AJTR
Tributul Hazardului Tributul Hazardului
A apărut, în Colecția verde a editurii România pitorească, cea de-a noua carte în care domnul Mircea Noaghiu ne prezintă secvențe, nu puține, trăite... Tributul Hazardului

A apărut, în Colecția verde a editurii România pitorească, cea de-a noua carte în care domnul Mircea Noaghiu ne prezintă secvențe, nu puține, trăite de domnia sa pe munte, atunci când practica alpinismul. Cartea are 224 pagini și costă 25 lei. După caz, la acest preț se pot adăuga costurile poștale și de ramburs. Ea poate fi comandată la adresa de e-mail romania.pitoreasca.33@gmail.com.

Gânduri… Atâtea gânduri mi se învălmășesc în minte acum, când am ajuns la ultima pagină a manuscrisului celei de-a patra cărţi semnată de neobositul alpinist braşovean, Mircea Noaghiu. Gestul meu de a tasta cuvântul „neobosit” a determinat ca nişte rânduri dintr-una din cărţile sale ce le-am scos din rafturi şi le-am pus lângă tastatură să-mi ceară a le reproduce: „Muntele nu ne-a obosit niciodată. Ne-au obosit doar clipele lungi de așteptare şi incertitudine când cercetam crestele din spatele cărora trebuia să apară confraţii din alte echipe.” Sau, reiese din cărţile sale, mai ales așteptarea năbădăioșilor tineri din clubul ce-l „păstorea”. Şi cred că l-a obosit şi lunga așteptare a momentului când să poată spune nişte adevăruri pe care cândva cenzura obliga a fi ascunse sub covor, iar autocenzura le amâna pentru vremuri în care să poată fi rostite şi scrise. Scriind asta, nu pot să nu redau o afirmație a unui „monstru sacru” al alpinismului postbelic, Lionel Terray: „Chiar dacă evoluează aproape de cer, alpiniştii nu sunt îngeri, ci rămân mereu oameni, cu inima pătată deseori de negriciunea lumii de unde vin şi unde se reîntorc…”. Iar alt gând îmi aminteşte cât de surprinși am fost toţi confraţii întru pasiune ai lui Mircea care vedeam mereu „negriciuni” în lumea muntelui, că o carte la fel de curajoasă precum cea de faţă, intitulată „Competiția”, a „fentat” cenzura, fiind prezentată „roman” şi apărând în 1974! Erau desigur în acea carte şi ficțiuni, dar „actorii” de pe scena pe care trebuia să „joace” alpiniştii acelor ani au constatat fără efort că asemănarea unor personaje cu persoane reale, nu era „întâmplătoare” cum se afirma la începutul „romanului”. Mulţi am crezut că numele autoarei, Ioana Orlea, e un pseudonim. Dar mai apoi am auzit la postul de radio „Europa Liberă” de succesul ce-l avea cu cărţile ei în Franţa, noua ei patrie.

scan0002

Revenind la cuvântul „oboseală”, prietenului meu Mircea i se potrivește perfect afirmația lui Ionel Coman, cel pe „urmele” căruia a călcat şi calcă. Şi nu doar pe străzile Brașovului şi pe potecile verticale „marcate cu pitoane”, dar şi în ale scrisului. Citez: „Pentru mulţi dintre noi, alpinismul nu a fost un foc de paie, ci a rămas o pasiune durabilă, adaptată anilor, dar mereu atrăgătoare…”. Cartea de faţă dovedește asta, aşa cum a dovedit-o şi penultima, „Lacrima de piatră”, pe care, citind-o, rămâi uimit că la 63 de ani, negăsind coechipier, s-a dus singur să mai pitoneze două lungimi de coardă din „Amurgul zeilor”, traseu început cu 20 de ani în urmă! A făcut asta după ce aflase că traseul e trecut în cartea Cheile Bicazului a amicului sau Ferenc Wild. Ne uimește şi ultima sa ascensiune solitară relatată în cartea de faţă, după nişte intervenții chirurgicale după care cei mai mulţi nu se pot despărți de cârje. Ne uimește însă mai ales prin faptul că nu s-a lăsat învins de hazardul ce i-a răpit prieteni sau „elevi”, de faptul că deseori a fost chemat „să dea cu subsemnatul”. Nu întotdeauna era vorba de hazard, ci de consecințele năbădăilor unor tineri care „uitau” uneori că mentorul lor îi îndemnase mereu la prudenţă maximă. Extrapolând, ştim cu toții că de accidentele de pe şosele nu sunt vinovați instructorii auto.

Cei care iubim muntele, ne bucurăm când mai apare o carte scrisă de un confrate întru pasiune. De cele mai multe ori respectivul nu este scriitor de profesie, dar ştim că vom găsi în carte întâmplări reale din „lumea noastră”, vom găsi relatate emoții şi bucurii, speranțe şi satisfacţii, dar şi mâhniri şi decepții. Terminând de citit cartea, ne simțim ca într-o seară sub un cer plin de stele, în jurul unui foc înconjurat de prieteni care îşi deapănă amintiri. Amintirile din cartea de faţă, discuția autorului cu sine-însuşi din paginile finale, sunt o dovadă că autorul ei a trăit intens, nu doar a vegetat!

Dinu MITITEANU

admin

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *