresc, timp de o oră și jumătate, am întâlnit un afiș în limba ucraineana – „Vicariatul ortodox ucrainean”. Ne-a surprins plăcut polițistul pe care l-am întrebat în limba engleză unde se plătește pentru parcare. El a zâmbit și ne-a răspuns în ucraineană: „Veniţi cu mine, să vă arăt unde să plătiți”.

Memorialul Victimelor Comunismului și mișcării de rezistență din Sighetu Marmației se află în fosta închisoare pentru prizonierii politici (biletul costă 6 lei). Comuniștii români, după al Doilea Război Mondial, au început să construiască „dictatura proletariatului” cu o cruzime draculiană. Moștenindu-i pe tovarășii  staliniști „mai mari” de la Moscova, comisarii locali au organizat în țară teroarea roşie. Închisoarea locală pentru deținuții politici a fost cea mai groaznică din România. Puteți vedea cum a fost totul în realitate. Celulele, unde aveau loc interogatoriile și unde oamenii erau torturați, celula „neagră”, carcera, camera pentru execuții, obiecte personale ale victimelor și călăilor lor. Pe coridoarele închisorii sunt zeci de mii de fotografii ale victimelor regimului: reprezentanți ai elitei naţionale, șefi de partide din perioada interbelică, miniștri, oameni de știință, ingineri, industriași, scriitori, ofițeri, agricultori, studenți, elevi, gimnaziști. Aparte este sala de represiune împotriva clerului: ortodox, greco-catolic, romano-catolic, protestant și evanghelist. Expoziția dedicată „epocii de aur” a lui Ceaușescu, cultului personalităţii și nomenclaturii de lux – pe de o parte, sărăciei, deficitului și cozilor imense – pe de altă parte. În curtea închisorii, un grup statuar plin de expresie și dramatism (autor Aurel Vlad). Paisprezece figuri de femei și bărbați, în înălţime reală, privați de libertate și haine. Probabil că ei mergeau în liniște, însă își strângeau mâinile, fiecare în felul său: unii le ridicau spre cer, cei din față arătau spre peretele care ar trebui să fie distrus și spre care este orientat întregul grup.

Muzeul Maramureș este un muzeu de arhitectură aflat sub cerul liber (preţul biletului este de 4 lei). Aici, pe un teritoriu mare, este prezentat un sat cu străzi încurcate. Case din lemn cu acoperișuri abrupte, dependințe, hambar, stoguri cu fân. Particularitatea gospodăriilor locale sunt porțile înalte de lemn, decorate cu incrustări. Printre motivele ornamentele – soarele, luna, stele, funia, pomul vieții, frunze, flori și păsări. Se credea că o familie respectată în sat trebuie să aibă cea mai frumoasă și cea mai mare poartă. Printre casele din lemn se evidenţiază două mari, tencuite și vopsite în alb, cu var. Una dintre ele aparținea evreilor, iar cealaltă, înconjurata de viță de vie, preotului. Pe deal, înconjurată de brazi bătrâni, stă o biserică din secolul al XII-lea, cu o turlă înaltă de lemn. Turlele înalte ale bisericilor de lemn, ca niște imense săgeți, sunt caracteristice peisajului maramureșean. Cele mai vechi biserici de acest tip pot fi văzute în Ucraina, raionul Hust, în Transcarpatia. Bisericile româneşti care au dăinuit aparţin unei perioade mai târzii. În 1999, bisericile de lemn din Maramureș au fost introduse în patrimoniu mondial UNESCO.

DSC06679-001

E timpul să ne întoarcem acasă. Trecerea frontierei în Sighetu Marmației, pe un pod de lemn peste Tisa.  Aici nu există camioane. Câteva autobuze și automobile. Grănicerii și vameșii români sunt politicoși, ai noştri sunt la fel de politicoși. Suntem deja în Ucraina, satul Solotvino. Grănicerul nostru ne-a povestit că aceasta trecere este pietonală și se poate trece cu viza românească sau Schengen.

350 km în țara vecină. Ce ne-a plăcut la ei? Oamenii sunt prietenoși. Dacă un străin încearcă să întrebe ceva în română, încearcă să-l ajute. În oraşul Siret, la bancă, am vrut să schimbăm euro în lei (un leu este aproximativ 4 grivne). Casierul a ieşit undeva; nu departe era un agent de pază; l-am întrebat când se întoarce; iar el mi-a răspuns că s-a dus la șefu’ și încet mi-a șoptit că un curs mai bun au la banca de după colț. Și într-adevăr, acolo cursul era mult mai favorabil.

Românii îşi respectă tradiţiile, la televizor și radio se difuzează multă muzică populară. Se ridică biserici noi, bazându-se pe experienţa arhitecturii populare; nu am văzut aici gigantomanie bisericească, „cupole de aur” și culori ostentativ-sintetice în decor. E suficient să ne mutăm în Transcarpatia și acolo, nu peste tot, dar există mult eclectism, departe de a da un sentiment de pace și gust artistic.

Faptul că aderarea la Uniunea Europeană i-a priit României este vizibil cu ochiul liber. În afară de drumurile excelente, deja menţionate, se face mult pentru îmbunătățirea satelor și oraşelor.

Cum ajută Uniunea Europeană ca statul său să devină unul modern, revenind acasă l-am întrebat pe dl Dumitru Cheregi – Consilier economic la Consulatul General al României la Odesa. „Există o varietate de programe, ne-a spus domnia-sa. Voi vorbi despre programele de dezvoltare regională. Fiecare administrație locală poate propune proiecte în sectorul social, de susţinere a gospodăriilor agricole, de dezvoltare a infrastructurii, sănătate, educație, cultură, mediu, protecția monumentelor istorice și arhitectură. Aceste proiecte trebuie să fie serios argumentate, să fie serioa demonstrată necesitatea lor. Când călătoriți prin România, se vede care dintre administrațiile locale se implică și care nu. Iniţiativa este foarte importantă. În cadrul acestor programe se poate obține finanţare de la Uniunea Europeană. Ceea ce vedeți la noi este un exemplu viu că funcționează. Specific este că totul este deschis și transparent. Fiecare cetățean poate vedea pe site-ul Ministerului sau administrației locale ce proiect este acesta și care sunt sursele de finanţare. Există site-uri care prezintă oferte pentru diferite scopuri în cadrul parteneriatului. Asistența structurală a UE nu este un împrumut, aceşti bani rămân la noi. Există reguli clare privind modul de utilizare a banilor. Unele proiecte ale Uniunii Europene oferă o parte de bani cu condiţia ca cealaltă parte să fie finanțată de către autoritățile locale. Birocrația Uniunii Europene este pe de o parte dificilă, iar pe de altă parte înseamnă control, care nu poate fi evitat. Alt mod nu există”.

Românii sunt patrioți; ei îşi iubesc steagul. Pe multe clădiri, birouri și biserici sunt arborate steaguri roşu-galben-albastru, alături fâlfâie steaguri ale Uniunii Europene. Aici nu se face abuz de publicitate. Prin orașe nu sunt panouri mari (îmi amintesc de publicitatea agresivă din Carpații noştri pe drumul de la Yaremchea la Bukovel, când panourile ne-au orbit chiar și în pădure). Din publicitatea politică, de cele mai multe ori am văzut panouri cu „Victor Ponta – preşedintele nostru”, dar sunt bannere modeste, de dimensiuni mici. Cât metal, hârtie și bani au fost aruncaţi la noi în timpul ultimelor alegeri?

Trebuie să mergem la români. Avem cu ei o mulțime de lucruri în comun, culturi materiale similare și artă populară. În tot timpul călătoriei am avut sentimentul că suntem aproape de casă, nu numai geografic, ci și spiritual. Cine ne va explica de ce Bucovina sau Maramureșul sunt „străinătate îndepărtată”, iar Moscova, Tambov și Biskek „apropiată”? Să ne îndepărtam de șabloane. Aici, în România, avem ce vedea și ce învăța…

Vladimir Henyk,
Jurnalist, Odesa-Ucraina