AJTR
Ștefan Ciubotărașu și câteva „Amintiri din provincie” Ștefan Ciubotărașu și câteva „Amintiri din provincie”
Actorul Ștefan Ciubotărașu, primarul Valerian Hriscu, scriitorul Petru Cimpoeșu, Alexandra Nechita (Micuța Picasso nu mai e demult micuță!), regizorul Corneliu Porumboiu, arbitrul Adrian Porumboiu...... Ștefan Ciubotărașu și câteva „Amintiri din provincie”

Text: Mihai OGRINJI

Actorul Ștefan Ciubotărașu, primarul Valerian Hriscu, scriitorul Petru Cimpoeșu, Alexandra Nechita (Micuța Picasso nu mai e demult micuță!), regizorul Corneliu Porumboiu, arbitrul Adrian Porumboiu… În mod sigur nu vedeți, din prima privire, vreo legătură între aceste personalități. Nu lungim vorba: Vasluiul este liantul lor, dacă se poate spune așa. Orașul din inima Moldovei despre care, de-o vreme, diverși inși, care par să tot ușureze carul de la Caracal, corcesc fel de fel de glume proaste…

Sus: Mihai Ogrinji și Petru Cimpoeșu; jos: Constantin Crânganu (de la stânga la dreapta) – 1969

Deunăzi, la trecerea dintre zodii, s-au adunat 110 ani de la nașterea actorului peste care uitarea a așezat un prea gros acoperământ. Nemeritat de gros. Prilejul mi-a amintit, mai mult decât altădată, că de Ștefan Ciubotărașu mă leagă oarecum o întâmplare. Eram în liceu, prin clasa a X-a, și pe un grup de colegi ne-a îmboldit ideea de a realiza o revistă literară. Minune mare! Cineva dintre noi – între care era și Petrică Cimpoeșu, excelentul prozator de mai târziu – a propus să trimitem o scrisoare lui Ștefan Ciubotărașu, prin contribuția căruia cel puțin primul număr al revistei – Năzuințe, Ramuri ori Muguri cred că îi era titlul – ar fi căpătat o încărcătură specială. Cum Ștefan Ciubotărașu fusese și el elev al Liceului Mihail Kogălniceanu, ca să nu mai vorbim de generozitatea lui tipic moldovenească, strălucitul slujitor al Thaliei ne-a răspuns cu bucurie cinstită: câteva pagini cu amintiri – rostuite c-un admirabil scris de mână – și o poezie. Aș minți dacă aș spune că îmi mai amintesc vreun vers. Scrisoarea a rămas mai multă vreme la mine, poate și fiindcă, între timp, se înființase și un cenaclu literar la nivelul orașului, unde fusesem ales un fel de „șef”. Nu țin să mă laud – e prea mult de atunci! – dar asta se datora pesemne faptului că debutasem cu versuri în revista Luceafărul, publicam în Amfiteatru, în suplimentul Preludiu al Scânteii tineretului, ca să nu mai spun de ziarul județean. (Într-un interviu de acum câțiva ani, Petrică Cimpoeșu povestește, în stilul lui mucalit, dar și ca o neînțeleasă de mine „dezvinovățire”, că „un coleg” l-a dus la acel cenaclu… utecist-comunist. Desigur, colegul era subsemnatul, cel cu care autorul „Amintirilor din provincie” punea la cale, ceva mai înainte, la casa părinților lui din Pușcași, întemeierea unei reviste. Desigur, literară și cât de cât subversivă… Cât privește legătura cu comunismul, ea poate fi explicată metaforic, eventual, prin prisma relației dintre pește și ulei: încins – prăjește, rece – murdărește! Dar cu întâmplări mai mult sau mai puțin nostime din acei ani voi reveni cu o altă ocazie.)

M-am îndepărtat de actor. Puțină lume știe, totuși, că Ștefan Ciubotărașu a fost și un poet sensibil, plin de har. Un poet profund, în toată puterea metaforei, născut, nu făcut, care, din câte știu, nu și-a adunat versurile, totuși, între coperțile unei cărți. Cu ani în urmă, i-am găsit semnătura în mai multe numere ale revistei „Însemnări ieșene” (condusă de M. Sadoveanu, M. Codreanu și Gr. T. Popa). Ca mostră despre ce fel de lirică plăsmuia Ciubotărașu vă oferim, mai întâi, finalul „Poemului pentru noaptea asta” (Însemnări ieșene, ianuarie 1938): „Luați-mi viața caldă ca o pîne/ și mântuiți-o ‘ntreagă pînă mîne,/ Că să mi-o ‘ntorc vreo-dată n’am să pot,/ Vândută pe nimica și pe tot…”

Actorul și poetul au sălășluit în aceeași inimă, în aceeași teacă. Dar s-au arătat lumii, poate, în veșminte și simțăminte diferite. Poetul, cu ceva amintiri… verzi, n-a făcut concesii „comandamentelor vremii”. A rămas fidel frământărilor chinuitoare, tribulațiilor atemporale. Actorul a fost nevoit să… joace teatru, să joace în filme etc. E-adevărat, proletcultismul ce-a înflorit după război a făcut ravagii în rândul intelectualilor. Al celor cu moț, mai ales. O veritabilă holeră sau ciumă, spuneți-i cum vreți, venită de la Răsărit, de la Moscova. I-au căzut în capcană sau au agreat-o cu maximum de servilism nume grele ale literaturii și culturii noastre: Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu, Iorgu Iordan, George Oprescu, atâția alții. Poate părea paradoxal, însă actorii, pictorii, sculptorii n-au putut dezvolta, prin prestația lor artistică, tot atâta rău cât au produs scriitorii, mânuitorii cuvântului. Replica, culoarea, chipul scos din marmură țin de talent, în vreme ce cuvântul, încărcat cu venin roșu, propagandistic, ține de ticăloșie, de pervertire, de subcultură. Desigur, asta schematic spus. Ștefan Ciubotărașu, prin arta și talentul său, n-a fost unul dintre lăudătorii, servitorii regimului comunist. Nici ca poet, nici ca actor. Și totuși, când numele îți este legat de filme precum Mitrea Cocor sau Lupeni 29, fandacsia-i gata…

Ștefan Ciubotărașu a văzut lumina vieții la Lipovăț, un sat care se găsește la circa 14 km de Vaslui. Ca fapt divers, adăugăm că este localitatea în care a apărut pe lume, în 1926, și… Virgil Trofin, un comunist de tristă amintire, ca toți liderii de factură stalinistă. Și nu numai. A fost un apropiat al Anei Pauker, evreică născută în Codăieștiul Vasluiului, și, ulterior, al lui N. Ceaușescu. Se zice că în tot răul există și un bine (desigur, nu pentru toți): fără V. Trofin în conducerea partidului din anii 1967-1968, Vasluiul n-ar fi ajuns centru administrativ al județului, n-ar fi căpătat șansa dezvoltării pe care a cunoscut-o ulterior. Ei bine, păstrând proporțiile, se poate spune că așa cum preoții greci și nu numai ei nu-l vor ierta niciodată pe Al.I. Cuza, pentru secularizarea averilor mânăstirești, tot așa bârlădenii – care au făcut mare tărăboi atunci – nu-l vor uita prea curând pe V. Trofin. Că și Bârladul, la vremea lui, a profitat de conjunctura care s-a numit Gh. Gheorghiu-Dej (fiu al municipiului, cum se spune), asta-i însă altă poveste. Până la urmă mai orice ideologie ar putea deveni suportabilă dacă teoretizarea și aplicarea ei n-ar ajunge în mâna unor ticăloși, a unor descreierați…

Valerian Hriscu (prietenii îi spun Marcel) este primarul comunei Lipovăț. Primarul cu cele mai multe mandate din județ! Este fiu al Lipovățului, ca și soția sa, Gicuța. Cu Marcel și cu Gicuța am fost coleg de clasă la Liceul teoretic M. Kogălniceanu din Vaslui. La secția umană. Ultima dată când ne-am văzut s-a întâmplat cu jumătate de an în urmă, într-o situație specială, din păcate. Desigur, atunci n-am vorbit de Ștefan Ciubotărașu. Acum, tocmai ce-am închis telefonul… Marcel este un om de toată isprava! Curioșii pot vedea pe site-ul comunei cu ceea ce s-a învrednicit el la Lipovăț. Între altele, are și un veritabil cult pentru consăteanul său Ștefan Ciubotărașu, de care îl leagă mai multe fire. De pildă, un frate al bunicii lui, stabilit la Iași, l-a găzduit în mai multe rânduri pe celebrul actor, ei fiind prieteni din copilărie. În anul 2007, a dezvelit, în fața primăriei, un bust din bronz ce-l înfățișează pe Ciubotărașu, după care Marcel Hriscu s-a zbătut, ca și cum ar fi fost o problemă personală, cu refacerea mormântului (monumentului) de la cimitirul Bellu, care ajunsese de izbeliște. Și a reușit. Nu mai vorbim că, în fiecare an, ziua de naștere a actorului este celebrată cu sfințenie… Un reportaj amplu cu Lipovățul lui Ștefan Ciubotărașu și Marcel Hriscu vom realiza, dacă vremurile ne vor îngădui, până pe la sfârșitul lui august, când se va comemora jumătate de veac de la plecarea dintre noi a marelui actor.

Mihai Ogrinji, Valerian (Marcel) Hriscu și Gică Ghibanu

Mă despart, în gând, de Marcel Hriscu și de Lipovățul lui. După vreo 8-9 km, înainte de a ajunge la Vaslui, mă opresc în Muntenii de Jos. Chiar la șosea, pe un pripor, în dreapta, este „reședința” permanentă a lui Adrian Porumboiu. Subit, îmi apare în zare tinerețea, vremea pe când eram redactor la ziarul din Vaslui și scriam – probabil primul – că Adrian Porumboiu va ajunge un mare arbitru internațional. Nu m-am înșelat. Motiv în plus să mă bucur că fiul său, Corneliu Porumboiu, a devenit de mai multă vreme un regizor de marcă internațională.

Până la Vaslui mai sunt cel mult patru kilometri. Îi parcurg într-o clipă. Am ajuns în crucea gării. Undeva, în dreapta, se găsesc biserica Sf. Ioan și urmele vechii Curți domnești, ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, puse recent în valoare de destoinicul preot Constantin Mogoș, despre care vă vom povesti cât de curând. În stânga, în vale, se găsește o școală ce poartă numele Alexandrei Nechita, micuța Picasso ce a uimit o lume întreagă cu fantezia sa compozițională și coloristică. Pe aici, în urmă vreme, trecea și Ciubotărașu când, adolescent fiind, venea de la Lipovăț la Vaslui. Pe aici au trecut și Constantin Tănase, excepționalul actor de revistă cu statuie în fața… laterală a Casei de cultură din centrul civic, și actrițele Aglae Pruteanu ori Eliza Petrăchescu, atunci când plecau spre lumea mai largă a gloriei artistice…

Noi înaintăm pe strada Traian. Îndată trecem de Piața agro-alimentară cu același nume și biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavril – se află față în față -, trecem și de bariera CFR (suntem pe șoseaua care duce spre Bacău) și după circa 2 km ajungem la Rediu, unde calea se spintecă în două: la stânga, spre Pușcașii unde s-a născut Petrică Cimpoeșu, iar la dreapta, după un kilometru și ceva, Brodocul bunicilor și tatălui Alexandrei Nechita. A fost mult mediatizată acea primă vizită a Alexandrei la Brodoc, de care tânăra pictoriță este legată într-un chip tainic, aproape miraculos. A realizat, între altele, și un tablou cu totul special – avea 8 ani atunci când a stat o lună de zile la Onești, Vaslui și Brodoc, când a creat și acea compoziție – despre care, mai târziu, povestea cu multă emoție, ca despre un veritabil crez ori testament, dacă vreți, într-un interviu: „Este un tablou destul de mare care este efectiv un portret al bunicului meu care mă ține pe genunchii lui, cu elemente care îmi aminteau de el și de momentele acelea: un acordeon, un pahar de vin roșu… Și am impresia că el visase foarte mult să ajungă în Paris și n-a ajuns niciodată și (tot din amintirile adunate alături de el) pusesem acolo și un colț din Turnul Eiffel. A fost pentru mine tabloul care a cuprins tot ce a însemnat pentru mine prima vizită aici. (…) Și am ținut întotdeauna lucrarea asta, chiar dacă mi s-au făcut niște oferte absurd de mari pentru ea. (…) A fost prima amintire și a fost atât de profundă și m-a marcat într-un mod atât de unic…”

Pentru amatorii de detalii: bunicul Alexandrei se numea Gheorghe Nechita. În tinerețe, a trăit o vreme, odată cu armata, la Onești, unde s-a și căsătorit. Când s-a întors la Brodoc, a adus de pe acolo și două obiceiuri ce-au devenit tipice pentru sărbătorirea Anului Nou la Brodoc: Calul și Ursul. Două alaiuri care, alături de Turcă, creează în noaptea de Sf. Vasile un spectacol unic. Cu totul interesant: Alexandra n-a văzut direct niciodată mascații acestor grupuri; cu toate acestea, transfigurați, stilizați ei apar într-un fel sau altul în multe dintre picturile Micuței Picasso! E un teribil mister…

Casa lui Gheorghe Nechita (bunicul Alexandrei) era cu vreo două sute de metri mai sus, pe dealul râpos, de casa bunicilor mei dinspre mama. În adolescență, i-am trecut pragul alături de mascații cu care umblam în ajun și în prima zi a noului an. Și tot pentru iubitorii de amănunte: mama lui Petrică Cimpoeșu, tanti Aurica, s-a născut la vreo două gospodării mai la vale, familiile (mai multe) Nechita și Lazăr înrudindu-se între ele… Sunt și câteva detalii de-a dreptul stranii. Despre ele, poate altădată.

Părăsim Brodocul, lăsând în urmă șoseaua care, după ce trece de pădure, ajunge la Bălteni, de unde se poate face, la dreapta, spre Mărășeni. La Rediu, la bifurcație, dreapta merge spre Pușcași, opt km – și acum îmi amintesc de ciorba țărănească și chișleagul cu care m-am ospătat cu Petrică Cimpoeșu în zbuciumurile noastre „editoriale” -, iar stânga duce la Vaslui (sub doi kilometri). Cu 145 de ani în urmă, Eminescu bătea cu trăsura aceste drumuri, oprindu-se la școli și biserici, spre a vedea starea învățământului nostru de atunci. A fost – repet cu maximă mândrie – și în ograda în care m-am născut, alături de biserică: acolo era la acea vreme școala satului. Rediu, Pușcași, Brodoc, Bălteni, Mărășeni au fost vizitate de intransigentul inspector școlar într-o singură zi: 13 august 1875… Inclusiv Vasluiul, desigur, unde a stat în perioada 10-28 august din acel an. Există documente.

În loc de încheiere: ce-ați zice de o călătorie de o zi în care să ajungeți prin locurile legate de Ștefan Ciubotărașu, Marcel Hriscu, Petru Cimpoeșu, Alexandra Nechita, Corneliu Porumboiu, Adrian Porumboiu? Și, desigur, și de Eminescu… Poate că după toată hăbăuceala de acum, revenindu-ne ne vom supune și îndemnului marelui Prof. I. Simionescu: „Tinere, cunoaște-ți țara”, „Tinere, cunoaște-ți neamul”. Doar cunoașterea îți dă o stare de tinerețe perpetuă, nepierdută… Indiferent de vârstă!

Iaca, era cât pe ce să uit tocmai de Ștefan Ciubotărașu, patronul acestei călătorii. N-a fost plin de morgă precum marele Sadoveanu (cel fără caracter și,probabil, și puțin criminal), nici un dandy, precum un Ionel Teodoreanu ori cine știe ce actor din epocă, să zicem. A fost un om și un artist dintr-o bucată, ale cărui vorbe – „Jean Gabin de limbă moldovenească” -, ca și chip în sine, îți vor stârni totdeauna nostalgia, bucuria, dorul de Vaslui, de Moldova dintotdeauna. Și cum vasluienii n-au picat și nu pică niciodată din car (eventual, chercheliți, mai cad poate din picioare, dar, odată ridicați, rămân cu capul pe umeri; mă rog, chercheleala trece, carul – nu…) tot cu versurile asortate ale lui Ciubotărașu punem capăt acestei preumblări încolțită, vrem nu vrem, și de-oleacă de duioșie:

„Și să cinstim aici sătui de lume, /La hanul înserării fără nume./

Știi tu ce vinuri putrezesc sub cheie,/ De trag aici durerile să beie?

Crâșmaru-i bun; dar sufletul vândut ‘i-i,/ Că ține iadul ferecat în butii./

Numai hangița-i meșteră să culce/ Cu cântec lin și vin amar de dulce…”

Versuri din același „Poem pentru noaptea asta”. I se poate spune și Poem pentru lumea asta

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată.