Un cronicar modern, în Cetatea Soroca

Text: Simona Lazar, Valentin Tigau. Citim transcrierea interviului cu istoricul Nicolae Bulat din Cetatea Sorocii şi înţelegem că articolul este… „gata făcut”. Ar trebui doar, ca să ne încadrăm în spaţiu fără a-i risipi vorbele, să renunţăm la întrebările noastre şi la orice ditiramb jurnalistic şi să-i dăm cuvântul în întregime.

Pasionat, plin de vervă, neostoit, Nicolae Bulat e demn urmaş al sorocenilor care au apărat cetatea şi graniţa, la Nistru, de tătari, de cazaci, de muscali. Doar că el, istoricul, a avut o misiune încă mai grea: a trebuit să apere istoria românească (întreagă!) de mucegaiul falsificării sovietice. A trebuit, şi trebuie încă, s-o rostească apăsat, de câte ori pare că boala se-ntinde, furându-ne (furându-le lor, sorocenilor, basarabenilor) adevărurile. Dar să-l lăsăm pe istoric să grăiască!

ÎNCEPUTURI. „Cetatea a fost menţionată documentar la 12 iulie 1499, când boierii din sfatul domnesc au parafat tratatul de pace cu polonezii care au fost zdrobiţi în Codrii Cosminului de Ştefan Vodă. Printre martorii oculari chemaţi la acest eveniment a fost şi Pan Costea, pârcălab de Soroca. La acele vremuri aici era deja o cetate. Era din lemn şi pământ sau era din piatră? Nu ştim. Unii spun că cetatea actuală a fost ridicată pe vremea lui Petru Rareş, prin 1543-1546. A doua domnie a lui Rareş. Dar eu, uitându-mă la pereţii acestei cetăţi, văd mai multe inele. Iată, să numărăm: unul, doi, trei, patru, cinci, şase. Cu fundamentul se fac şapte. Ca la copaci. Eu cred că aceste inele sunt anii de construcţie. Se pare că cetatea a fost construită într-un timp mai lung, poate vreo 10 ani. Petru Rareş a reparat Hotinul şi eu cred că e posibil ca el să fi reparat şi Cetatea Soroca. A ridicat zidul interior, a construit beciurile, galeriile subterane.”

STRUCTURI DE APĂRARE. „Dacă ne uităm la arhitectura cetăţii, ea se aseamănă cu cea a castelelor din secolele XIV-XV. Eu cred că Cetatea Soroca a fost construită o dată cu Hotinul şi cu Tighina, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniilor lui Petru Muşat şi/ sau Alexandru cel Bun. Cu toate că nu avem documente. În Cornwall, Mare Britanie, există un castel care se numeşte Restormel. El e constituit dintr-un turn gigantic, exact ca la Soroca. Chiar şi diametrul este aproximativ acelaşi. Soroca – 30 m, Restormel – 34 m. Englezii îl numesc «turn carapace», dacă te-ai blocat în el şi ai închis porţile, nu te mai scoate nimeni. Castelul Del Monte din Italia, lângă Bari (anul 1240), este un octogon cu opt turnuri împrejur. Castelul Queenborough din Kent, Marea Britanie, e un turn gigantic cu şase turnuri mai mici împrejur. Şi Soroca are cinci turnuri. Specific acestui tip arhitectural este îmbinarea a trei trăsături caracteristice: rotunjime, sistem concentric de apărare, iar punctul slab – poarta – era perfect apărat de artilerie, din flancuri.

Soroca a fost construită pentru a crea o frontieră politică la Nistru. Peste Nistru era altă ţară, altă cultură, alt popor. Acolo era stepa sălbatică. Cetatea răspundea de securitatea ţării. De securitatea celor două capitale: Suceava, mai întâi, apoi Iaşii. Răspundea şi de securitatea comercială a ţării. Suntem la vad, la trecătoare, şi aveam de apărat porţiunea de Nistru de la Năslavcea până la Vadu lui Raşcu. În cetate erau pârcălabul, administratorul şi conducătorul ţinutului Soroca şi al steagului militar (formaţiune de luptă medievală), dar şi marele căpitan de frontieră cu alţi căpitani mai mici.

Ţinutul Soroca a existat peste 500 de ani, fiind distrus numai în urma reformelor bolşevice, după 1940.” Şi-aici Nicolae Bulat se opreşte, arătând teatral spre intrare: „E cald. Cetatea se aseamănă uneori cu un ceaun în care fierbe mămăliga. Nu mai avem podul «balansator» la intrare, nu mai sunt porţile de atunci şi nici capcana: o podea din două părţi, care se lăsa în jos, având dedesubt o groapă cu ţepuşe”. Şi-acum se face una cu apărătorii de odinioară ai cetăţii: „Noi schimbăm des ţepuşele, ca să fie mereu proaspete. Iar cum suntem de fire şugubeţi, scriem cu cuţitul pe ţepuşe: Bine aţi venit la noi, la Soroca! De nu le place, să se întoarcă în Fundul Tartarului. Talpa Iadului, pentru moldoveni. Pentru că nimic nu era mai straşnic decât tătarii din stepa Volgăi…”.

Câteva tehnici de construcţie medievale: „Nu departe de Soroca este o carieră de granit şi de calcar. Meşterii s-au folosit nu de roca puternică, ci de calcar. De ce? Calcarul amortizează lovitura de ghiulea. Şi nu face schije. Mortarul? O poveste menţionează că meşterii medievali utilizau proteine de animale: brânză, ouă, lapte sânge. Scoteau apoi din mlaştină nişte minerale folosite pentru a pregăti mortarul. Cetatea Soroca s-a păstrat în proporţie de de 75%-80% datorită acestui procedeu”.

NUNŢI ŞI RĂZBOAIE. „Cronica spune: «De noroc era Petru Şchiopu cu cazacii ăştia. Nu scăpa bine de unul, că altul venea degrabă!» Da’ credeţi că numai pe el îl podidea aşa norocul? Ia hai să vedem ce-a păţit Vasile Lupu cu cazacii! Cazacul Bogdan Hmelniţki a vrut-o de soţie pe Ruxandra pentru Timuş, fiul lui. «Ori ne dai fata, ori luăm târgul Iaşi. Alege!» Ruxandra era cultă: vorbea turca, poloneza, greaca. Cazacii – nişte barbari. Sunt bătuţi însă la Beresteciko şi Lupu zice că nu-i mai dă fata. Hmelniţki vine cu 17.000 de cazaci la Soroca, spre Iaşi. Câştigă şi-n 1652 se face nunta. Peste un an, Timuş este ucis la Suceava. Ruxandra naşte doi gemeni care mor. La 1667 face cadou toată averea ei la Sfântul Munte, Mănăstirii Vatopedu. Se întoarce acasă la 40 de ani. În 1686 se ascunde în Cetatea Neamţului, unde este omorâtă de Vasile Krupenski.

Să vedem însă ce se mai întâmplă la Soroca? În 1691 în cetate se află o garnizoană poloneză. Leşii construiesc un nou val în jurul cetăţii. Constantin Cantemir încearcă să o cucerească şi nu reuşeşte. La 17 iunie 1711 trece Nistrul la Soroca ţarul Petru cel Mare. În 1738 începe secolul de războaie ruso-turce şi Soroca este incendiată. În anii ’30 Radu Vulpe face primele investigaţii arheologice privind cetatea. În 1958 sovieticii fac unele reparaţii. Restaurări nu s-au făcut niciodată. În 1970 este din nou reparată. Acum avem un proiect de restaurare şi tot aşteptăm să fie aprobat.”Cu mâinile curate, Măria Ta!„Povestea vine aşa: doi boieri, Grigore şi Alexa, au furat ţara, cu cazacii împreună. Şi au fost duşi la cetate, şi ei, şi cazacul Petru. Cazacul a fost tras în ţeapă, iar boierii judecaţi de domn. Vodă Petru Şchiopu a ieşit în faţa cetăţii şi a cerut boierului Grigore să-şi spele mâinile, că-s murdare. Dar boierul a spus: «Sunt curate mâinile noastre, Măria ta!». Dar armăşelul Şeptilici, stăpânul închisorilor, zice: «Du-te, omule, şi-ţi spală mâinile, dacă zice vodă!». Ei, boierii, zic că nu. Un băiat care făcea straja a pus mâna pe suliţă şi a înfipt-o drept în fundul păcătosului: «Du-te şi-ţi spală mâinile, că ai furat ţara!». Vodă i-a despicat pe vinovaţi şi apoi şi-a şters sabia de corpurile neînsufleţite ale celor doi.
A vrut s-o bage în teacă, dar s-a răzgândit. S-a uitat spre mulţime şi a întrebat: «Da’ la voi cum sunt mâinile?»… «Curate, Măria ta, curate!», au răspuns cei de faţă, toţi într-un glas.”

Viaţa de fiece zi, la cetate

„Vrăjmaşii veneau toamna. Atunci, toamna, era roada strânsă, viţeii, mieii erau crescuţi deja. În rest, era destulă linişte. Bucatele le aduceau ţăranii dimprejur. Satele erau mici: 30-40 de case. În fiecare trăiau câte cinci oameni, aproximativ. În beciurile din cetate, lângă praful de pulbere, se punea crupa (cereale sfărâmate), care absorbea umezeala. Se făceau şi bucate din crupa asta. Dar cel mai mult s-au găsit în cetate cupe pentru vin. Parcă era o veselie generală. Se învârtea la grătar sau la roată un bivol, un berbec, o caprioară, un mistreţ. Şi se bea vin. În rest, se punea pe masă mămăligă cu mujdei, brânză, ceapă, carne prăjită, turte, pâini micuţe.

La 1702, un călugăr rus, Leonte, mergea spre locurile sfinte. Trece prin Soroca. Spune că n-avea ce mânca. De ce? Pentru că la Soroca nu era pâine de secară. Era pâinea albă. Or, asta lui nu-i convenea.” Se mai mânca aici carne la ceaun, legume, miere, plăcinte cu brânză, cu varză sau ceapă. Mâncare simplă. Călătorii spun că boierii noştri muiau pâinea în vin şi mâncau. Dacă era o masă mai bogată, atunci era peşte. Când a venit Nicoară Potcoavă la Soroca, l-au întâmpinat cu un somn mare. Şi Rareş a fost pescar şi nu era sat în care să nu fie heleşteu.Lumânarea lui Badea MiorLumânarea Recunoştinţei, „monumentul lui Badea Mior”, este „ideea” scriitorului basarabean Ion Druţă. „Pe Druţă nu-l mai înţelege nimeni”, e de părere istoricul Nicolae Bulat. Monumentul – o… lumânare de piatră care se înalţă, falic, deasupra Văii Nistrului – a fost ridicat iniţial ca un „omagiu adus autorului necunoscut al baladei Mioriţa”. Adică un omagiu adus lui „Badea Mior”, ciobanul „inventat” pentru a da o origine „pur moldovenească” baladei. Distinctă de cea din România.

A fost „aprinsă la 27 martie 2004”. Aşa scrie pe o placă, la vedere. Şi asta pentru a mai „fura” semnificaţia unei zile sfinte din istoria basarabenilor: 27 martie 1918. Unirea cu România. „Ce fel de recunoştinţă? Ar trebui să fie o altfel de recunoştinţă!” Nicolae Bulat declamă: „«Am stat cu sabia în mână la toate zările şi când s-a frânt oţelul, tainic am aşteptat să se închege la loc opunând rezistenţă brutalităţii inteligenţa noastră. Suntem la noi acasă!». Iată ce ar cere o lumânare de recunoştinţă! Cum am fost la Nistru, aşa am şi rămas, aici. Englezii spuneau, când au fost în Cetate: «Noi avem Canalul Mânecii şi au venit normanzii şi ne-au cucerit. Voi aţi stat sute de ani la un râuleţ de 200 m lăţime şi aţi rezistat. Aţi fost mai puternici ca noi». Eu zic: «Noi am rezistat fiindcă aveam toată Europa în spate şi eram răspunzători nu numai de noi, dar şi de voi. Că dacă veneau hoardele tătare din stepa Volgăi, din fundul Tartarului – cum zicem noi –, să ştiţi că veneau şi peste voi!»”.Citate:CAPELĂ
„Are hramul Sfântului Gheorghe. În 2001 a fost la cetate primarul din Rădăuţi. Mi-a spus: «Domnule Bulat, vrei o catapeteasmă?» Eu am zis «Chiar să nu vreau, da’ tare vreau!…» La 28 septembrie 2002 a fost sfinţită de stareţul Mănăstirii Putna, care a venit cu icoana Sfântului Ştefan pictată de călugării Putnei”

ETIMOLOGII
„Soroca! Sunt mai multe etimologii posibile. De la «sorok = patruzeci». Sau «sorok = coţofană». Dar şi de la «Sorca» – numele stăpânei moşiilor din zonă. Sau de la unul «Soare», ori «Sorocilă», care avea şi el acareturi pe-aici. Altă ipoteză: sătenii aduceau alimente, dări, pentru garnizoană, la un anumit termen, un anumit… soroc. Sau: «soroceala = simbria pe care o lua un ţăran pentru lucrul său la cetate»”Nicolae Bulat,  istoric

Publicat, initial, in Jurnalul National