Cimitirele reprezintă mai mult decât capătul ultimei călătorii de care nimeni nu are scăpare. Conotațiile lor sunt, firește, mult mai profunde. De la impresia de expoziție cu ingenioase lucrări de sculptură și arhitectură, ba și de antropologie, de fizionomii și veștminte ori inscripții grave sau chiar hazlii, la senzația că ai în fața ochilor cronica unei localități, arhiva specială a comunității registrul se tot lărgește. Mai mult, în anumite situații, cimitirele se dovedesc chiar un fel de „cărți de identitate”. Arheologii știu foarte bine aceste lucruri, ca și istoricii adevărați, cum a fost, bunăoară, savantul Vasile Pârvan. Într-un fel, civilizația umană și-a înfiripat începuturile în universul… cimitirului. Mai exact, odată cu statornicirea cultului morților. Scria marele istoric în stilul său fermecător: „Oamenii noi, înflorind în marea lumină a vieții, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noi, ca florile noi din pulberea florilor vechi.