Într-o înserare de prin apusul veacului al XIX-lea, când un an se mântuia de bătrânețe spre a renaște, cu alt chip, chiar a doua zi, Ion Creangă , încolțit de lăcomia năzbâtiilor, s-a lăsat amăgit de cel mai straniu joc. Cotuna Țicăului, albită de pătura zăpezii – pe atunci nu se pomenea iarnă lipsită de veșminte – vuia de pocnetele harapnicelor și de zvonul clopoțeilor, cercevelele geamurilor zbârnâiau de mugetul buhaiurilor cu căluș din păr de cal, iar copiii-colindători aduceau la glas cu îngerii. Pesemne că de bucurie humuleșteanul a închis oleacă ochii, ca să mai tragă o fugă, măcar cu gândul, la el în sat, să mai umble și el o țâră cu uratul, fiindcă așa erau toți moldovenii, nu rămâneau nici o clipă îndatorați visului. Avea și el o slăbiciune, că doar o slăbiciune e tot omul… S-au prăpădit de-atunci 130 de ani.

Ceva nu i-a ieșit la socoteală de data asta lui Nică, de vreme ce se pare că a cam încurcat drumurile. Ba s-a mai învelit și cu omăt – gros, poate, de o palmă domnească – spre a-l mai slobozi gerul. Nu știu alții ce cred, dar eu nu mi-l pot închipui în această a sa ultimă călătorie decât ajuns acasă, trăgându-și sufletul… Acasă, adică la Humulești! Și n-avea cum să se rătăcească, fiindcă toată viața asta a făcut: după ce, hăt-vreme, a șters-o din ogradă, împins de „stăruința mamei”, s-a tot întors, fără istov, după geamurile dintâi să revadă lumea prin lumina lor…