Un testament fabulos: Basarabia mea

• Text: Alecu RENIŢĂ,
• director al revistei „Natura”, Chișinău

Într-o lume întoarsă pe dos, ai sentimentul zădărniciei să scrii, cu inimă de îndrăgostit, despre Baștina, Părinți, Credința, Patrie. Mai ales când simți nevoia să nu te asemeni cu un robot răblăgit, ci să atingi lucrurile sfinte cu aripi de înger păzitor, să miști ușurel dantela de la fereastra copilăriei, să revezi cuibul matern și chipurile dragi, să deschizi larg ochii și să savurezi priveliștile din pragul casei părintești, să alergi prin ierburile primăverii și să te speli cu roua dimineții, să te oprești pe malul râului ce străbate vatra satului și să asculți poveștile Naturii depănate de apa curgătoare, să privești păsările cerului şi să le rogi să-ți spună cum arată Patria ta de la înălțime. În această lume întoarsă pe dos, în care exprimarea artificială și profanarea lucrurilor sfinte au ajuns o normă, totuși, te întrebi – chiar dacă traversăm un timp al smintelilor colective, de dragul modei trecătoare, e obligatoriu să-ți batjocorești rădăcinile, să evadezi din sufletul viu al limbii române și să te arunci în fluviul otrăvit al cinismului, bășcăliei și derizoriului, al cuvintelor moarte, golite de scânteia divină?

O putere răbufnită din adâncuri te reîntoarce la firesc, te face să îmbraci în metafore frumusețile descoperite de-a lungul anilor, te îndeamnă să aduni vârstele și anotimpurile vieții într-o imagine-simbol sau într-o baladă fără sfârșit, te îmbunează până începi să le mărturisești tuturor compatrioților că Icoana meleagului natal se păstrează în suflet și se transmite din generație în generație ca cea mai de preț avere și moștenire.

Patria?! Ce o fi? Un zbor de renaștere continuu peste casa de Acasă, un zbor blând prin paradisul în care se află tot neamul tău, de la începuturi și până în eternitatea lui? Iar tu, Basarabia mea, ce cuvânt de taină ești, dacă timp de o viață îți caut sensul și descifrarea, fără să-ți înțeleg până la capăt tăcerile, supliciile şi martirii? Spune-mi ce ești, cine ești tu, Basarabie – pământ roditor de la margine de Țară, hotar de civilizație latină, vatră râvnită, abandonată și uitată, arcași  încremeniți pe crenelurile cetăților de pe Nistru, misionari de credință creștină, carte de rugăciuni cu filele rupte, răzeși neîncovoiați de hoardele de nomazi, logos al Domnului și cuvânt al lui Eminescu, poligon de experimente moscovite, casă fără de ușă, zbor frânt, hartă sfâșiată de străini, neam de vulturi în colivie, românime de sacrificiu? Ce ești tu, baștina mea? Care este destinul și rostul tău în lume? Încotro îți duci rana neînchisă și crucea îmbibată de sânge nevinovat?

Basarabie, vatră de rugăciune, catedrală de pelerinaj în aer liber. Ți-am căutat altarul ani în șir. Am tăiat cărări noi spre locuri ascunse, am scotocit în grotele din stâncile Nistrului, Prutului și Răutului, am atins pietrele sfințite din zidurile cetăților voievodale, am colindat văile, luncile și colinele înveșnicite de târguri și sate cu hrisoave domnești. Pelerinajul meu spre altarul tău tăinuit derula, pe o hartă a memoriei străvechi, o hartă transmisă din tată în fiu ca pe un jurământ și datorie sacră. Dealurile îmbrăcate în codri seculari, șesurile pestrițate de flori, costișele brodate în verde, lanurile poleite cu aur, orizonturile pierdute în depărtări chemătoare – toate purtau în ele iubirea Creatorului și prospețimea începuturilor.

Basarabia, ce splendoare alunecată din palmele lui Dumnezeu la facerea lumii! O simfonie a veșniciei şi frumuseţii mă însoţea, deschizându-mi panoramele de basm şi drumurile de dor. Mă mişcam printre oameni binevoitori, printre locuri fascinante, mânăstiri rupestre, icoane îmbătrânite, biserici uitate, rugăciuni abia şoptite. Mă lăsam vrăjit de peisajele blânde, întinse ca o salbă de mărgăritare de la Cristineştii lui Hasdeu de lângă Hotin până la Ismailul mareşalului Averescu de pe Dunăre, de la Suliţa de pe Prutul de Sus până la Şaba de la gura Nistrului, de la mânăstirile din apropierea Carpaţilor până la nisipurile de aur de la Budachi, de pe ţărmul Mării Negre. Oriunde mă purtau drumurile, descendenţii legendarilor domnitori moldoveni îmi arătau cu mândrie casele lor iubitoare de fraţi, iar dulcea limbă română desprinsă de pe buzele basarabenilor – o adevărată victorie în faţa străinătăţii – părea o minune învăluită între Balada lui Ciprian Porumbescu şi Rapsodia lui George Enescu. De la un drum la altul, de la o mărturisire a unor mari inimoşi la alta, mă convingeam că altarul pe care îl căutam nu fusese răpit sau distrus, că se află la loc sigur, iar rugăciunile se înălţau, după secole de asuprire, în aceeaşi  limbă a lui Dosoftei, Creangă şi Mateevici. Ce bucurie să descopăr că nimic esenţial din substanţa românească, a peste patru milioane de băştinaşi, nu se amestecase cu rasa nomado-mongoloidă năvălită dinspre Est, cu aere de stăpână. Ce tresărire prevestitoare, ce fior necunoscut m-a străbătut la un răsărit de soare, într-o dimineaţă de gustar, când, de pe o stâncă uriaşă înălţată peste apele Nistrului, priveam  cum se transfigurează şi se rânduiesc orizonturile pe harta matinală a cerului – atunci, în acele clipe divine am simţit străfulgerarea şi revelaţia – altarul pe care îl căutam de atâta vreme e cu mine e peste tot unde mă mişc, e chiar Basarabia întreagă!

Uneori, îngerii se lasă din ceruri și vin pe pământurile nedreptățite să aline suferințele și durerile oamenilor umiliți și năpăstuiți. Unii îngeri, văzând răbdarea cristică a basarabenilor și dâra de sânge lăsată de istoria lor, au luat chipul localnicilor și au rămas să viețuiască între ei, împrăștiind în sufletele nedreptățiților semințele iubirii, omeniei şi încrederii în justiția lui Dumnezeu. Poate de aceea, în localitățile basarabene, chipurile mamelor, copiilor și ale bătrânilor par desprinse de pe icoane sau de pe frescele cu îngeri din biserici. Nici o nenorocire și nici o crimă abominabilă comise de Rusia țaristă sau sovietică – dezmembrarea Țării, ocuparea Basarabiei, asasinarea elitelor romanești, masacrele colective, moartea a sute de mii de băștinași prin înfometarea planificată, arestările, deportările, prigonirea lui Hristos, incendierea lăcașelor sfinte, desproprietărirea, comunizarea – niciun experiment diabolic nu le-a schimbat originea, limba și seminția, nu le-a zdruncinat temeliile și nu i-a oprit din drumul lor de a ajunge Acasă, la stupul-matcă, de a fi împreună cu tot roiul, cu tot neamul românesc. Fiindcă pentru basarabenii get-beget, indiferent de regimuri, Acasă a însemnat totdeauna România întreagă – cea de la Nistru până dincolo de Tisa și Dunăre, din Carpați până în Dobrogea și Marea Neagră.

Basarabie, ce fericire e pentru mine că m-am născut în Casa Ta și  sunt al tău, că m-ai lăsat să mă contopesc cu luptătorii tăi și să mă fac una cu pământul tău martirizat. Cum să-ți mulțumesc, Basarabie, că mi-ai îngăduit să te iubesc în timpurile când iubirile erau interzise și condamnate, iar haitelor de profitori și lichele le erau silă de tine!? Ce cuvinte de recunoștința să-ți aduc că atunci când erai singură, părăsită și ostracizată, fiindcă priveai cu jind peste Prut, ai avut încredere și m-ai onorat să fiu împreună cu tine, în carcera lor, în temnița lor. Poate, după atâția ani de tăcere, îndrăznesc să te privesc în ochi și să-ți mărturisesc, fiindcă tu ești veșnică, iar ceasul meu e trecător – la școala și în anii de studenție stăpânii de la Moscova m-au învățat să le iubesc țara lor, nu pe a mea. Cei mai erudiți profesori universitari ne cultivau abil dragostea față de Rusia și disprețul amestecat cu ură față de România. Și eu, împreună cu generațiile de după război, am primit un pașaport fals, cu o identitate falsă. Ca să nu mori de foame și să fii în rând cu lumea resemnată, pentru o bucată de pâine străină, regimul te obliga să minți frumos, să amăgești convingător conaționalii, să îndrugi cu nerușinare că moldovenii au fost smulși din robie, din ghearele românilor și eliberați de armata roșie. Condițiile înjositoare le impunea regimul, dar persoana decidea să le accepte sau nu. Pentru slugoii de partid și de stat, pentru tot soiul de intelectuali și oameni de creație, minciuna combinată cu românofobia era scara pe care urcau în „raiul” Moldovei Sovietice. Foarte mulți din ei s-au dus în mormânt fără să se pocăiască, fără să-și ceară iertare de la poporul pe care l-au schilodit și îndobitocit. Creierul mutilat al moldovenilor poartă numele tuturor celor care au colaborat cu ocupanții, au elogiat puterea sovietică și au mințit conștient că moldovenii nu sunt români, vorbesc o altă limbă decât româna, iar țara lor e URSS, și nu România.

În timpurile cele mai mârșave, când eram scuipat – și de cei de sus, și de cei de jos – de străini și colaboraționiști pentru credința mea românească, nu am acceptat de dragul carierei profesionale să rostesc, pentru protocol sau ritualul de angajare, măcar o silabă împotriva României și a Neamului românesc. Scârbă și milă mi-a fost și îmi este de corul trădătorilor, fariseilor și rătăciților. În fața lui Dumnezeu vii singur, cu viața ta, cu faptele bune și rele, cu păcatele tale, nu cu regimul sau partidul pe care le-ai servit. Ce fericit și bogat sunt că, după ce am trecut prin infernul rusesc, pot pune mâna pe inimă și mărturisi că mă simt curat și demn în fața Țării mele, România! În anii de ocupație sovietică, contrar ideologiei oficiale, am spus bandei comuniste de la Chișinău, cu prețul libertății mele, că Basarabia este românească, nu rusească. De-a lungul vieții mele, când toți considerau că Uniunea Sovietică va fi veșnică, nu am fraternizat cu comisarii roșii, nu am intrat în partidul lor, nu am îndoctrinat moldovenii și nu am elogiat ocupanții. Pentru mine, Basarabia a avut și are chipul frumos și blajin al mamei mele nemuritoare. Pentru mine, Basarabia este mâna dreaptă a României, mână pe care românii adevărați o așteaptă din august 1944 pentru a-și face cruce cu dreapta în fața lui Dumnezeu și a Țării împlinite. România e tot ce am mai sfânt și visez, ca în tinerețea mea, ca în anii de Eliberare Națională, să prind măreața Zi a Reîntregirii națiunii române. Iar dacă o fi să mai stea înlănțuite timpurile nedrepte în calendare întârziate, voi – cei care sunteți os din osul nostru, sânge din sângele nostru și ideal din idealul nostru –, în clipele când hotarele strâmbe se vor prăbuși, nu uitați, oricât ne-ar acoperi anii sau pulberea stelară, să ne luați și pe noi, luptătorii fără de vârstă pentru unificarea României, să trăim împreună bucuria nemărginită a neamului românesc, să adunăm generațiile de ieri, de azi și de mâine, să le înfrățim pe vecie în Hora Unirii.

Când ocupanții au înfășurat Prutul în sârmă ghimpată, s-a crezut că moldovenii și-au pierdut Țara, limba, memoria și identitatea. Nu este adevărat!  S-a crezut că, înghițită de imperiu, Basarabia a dispărut fără urmă în oceanul slav. Nu este adevărat! Ea a înviat din morți şi, „cu moarte pe moarte călcând”, vine la tine, pentru totdeauna – România mea, România noastră. Am fost, suntem și vom fi în veac și de-a pururi o singură Ființă – Românească!

E crezul unui român basarabean, e crezul neamului românesc din Basarabia.