Text: Mihai OGRINJI
Se ajunge greu pe Valea Timocului. Indiferent că pornești de la București, de la Iași ori Suceava, de la Galați sau de la Baia Mare. Distanța este consistentă nu doar măsurată în kilometri, ci și în ani, epoci istorice, conștiință, sânge ori durere. Nu spunem și patriotism, fiindcă s-ar putea ca la rostirea acestui cuvânt unii, și poate nu tocmai puțini, să strâmbe din nas…
Chiar așa, de câte ori picăm pe gânduri amintindu-ne că la sud de Dunăre trăiesc importante enclave de români, de care se minuna atât de mult, în urmă cu mai bine de un veac și jumătate, un om de cultura și rangurile politice ale lui Dimitrie Bolintineanu, care îi vizita, pe îndelete, la ei acasă? Desigur, poetul de la care ne-a rămas distihul „Viitor de aur țara noastră are/ Și prevăd prin secoli a ei înălțare” – versuri de care ne cam ferim astăzi ca de o rudă săracă – se trăgea el însuși din părinți macedoneni.
no images were found
Așadar, suntem 20 de ziariști de turism și plecăm spre Valea Timocului. Drumul e lung… Din centrul Capitalei o luăm spre Pitești, facem o oprire pe Dealu Negru, la Dedulești, spre a face cunoștință cu „cei mai mari mici” din România, lăsăm Râmnicu Vâlcea pe dreapta, ne amintim, trecând prin Horezu, de Gala premiilor AJTR și facem un popas la Hobița. De la Perșani la Casa care cinstește memoria lui Constantin Brâncuși, preț de 3-4 km, asfaltul e zdrențuit, plin de găuri, iar peisajul – deși învăluit de o lumină molatecă de toamnă – pare cotăzit, anost, respingător. Nedumerirea nu poate fi decât abruptă: nu vrem sau chiar nu știm să ne vindem destinațiile turistice? Rămânem alături de Brâncuși – de la care ar trebui să ne însușim și felul lui de a fi (al dracului oltean, nu i-a suflat nimeni în românismul lui!) – măsurăm, cu privirea, Coloana recunoștinței fără de sfârșit, mergem apoi în Parc, sub Poarta sărutului, și ne tragem sufletul la Masa tăcerii. Există locuri unde, fără veste, te rupi de lumea din jur, uiți că n-ai destui bani în buzunar, că n-ai te doare o măsea sau că ți-au căzut flecurile la pantofi și, cu suflet de copil, te înalți cu gândul – poate de adevăratelea, cine mai știe – în cuibul unei stele știrbe… Grozavă stare de grație a zămislit Brâncuși la Tg. Jiu! O stea care se zbânțuie în dricul cerului ca într-un scrânciob, împrăștiind o insolită dâră de lumină de la Tg. Jiu până la Paris. Chiar să fi meritat Parisul un „Pantocrator” al sculpturii de talia lui Brâncuși? Astăzi, cel puțin, am îndoieli…
La Băile Herculane am ajuns pe întuneric. De prin desișuri ori de pe cleanțuri poate că o fi tras cu ochii spre microbuzul nostru nu numai Iorgu Iorgovan, ci și Împărăteasa Sissi. Desigur, ne gândim la duhul, la umbra lor care, în mod sigur, tot mai rătăcesc prin aceste părți. Cea mai veche stațiune balneară a României – circa 1900 de ani vechime – ne-a răvășit și pe lumină și pe întuneric, catapultându-ne în văzduhul surprizelor de tot felul. Unele vechi zidiri – monumente de arhitectură, cu o teribilă încărcătură istorică – lăsate de izbeliște, pe de altă parte câteva hoteluri și baze de tratament în stare normală de funcționare, un mozaic straniu, ca un vis urât, cu deșteptarea, totuși, nelipsită de oarece speranțe… Aici, la hotelul Traian, ne întâlnim cu Boico Stancovici, președintele Uniunii Românilor din Serbia – Dunărea, care avea să ne însoțească de-a lungul întregii noastre călătorii în țara vecină și…. pretină. A doua zi dimineață, cu Dunărea de-a dreapta noastră, traversăm bătrânul fluviu pe la Porțile de Fier I și peste puțin timp ajungem la Kladovo, oraș de pe malul sârbesc, unde limba română pare la ea acasă: pe stradă, în magazine, la restaurant. Dacă iei bonul de la o brutărie poți vedea și numele vânzătoarei: Pârvulovici, să zicem. Este româncă, desigur, ca și Stancovici, însoțitorul nostru. „Prietenii” noștri sârbi au adăugat la toate numele românești terminația „ovici” sau „ici”, naționalismul lor feroce făcând ravagii în rândul românilor din această țară. Și asta nu de azi, de ieri, de alaltăieri. Cei mai năpăstuiți dintre toți sunt românii de pe Valea Timocului, cândva însumând o populație de circa 550.000-600.000 de suflete, cu o existență în sudul Dunării mai veche decât însuși statul sârb. Ei bine, acest stat care nu știu să ne fi fost prieten vreodată, dimpotrivă – vom stărui cu un alt prilej asupra falsului mit al amiciției româno-sârbe (iugoslave) – nu a urmărit prin veacuri decât asimilarea, îndobitocirea și distrugerea etniei românești din nord-estul Serbiei, în mod special de pe Valea Timocului, teritoriu revendicat – se putea altfel? – și de… pretenii bulgari. Numiți de către autoritățile de la Belgrad „vlahi”, ceea ce-ar reprezenta, în optica slavă, o populație care nu are nici în clin nici în mânecă cu românii – motiv pentru care nu li se acceptă nici statutul de minoritate națională – acestor români atât de batjocoriți nu li se dă dreptul să aibă nici școli în limba lor, nici biserici cu slujire în graiul pe care îl vorbesc din strămoși, nici un fel de alte drepturi elementare care ar putea să le conserve tradițiile, credința, cultura, într-un cuvânt identitatea etnică. Părintele Bojan Alexandrovici, cu care ne-am întâlnit, mai întâi, la Negotin – cândva un oraș cu un cartier românesc bine individualizat – de unde am plecat apoi la Mălainița, la bisericuța pentru care a pătimit atât de mult, ne-a dezvăluit o realitate absolut cutremurătoare. Circa 154 de sate românești și alte 48 de localități mixte se chinuie, sub aspect spiritual, să iasă dintr-un soi de Ev Mediu sârbesc. Cei 2-3 preoți români sunt hăituiți de autoritățile locale și de biserica sârbă, într-o sinistră cârdășie; s-a ajuns ca bunicile și cu strănepoții lor să nu mai poată comunica deloc (ele nu știu nici un cuvânt sârbesc, iar ei – nici o vorbă românească!), nu există practica pomelnicelor, a acatistelor, uneori chiar a botezului… Dacă vreți românește, atunci treceți Dunărea, la ai voștri, le spun la tot pasul vătafii sârbi, cu funcții laice ori bisericești, care și-au făcut din preoții bosniacii cel mai fidel ajutor în sugrumarea religioasă a comunităților românești. Iar cât privește blândețea sârbilor – din păcate, nu se face o minimă deosebire între gesturile care ți mai mult de o anume sălbăticie, decât de cutezanță, de curaj – amintiți-vă de atentatele de la începutul acestui an săvârșite asupra unor fruntași români de pe Valea Timocului! Nimic nou: totul e ca pe vremea lui Tito – „V-am socotit părintele și salvatorul nostru de când ați început revoluția și permiteți-ne să credem că veți accepta să vă rămânem cei mai supuși muncitori, cinstiți și devotați fii”, își încheiau memoriul un grup de români timoceni care cereau, în vara lui 1945, ajutorul Mareșalului pentru ca învățământul și slujbele religioase să se desfășoare în limba română în județele Craina, Timoc, Morava și Pojarevaț -; ca pe vremea lui Pavle, capul bisericii sârbești de până mai deunăzi, preocupat să-i termine nu numai pe românii din Serbia, ci și pe cei din Basarabia, el înhăitându-se la tot felul de drăcovenii alături de Patriarhul Rusiei; ca azi, pe vremea președintelui Tadici, când se trage cu pușca în românii care încearcă să mai apere ceea ce a mai rămas din identitatea lor.
Ne-am despărțit de părintele Bojan Alexandrovici (cu tată român și mamă de origine sârbă), îndreptându-ne spre Rajacke Pivnice, o „colonie” de beciuri, din vârful unui deal, în care sunt păstrate la învechire diverse soiuri de vinuri, ca și diverse distilate. De la Rajac, după o timidă degustare de vinuri și achiziționarea unor rachiuri – cel de gutui a avut o căutare aparte – am plecat spre orașul Zajecar, unde aveam să poposim peste noapte. Pe drum, ne-am oprit prin mai multe sate locuite de românii sud-dunăreni. Sunt sate înșirate pe tot felul de coclauri, cu case impozante, curți largi și diverse acareturi – dar, aproape mai toate, și cu câte un tractoraș – în care spiritul românesc se ivește inefabil, discret, dar suficient de pregnant ca să te captureze în atmosfera lor blândă, cu un specific anume. La un moment dat, am fost întâmpinați cu dangăt de clopot… Chiar în mijlocul așezării era improvizată o clopotniță, pe un dâmb, pe care urma să se construiască o biserică. Aici ne-am întreținut și cu câțiva tineri, foarte buni vorbitori de limbă românească, bucuroși să aibă asemenea oaspeți, dar și destul de necăjiți că nu prea au unde munci. Într-o altă localitate, la Sljivar, am întârziat mai îndelung în gospodăria lui Zoran Sibinovic, un adevărat om-orchestră, ingenios savant în materie de horticultură, vice-președinte al Uniunii Românilor din Serbia – Dunărea. Tot felul de pomi altoiți în ogradă – corcoduși, meri, caiși etc. -, o țuică de toată isprava și, una peste alta, imaginea încântătoare a vredniciei românului sud-dunărean, înțelept și neînfricat, călător destoinic prin lume și prin vremi.
Prin satele străbătute, nu puține case erau părăsite, proprietarii lor fiind plecați în Europa, la lucru. Cei mai mulți dintre ei sunt stabiliți în Austria, la Viena găsindu-se câteva zeci de mii de români din Serbia. Și încă ceva. Este sâmbătă, este duminică, zile libere; prin sate, rar de tot zărești câte un om pe drum. Vreunul dintre ei cherchelit? Nici vorbă. N-am văzut pe nicăieri prăvălii, crâșme, buticuri unde lumea să se obosească zdravăn cu paharul…
Ultimul popas l-am făcut la Felix Romuliana, vestită cetate-reședință imperială din Dacia Ripensis, unde s-a născut și avea să fie și înmormântat împăratul roman Gaius Galerius Valerius Maximilianus (293-311), ginerele împăratului Diocleţian. Este un impresionant sit arheologic înscris, din anul 2007, în patrimoniul UNESCO. La Porțile de Fier, pe malul sârbesc, ne-am despărțit de Boico Stancovici, un român cu inimă mare și conștiință de neam extrem de acută. Și la Zaiceri, la sediul Uniunii pe care o conduce – și unde ziariștii români au dus un impresionant volum de cărți și tipărituri în limba română – și pe întreg traseul străbătut împreună, Boico a insistat în permanență: „Avem nevoie de cărți de istorie, de lucrări anume despre noi, pentru noi, ca noi înșine să știm mai bine de unde ne tragem, ce limbă vorbim, încotro să ne îndreptăm. Una este să vorbești românilor de aici, așa, în zbor, și alta să le arăți cartea, documentul, cum s-ar spune. Nu putem identitatea fără ajutorul țării!”
Și încă un amănunt. Se tot vorbește că sunt prea multe organizații, asociații, uniuni etc. ale românilor din Serbia. Desigur, ar fi bine să existe una singură și puternică. Discriminarea, batjocorirea și hăituirea românilor timoceni însă nu se datorează numărului prea mare de ONG-uri… Pe de altă parte, departamentul de specialitate din Ministerul de Externe al Guvernului nostru ar putea afla cu ușurință cine trebuie ajutat și cine nu… Deocamdată, știu bine că n-ar trebui să fie ajutată Serbia să intre în UE. Asta până vor afla și cei de acolo că lui Dumnezeu îi place să vorbească pe Valea Timocului nu numai în limba sârbă, ci și în românește…
La București ne-am întors a doua zi. Nu înainte însă de a merge câțiva buni kilometri prin cel mai spectaculos defileu al Dunării, admirând, deopotrivă, Cazanele Mari și Cazanele Mici, dar și statuia Regelui Decebal, stăpân și pe celălalt mal al fluviului, și ascultând, mai la tot pasul, explicațiile de înaltă ținută ale d-lui prof. Vasile Glăvan, unul dintre excelenții cunoscători ai României. Și nu numai a celei geografice.