Întâlnire cu Buna Vestire…

Text: Mihai VASILE

Am mai fost la Sulina în urmă cu câţiva ani, atunci când i-am condus pe Captain Coks şi pe prietenul Mike Nikkels, amândoi din Olanda, spre Ny Havn. Barca lor avea să petreacă iarna aici, în vechiul Europolis, în aşteptarea continuării expediţiei pe care cei doi olandezi o făceau, pornind din Amsterdam, apoi pe Dunăre, pe Marea Neagră, pe lângă Istanbul, Grecia, Italia şi înapoi la Amsterdam, expediţie despre care s-a scris destul de mult, atât în limba română cât şi în limba engleză, în paginile revistei România pitorească. Atunci am auzit pentru prima oară că, undeva, la nord de Sulina, există un schit cu hramul Buna
De data aceasta, împreună cu Sorin Demidov, gazda noastră, am reuşit să-l şi găsim. Era o după-amiază cu vreme în schimbare. Nori negri acopereau cerul, prevestind furtuni puternice. Timpul cât am rămas în Sulina fiind însă deosebit de scurt, ne-am urcat în barca gazdei şi iată-ne porniţi spre schit. Sorin ne-a dus pe ocolite, pe canalul Bărbosu, bordat cu stuf şi plin cu nuferi albi şi galbeni. La un moment dat, asistăm la un fascinant spectacol susţinut de nenumăraţii stârci cafenii. Provocați de apropierea bărcii, se arcuiau dintr-o zvâcnire, pe rând, din buza malului, într-un zbor graţios, cu întoarceri scurte, ce-ţi taie răsuflarea, spre a intra imediat într-un obișnuit zbor de linie. Stârcii – indiferent de neamul lor atât de divers – nu conviețuiesc, cel puțin vara, în colonii, precum pelicanii, cormoranii, lișițele ori gâștele. Canalul pe care însă înaintăm pare să fie domeniul lor. Mergem încet, ca să nu-i speriem, bucurându-ne în același timp și de frumuseţile peisagistice, fără să mai luăm în seamă vremea tot mai amenințătoare. Într-un final, am grăbit „pasul” şi am ajuns lângă schit. Turla bisericii, răsărind dintr-un pâlc de sălcii, ne-a vestit existenţa lui de la o distanţă destul de mare. Ne abatem la stânga, într-un mic golfuleţ, unde, în mod sigur, se va înjgheba, cât de curând, un mic ponton. Deocamdată, pentru transbordare acostăm în dreapta unei bărci de lemn. O luăm apostolește, preț de vreo 200 sute de metri. Primii stropi de ploaie par să vină dintr-un buchet de busuioc – poate chiar de sânziene, pe care aveam să le întâlnim aievea imediat -, cu care cerul părea că sfințește locul, oamenii, ziua…

Locul, însă, era acaparat de o liniște totală. Părea părăsit. Uşile bisericii erau și ele închise. Stă scris despre începutul acestui lăcaș:”In numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh s-a întemeiat Mânăstirea aceasta întru cinstirea și pomenirea Maicii Domnului cu hramul Buna Vestire sub arhipăstorirea IPS Lucian Florea de Tomis în anul 7504 de la zidirea lumii, iar de la nașterea lui Hristos 1996, noiembrie 7”. Biserica, în formă de cruce, este așezată pe un mic dâmb – de fapt, o dună de nisip -, are temelia mai înaltă decât se obișnuiește, și asta tocmai pentru a o apăra de inundațiile care se produc cel puțin o dată pe an, primăvara. Se trage la chip din bisericile bucovine, la care zveltețea și armonia sunt mai totdeauna punctele lor forte. Lângă biserică, o altă construcție, cu termopane. O iscodesc: aici va fi, negreșit, trapeza.

M-am învârtit în jurul bisericii, am fotografiat-o, apoi am dat să mă întorc la barcă.

Dar unde or fi dispărut colegii de excursie? Privind mai cu atenţie locul văd, în apropiere, o clădire modestă, deșirată în dreapta și stânga. Acolo erau paraclisul şi casa parohială. Singurul suflet de la schit, călugărul Nectarie, cel care, cândva, plecase din Bucovina, mai exact de la Gura Humorului, spre Ţinutul Sfântului Munte Athos, unde avea să rămână mai mulţi ani. Revenind în ţară, s-a stabilit la Schitul Buna Vestire, undeva între satele C. A. Rosetti, Sfiștofca şi cătunul Cardon. Acum, discuta cu prietenii mei, care se adăpostiseră acolo de ploaia care se dezlănţuise peste Delta Dunării, ploaie necontenită, zile şi zile în şir, peste întinderea Deltei. Călugărul Nectarie are vorba blândă, privirea luminoasă și dreaptă. Nu-ți trebuie multă vreme ca să-ți dai seama că-i plin de har întru Domnul. „Nu sunt niciodată singur aici, Domnul este cu mine în orice clipă, avea să ne spună în scurt timp. Mai este mult de muncă până se vor mântui treburile la Mânăstire. Lăcașul nu-i la îndemâna credincioșilor, care, văzând cum stau lucrurile, ar mai contribui și ei cu ceva. Pe de altă parte, locul este izolat, iar materialele de construcție ajung foarte foarte greu aici.” Nectarie, care a văzut și trăit multe încercări la viața lui – inclusiv o suită întreagă de operații care de care mai grele – nu se plânge. Ar fi vrut să discute mai mult cu noi, ba chiar să ne invite să gustăm și dintr-o băutură pe care o pregătise cu mâna lui. Noi, însă, cu părere de rău, a trebuit să profităm de o fereastră în care ploaia s-a mai potolit. Așa că, după ce ne întărește cu o rugă pentru drum, ne suim din nou în barca lui Sorin, iar de această dată pornim cu toată viteza pe cel mai scurt drum, adică pe canalul Cardon, direct spre Sulina. Acasă, Petruţa, soţia lui Sorin, ne aştepta cu masa pusă…