Vidin și românii sud-dunăreni, un pod prea îndepărtat…

• Text: Mihai OGRINJI
• Foto: Mihai VASILE SÂNGEALB

Călătoriile AJTR

N-am stat cine știe ce la Vidin: doar două nopți și mai puțin de două zile. Sigur, poți cunoaște multe lucruri într-un răstimp și mai scurt. Problema n-a fost însă doar de timp. Ci, cum să-i spunem?, de substanță. Poate în primul rând. Vidinul merită, desigur, văzut. Ca jurnaliști de turism, prefiguratori și – vorbă mare – „creatori” de destinații mănoase pentru industria ospitalității, dorința firească este de a afla ceva mai mult decât oferă internet-ul, cu feluritele lui încrengături. (Că, nu de puține ori, vorba cronicarului, „să sparie gândul” în fața a ceea ce se pune în circulație, asta e o altă poveste.)

Comparativ cu Vidinul, Calafatul, mai cu seamă cu zidirile boierești de odinioară și plusul de curățenie, cel puțin la prima vedere, se arată mai fățos. Oraș oltenesc, ce Dumnezeu… Dacă îți amintești pe loc și celebrele vorbe ale lui Carol I „Asta-i muzica ce-mi place”, rostite prima dată aici, atunci chiar că îți bombezi pieptul și pocnești din călcâie. Desigur, nu-i nevoie să mai spunem că această zicere a fost și ea un fel de stindard în Războiul pentru independență din 1877. Suntem doar români și nimic din ceea ce este important pentru țară nu ne poate fi străin…

După traversarea podului – se află la circa 4 km distanță de Vidin – și cazarea rapidă la hotelul „Avramov”, am și pornit la cutreierarea vechiului Dii, cum i-au spus românii în veacurile vechi. Am dorit să ajungem aici mai devreme de ora 14, însă nu s-a putut. Drumul Craiova-Calafat l-a făcut pe Mihai, șoferul microbuzului, să se tot întrebe și să ne întrebe dacă nu s-a greșit, cumva, traseul… (Este momentul să mulțumim și să spunem că și de această dată – ca și atunci când am fost în călătoriile noastre la Chișinău, Cernăuți, Albania, Valea Timocului-Serbia – am beneficiat de generozitatea firmei Olimpic Internațional Turism SRL, din București, principalul sponsor-partener al AJTR). O șosea de aproape 90 km, pe cât de peticită și de hopurată, pe atât de pustie. Era vineri, prima zi de weekend, și nimic, dar absolut nimic nu prea te făcea să crezi că în această parte de țară a adiat vreodată ideea de turism. Chiar și acum, așadar, cu noul pod peste Dunăre, ridicat după atâtea controverse și întârzieri.

Părăsind hotelul – circa 60 de euro o cameră dublă și mic dejun modest – facem un prim popas pe la vreo două bănci, pentru a schimba ceva bani; gazdele noastre insistaseră să nu venim cu lei de-ai noștri,ci cu moneda europeană (1 euro=1,95 leva). Desigur, și la Vidin, ca în toată Bulgaria, (aproape) orice plată se face doar cu leva. S-a așteptat însă mult, obositor și iritant, de parcă se operau tranzacții interplanetare. Stupizenii de care partenerii noștri întru codârla Europei vor scăpa, probabil, greu de tot…

Cetatea Baba Vida

Intrăm în pâine, cum se zice, îndată ce vizităm cetatea Baba Vida. Se găsește pe malul Dunării. În murii ei vânjoși, restaurați cu înverșunare, cuibăresc de-a valma numeroase veacuri și întâmplări tipice, mai cu seamă, Evului Mediu. Ridicată pe vatra unui turn de supraveghere roman, fortăreața își leagă începuturile de secolul al X-lea, pentru stăpânirea ei zbătându-se și luptându-se, prin vremi, țarul Ivan Strațimir și împăratul bizantin Vasile al II-lea – nimeni altul decât „Bulgaroctonul” (omorâtorul de bulgari) -, regii Ludovic I și Sigismund ai Ungariei, Baiazid I, dezastrul de la Nicopole. Dar și domnitori români, precum Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Matei Basarab, Carol I. Nu mai vorbim de atâția și atâția osmanlâi, ajunși pașă de Vidin, în frunte cu fiorosul Pazvantoglu, cel cu muzee… culturale în Vidinul de astăzi. Iancu Jianu al nostru tocmai împotriva urmașilor acestui borfaș – pazvangii – avea să întreprindă o incursiune punitivă la Vidin.

Biblioteca Osman Pazvantoglu

Dar nu putem merge mai departe fără a o aminti și pe Teodora, fiica lui Basarab I, soția țarului bulgar Ioan Alexandru (nepotul lui Mihail Șișman). A fost o veritabilă cărturăreasă, numai că, uzurpată fiind de o evreică (Sara-Rebecca, venită de la Constantinopole, spun unii, alții prezentând-o ca trăgându-se din comunitatea evreiască de la Târnovo), Teodora avea să se călugărească, după 24 de ani de căsnicie, sub numele Teofana.

Vidinul îți cere și câteva vorbe despre țari, regi, împărați și alte capete încoronate. Le luăm de la Mihai Eminescu: „Domnii noștri cei vechi – scria, în ziarul „Timpul” , cel mai mare ziarist pe care l-a avut România vreodată  – erau neatârnați cu totul, suverani în puterea cuvântului. Încheiau tratate de comerț, de alianță ofensivă și defensivă, dar simțeau în modestia lor că un titlu mare ar căta să corespunză cu mai multă putere, de aceea se’ntitulau modest: „Voievozi”, adică duci de oaste.

E drept că în același timp Strațimir de la Vidin se intitula „Țari Blăgaramii”, adică împăratul bulgarilor, ceea ce nu oprea ca Voievozii noștri să fie politicește și îndealtmintrelea mai ceva decât împărăția bulgărească din ținutul Vidinului.”

De la Baba Vida ne îndreptăm spre biserica Sf. Paraschiva. Suntem un grup insolit pentru Vidin, cei 15 jurnaliști de turism, plimbându-se prin ternul oraș bulgăresc, reprezentând o raritate. Ne oprim, pentru o fotografie, cum se spune, și la Sinagogă, construită prin 1894, care ne apare în drum. A fost, se zice, a doua ca mărime, după cea din Sofia. Acum arată jalnic. O adevărată fantomă. Să nu mai fi rămas nici un evreu în Vidin? Chiar și așa, este greu de înțeles un astfel de abandon. Și, totuși, nu-i nici de mirare, și nici fapt izolat. Vizitați fie și numai cimitirul evreiesc din Sulina. S-a terminat gheșeftul, s-a terminat totul! Nu însă, probabil, și pentru totdeauna…

Biserica Sf. Paraschiva

Biserica îngropată, cum i se spune lăcașului ce are ca patron pe Sf. Paraschiva, îndeplinește, desigur, canonul otoman, tipic pentru pașalâcuri: nu este mai înaltă decât lancea ridicată spre cer a unui spahiu călare. Și nu numai atât. Zidirilor de acest fel le erau interzise turlele, clopotnița și clopotul, arhitectura care ar fi trădat existența unui construcții religioase creștine. Că nu era admis să fie mai înaltă decât geamia din partea locului, asta nu cred că mai este nevoie să spunem…Poate că aici ar fi trebuit să aflăm, în primul rând, dacă biserica Sf. Paraschiva este ctitoria lui Matei Basarab, domnitorul muntean de numele căruia se leagă cel mai mare număr de lăcașuri de cult întemeiate ori reconstruite. Zice pe bună dreptate cronicarul Radu Greceanu: „Matei, fiind în scaun, altă grijă nu avea şi făcea mănăstiri pretutindeni şi biserici întru lauda lui Dumnezeu, care se văd până acum.” Chiar fără griji n-a domnit Matei Voievod. E suficient să luăm în seamă fie și numai bătăliile pe care le-a purtat cu vecinul său de dincolo de Milcov, Vasile Lupu… Nu-i mai puțin adevărat, s-au împrietenit construind unul pentru celălalt câte o biserică la Târgoviște și, respectiv, Soveja.

Interior – biserica Sf. Paraschiva

Biserica se arată a fi o construcție modestă – mai bine de jumătate se găsește sub nivelul pământului -, existența ei (se află pitită între blocuri) nefiind semnalată în nici un fel. Continuă, se poate spune, anonimatul cu care a fost învăluită în perioada comunistă, ani și ani la rând rămânând închisă și după aceea. E limpede: fără ca cineva care să-ți sară în ajutor, nu ai nici o șansă să-i treci pragul aflat la subsol. Că răul dibuiește totdeauna drumul cel mai scurt, asta știe toată lumea;așa a fost nimerită, fără ocolișuri, de apele Dunării, în anul… 2006, producându-i-se o urâtă inundație. Cu toate acestea, în după-amiaza acelei zile de vineri n-am găsit-o goală. Câteva femei răzlețite pe băncile (fără spătar) ale pronaosului, aparent au tresărit din gândurile și, poate, rugăciunile lor, îndată ce ne-am așezat pe lângă ele. Este posibil să le fi deranjat, fără să vrem, însă nemulțumirea nu le-a încolțit în vreun fel. Poate nimic mai firesc: după albanezi și ruși (furioșii habotnici de odinioară), bulgarii dețin o teribilă predispoziție pentru ateism. Prea multe lămuriri despre biserica patronată de Sf. Paraschiva (ale cărei moaște au stat o vreme la Târnovo și mutate apoi în această biserică, ca, în 1641, cumpărate fiind de domnitorul Vasile Lupu, să ajungă, de la Istanbul, la biserica Trei Ierarhi din Iași; asta după ce trecuseră și pe la Belgrad…) n-am aflat nici de la preotul lăcașului, nici de la „ciceronele” nostru…

La doi pași se găsește și biserica Sf. Pantelimon, întemeiată și ea, se spune, tot de un voievod român. Să fie Vlaicu Vodă, cum merge vorba? Este dificil de aflat adevărul, dacă nu chiar imposibil. Și ea este îngropată, motiv pentru care motiv – și nu singurul – în virtutea căruia îți vine să-i stabilești vechimea tot în epoca lui Matei Basarab. Acest tip de lăcașuri nu reprezintă însă un monopol al Vidinului. O biserică subterană există și la Giurgiu, datorată, desigur, tot restricțiilor otomane. O alta, cu pereții plini de amfore grecești, poate fi văzută la Istria (județul Constanța), Dobrogea aflându-se și ea multe veacuri sub ocupație otomană.

Dar, la drept vorbind, pentru altceva am vrut să ajungem la Vidin și în împrejurimile lui. Nu doar să tot coborâm prin biserici ori să ne spuzim ochii cu indecentele priveliști postcomuniste – relicvele fostelor întreprinderi și ateliere din oraș, ca și marea majoritate a blocurilor, îți creează o repulsie de-a dreptul dureroasă; nici să vedem cât costă roșiile sau lubenițele în piață; nici să ne pierdem timpul la mesele unei terase, spre a ne astâmpăra trebuințele pântecului cu nu știu ce tocături ori ciorbe; nici să vizităm, obligatoriu,muzeul lor de istorie, cu exponatele puse în valoare într-un chip rudimentar, ce îți amintește strident de alt veac; nici să descoperim „strămoșul” capului de bour moldovenesc pe nu știu ce sarcofag; nici să ți se tot repete, de către „cicerone”, că românii sunt neserioși, pușlamale, nu ca bulgarii, cinstiți, punctuali, corecți; nici să ți se dea lecții de istorie „lăutărească” de genul voi, românii, adică cei din țară, nu vă pricepeți în a vă judeca istoria, atâta vreme cât nu-l detestați pe împăratul Traian, care a fost un invadator, un jefuitor, și să-l neglijați pe împăratul Aurelian, care merită mai mult respect fiindcă a retras administrația și legiunile romane din Dacia; și alte asemenea drăcovenii…

Când ai ghinionul – să fie doar ghinion? – să dai peste o gazdă-călăuză cu un astfel de registru de valori rămâi nu doar descumpănit. Rămâi de-a dreptul interzis, fiindcă asemenea (pre)judecăți provin de la un rumân din partea locului, fost președinte al uneia dintre asociațiile care ar apăra pe vlahii din această zonă. Să fie ceva de genul vacii lăptoase, care, la urmă, dă cu piciorul în șiștarul plin, răsturnându-l? Dumnezeu cu mila…

În cele din urmă, a doua zi, după prânz, plecăm la drum. Ajungem,după circa 6 kilometri, la Inovo. Fără îndoială, nu vă spune nimic acest nume. Ei bine, Inovo este toponimul – existent și pe vremea bătăliei din ianuarie 1878, purtată de ostașii români în Războiul pentru independență -, care duce mai departe amintirea vechiului Smârdan. Firește, nu în respectul bulgarilor – care au disprețuit dintotdeauna sacrificiul ostașilor români în războiul ruso-româno – turc, care a dus și la eliberarea Bulgariei – ci în conștiința noastră, a românilor, a celor care se încăpățânează să mai creadă în identitatea și valorile neamului. Dar să ne întoarcem tot la Eminescu, care scria în ziarul „Timpul”: „N’a trecut mult de când în unul dintre porturile Engliterei a apărut o corabie, încărcată cu 600.000 de kilograme de marfă. De proveniență din șesul Dunării de Jos, încărcătura corabiei a fost trimisă la moară, măcinată și vândută. Dar nu era greu ceea ce adusese corabia, nu cereale măcinase moara engleză, ci o marfă ciudată, neauzită pân’acuma… oase omenești. Făina de oase omenești a fost vândută spre a îngrășa ogoarele Engliterei. Ale cui erau acele oase? Ale soldaților căzuți înaintea Plevnei, ni se spune. Bulgarii „recunoscători” au desgropat pe Rușii, pe Românii cari au căzut pentru eliberarea patriei lor, pe Turcii lui Osman și i-au vândut (…) pentru a forma gunoiul trebuincios utilitarismului englez.”

Să se uimească cine-o vrea… În 1916, intrând în Constanța, ajutate de cele germane, trupele bulgărești s-au pus și pe fapte de”cultură”: cu câteva perechi de boi, au răsturnat statuia marelui poet latin Ovidiu din piața cu același nume al Tomisului de odinioară…

La Inovo – pe vechile hărți: Inova -, pe locul unui fost cimitir din mijlocul satului, dezafectat-părăsit (?), Asociația Vlahilor din Vidin au ridicat o cruce de fier întru pomenirea ostașilor români căzuți aici în urmă cu 135 de ani. E un lucru minunat, cu toate că monumentul nu prea este îngrijit cum trebuie. De aceea, printr-un gest spontan, câțiva dintre noi am și adunat urgent gunoaiele dimprejurul crucii. Or fi trăind și vlahi la Inovo? Nu mai punem asemenea întrebări, fiindcă „iscodirile” de acest fel deranjează călăuza noastră. La mică distanță de cruce, a mai existat un monument, ridicat pe la începutul veacului al XX-lea, însă a căzut în ruină, din câte am înțeles, în urma unui bombardament din timpul celui de-al doilea război mondial…

Călătorului îi stă bine cu drumul. Este miezul lunii Cuptor, însă căldura nu este chiar atât de îndărătnică. După alți 13-14 kilometri, intrând pe un drumeag ce străbate temeiul unei păduri ce pare tânără, ajungem la un moment dat lângă o poiană largă. Reținem dintr-o privire: flori de coada șoricelului, de coada calului – din care aveam să-mi fac o bună provizie -, o troiță, o ciușmea cu apă (rece și gustoasă, ne-am convins îndată), și o cărare bătută, care urcă spre un pripor. Suie spre biserica rupestră din botul dealului. Suntem într-un loc sfânt și la propriu, și la figurat: Albotina. Aici și-a mântuit zilele și țarina Teodora, fiica lui Basarab I, călugărită cu numele Teofana. O parte dintre noi se aburcă spre chiliile săpate în calcar, ce-au primit lovitura de grație prin anii ’80 ai veacului trecut. Eroicii securiști bulgari au umplut chiliile cu cauciucuri cărora le-au dat foc, spre a înnegri și acoperi cu funingine scenele religioase pictate pe periții interiori. Dar ceea ce se distruge la modul tâlhăresc nu înseamnă că nu mai dăinuie… De veacuri și veacuri, Albotina este”altarul” de credință și nădejde al vlahilor de pe Valea Timocului (partea din Bulgaria). Pe această Vale ne găsim în apropierea frontierei cu Serbia, o graniță care împarte în două zdravăna și compacta comunitate a românilor-vlahi, cea mai veche populație de pe pământurile sud-dunărene, ce-ar fi putut, în 1918, să apeleze la principiile autodeterminării impuse de Wilson și să se atașeze cu Valea Timocului la Regatul României. Nu s-a întâmplat asta, iar de atunci – poate și în ideea prevenirii unui asemenea demers – vlahii-români de aici, din tot sudul dunărean de altfel, au fost prigoniți – și de bulgari și de sârbi – cu o sălbăticie greu de imaginat.

Aici, unde ne găsim, între Vidin și granița cu Serbia (Timoc) există circa 30 de sate cu populație compactă de vlahi-români. Cândva, numărul lor se situa între 125.000-130.000. La recensământul din 1926, deja coborâseră la circa 83.750 de persoane. Un recensământ din 2001 este mult mai pe placul oficialităților bulgărești: doar 10.566 de „vlasi” și 1.088 de români. Și în Bulgaria, ca și în celelalte țări slave vecine comunitățile românești – spre a putea fi mai ușor neutralizate și văduvite de drepturile elementare ce se cuvin minorităților etnice – au fost împărțite în două. În români-vlasi (vlahi)- Bulgaria și Serbia -, și români-moldoveni – Ucraina.

Cred că românii (vlahii) din Bulgaria sunt cei mai oropsiți dintre toți. Eliminarea elementelor ce le-ar asigura o identitate românească reală este un fapt teribil care s-a tot petrecut și continuă și azi să se săvârșească cu o râvnă dementă: nu au nici o școală, emisiuni la radio și televiziune în limba română, nu au ziare sau cărți românești… Mai mult, dacă se poate zice așa:în Bulgaria de astăzi încă este interzis ca un cântec să fie însoțit de cuvinte românești. Este un real pericol ca vlasii să vorbească românește în public! Alo, U.E., pe ce lume trăiești? Dacă în locul românilor comunitatea ar fi fost evreiască, tot așa ai fi reacționat?

Doctorul Ivo Gheorghiev

Albotina a fost și a rămas o matcă a spiritului românesc. Aici, în poiana mânăstirii, în a doua zi de Paști, încă mai dăinuie, de sute și sute de ani, „Hora morților”. Un obicei insolit, unic în felul lui, care te trimite, mai degrabă, spre proza lui G. G. Marquez, dar și la nord de Dunăre, prin unele sate oltenești, unde se mai poate asista la „Hora de pomană”. Nu este același lucru, numai că eroul principal al acestor fabuloase întâmplări este mortul. La Albotina, veneau, până nu demult, care și căruțe de prin satele românești din preajmă, încărcate cu bărbați și femei în costume tradiționale, cu lăutari, cu mâncăruri alese – doar era a doua zi de Paști! -, dar și cu oameni bolnavi, animați de credința că, ajungând aici la mânăstire, Dumnezeu îi va ajuta să se facă bine. A doua zi după Înviere, se încingea „Hora morților”. Altădată, la 40 de zile de la înmormântare, când se ridică la cer sufletul celui decedat, la judecata Domnului, mortul se dezgropa și era băgat în horă. Să se bucure, să se veselească, să se simtă bine… De mai multă vreme, cu haine care au aparținut răposatului se îmbrăcată o altă persoană, care dănțuiește cu rudele celui plecat pe lumea cealaltă, împlinind, astfel, ritualul. Există și azi credința vie că cine doarme la Albotina, în noaptea dintre prima și a doua zi de Paști, se tămăduiește de orice beteșug. A doua zi de Paști mai este cunoscută aici și ca ziua Frăsinelului, plantă frumos mirositoare, dar și cu remarcabile puteri vindecătoare. Trag nădejde că mai prejos nu se lasă nici coada șoricelului și nici coada calului…

Filip Gheorghiev, tatăl doctorului Ivo Gheorghiev

De la Albotina la Rabova sunt circa 10 km. Drumul tot urcă, iar peisajele sunt cuceritoare. Pe marginea lui, încă o vreme mărginit de o parte și de alta de pădure, se arată, din când în când, mici pâlcuri de sânziene. Teribilă floare… De sus, un uliu planează tacticos, de parcă să ne-ar fi luat în primire. Este o zonă deluroasă, uneori chiar abruptă, cu pășuni bune, locuri izolate, atât de îndrăgite de vlahii sud-dunăreni. Intrăm în Rabova și mergem direct la Filip Gheorghiev, tatăl doctorului Ivo Gheorghiev, președintele Asociației Tinerilor Etnici Români (AVE) din Vidin. Ivo lucrează la Spitalul de Urgență al Vidinului și, neșansa noastră, tocmai era de serviciu. Cu el, alături de noi, alta ar fi fost substanța acestei călătorii… Filip Gheorghiev era primar când, în 1998, la Rabova s-a organizat primul festival internațional de cântece și dansuri populare valahe. N-a fost o treabă deloc ușoară, oficialitățile bulgare opunându-se cu toată vehemența unui asemenea eveniment. Ivo nu ne-a putut însoți nici măcar la Rabova. Ne-a primit, însă, cu toată căldura tatăl său Filip. Ne așezăm pe scaune și în scurt timp își fac apariția pe masă un rachiu de tescovină de-ți trosneau măselele, dar și suc de struguri, o farfurie cu telemea de oaie – nici o nație nu face telemeaua atât de bună precum cea a românilor, indiferent unde trăiesc ei în Europa -, o altă farfurie cu castraveți verzi din grădină. Și multe vorbe îndurerate despre cum satul se împuținează de oameni, de tineret, care pleacă la muncă la Sofia sau în străinătate cu copii cu tot, și cum odată cu asta se împuținează văzând cu ochii și datinile, și obiceiurile, și limba românească, și speranța, ce mai, întreg neamul românesc de aici…

Primarul Vencio Cercelanov

Despre aceleași triste realități ne-a vorbit și primarul Vencio Cercelanov (de la Cercel, desigur), cu care ne-am întâlnit ulterior. Și nu numai. Ce semnal mai grav ca acesta: au început să se îndesească anii când nu se mai înregistrează nici o naștere în sat, ne spunea dânsul într-o română desăvârșit curată… N-o să vă vină să credeți, poate, dar autoritățile de aici, primăria, școala, învățătorii și profesorii, preotul, vreun Ong nu au voie și nici cum să acceseze fonduri europene! Ehei, unde este Rabova (Rabrovo, pentru bulgari) și unde este Uniunea Europeană, din care fac parte și aceste năpăstuite comunități românești din sudul Dunării! Nu mai vorbim de problemele cu salariile pentru cei de la primărie, cu folosirea fondurilor, a taxelor și impozitelor, toate îmbârligate într-un stil bulgăresc ce-ți blochează orice logică. Și la Rabova – o reală emblemă pentru toate satele românești din această parte a Bulgariei – viitorul este sumbru. Măcar trecutul să-l conservăm în vreun fel, ne zicea Vencio Cercelanov. Motiv pentru care primarul s-a gândit să înființeze un muzeu al satului Rabova, în care să fie adunate toate acele lucruri de odinioară, autentice și valoroase, însă supuse unei dispariții grabnice, și astfel să se conserve identitatea românească de aici. Un specialist de la Muzeul Satului sau, de ce nu, de la Muzeul Țăranului Român din București sau de la alt muzeu similar din țară ar fi mai mult decât bine venit.

Oficiul poştal din satul Fundeni, sau ce a mai rămas din el!

Între întâlnirile cu Filip Gheorghiev și Vencio Cercelanov s-a întâmplat și o deplasare la Fundeni, la o aruncătură de băț de Rabova. Un cătun în care au mai rămas vreo trei bărbați și tot cam tot atâtea femei și unde tefere mai sunt doar durerea, limba română pe care o vorbesc și lătratul șacalilor ce asaltează Fundeniul pe la miez de noapte… O cutremurătoare efigie a decrepitudinii, a disoluției unei mici comunități în care, până nu demult, oamenii au muncit și s-au bucurat de viață, au iubit și au cântat, au făcut copii și nunți, au sperat și au visat… Părăsiți de toată lumea, uitați poate și de bunul Dumnezeu, ce-ar mai putea să aștepte cele câteva suflete care mai trăiesc în acest cătun, peste care cerul nopțile cu lună coboară ca un drog răscolitor, decât un drum izbăvitor care să-i urce în înalturi și, ulterior, după 40 de zile, să joace acea fabuloasă horă de care pomeneam la Albotina?!

Locuitoare din Fundeni

M-am tot întrebat, pe parcursul acestui periplu: cine s-ar interesa să viziteze, ca turiști în grupuri organizate, acest colț românesc din nord-vestul Bulgariei? Fiindcă, nimeni nu vine să facă un weekend unde sărăcia și crisparea, de pildă, se găsesc în capul ofertei. Oricum, este greu de răspuns. Mi-e teamă că nici nu există un răspuns… Noi, cei 15 membri ai AJTR – în alte călători într-un număr dublu sau chiar triplu – ne-am plătit, ca întotdeauna, toate cheltuielile, am dus cu noi și mici ajutoare – cărți, albume, reviste, cd-uri, alte suveniruri etc. – încercând să descoperim românii din jurul țării, să le stârnim simțămintele întru stabilirea de legături sufletești cu România și, în felul acesta, și prăsirea propriei lor identități. Năzuisem ca pe acest traseu decât să plătim la hotel, mai degrabă să dormim prin sate, să mâncăm în casele oamenilor, indiferent ce ne-ar fi putut oferi, iar bănuții noștri să intre, astfel, în buzunarele românilor de acolo. Așa cum fac ungurii, cum fac sașii, mai ales prin biserica evanghelică, atunci când vin de bat Ardealul. Nu s-a întâmplat așa și nici nu caut explicații. Să mai spun că nicăieri în această zonă nu există o pensiune rurală?

Îmi stăruie însă în gând o hoaspă stranie: cartea de vizită a actualului președinte al Fundației Walahorum are ambele fețe tipărite; una în bulgară, iar cealaltă în engleză… Ca același vlah să ne spună mai mult decât răspicat că el așteaptă de la statul român bani și numai bani, și nu vorbe sau alte fleacuri. Că un calculator, o imprimantă, cărți în limba română, abecedare etc. sunt fleacuri, atunci… Nu mai iau în seamă celelalte reproșuri la adresa țării noastre, inclusiv faptul că un parlamentar și nu mai știu ce alt funcționar român au venit la Vidin cu cinci-șase delegații fiecare, pe care le-au ștampilat, șterpelind, zice-se, din banii care s-ar fi cuvenit asociațiilor de aici. Mă doare capul. Din păcate, România nu are puterea economică nici a Germaniei și nici măcar a Israelului, ca să poate să-și ajute mult mai consistent consângenii din apropiere ori chiar de pe alte continente… Ministerul de Externe al României, prin departamentul său specializat, poate avea, în schimb, un ochi mai avizat în a colabora cu asociațiile de acest fel din țările din jurul nostru.