AJTR
15 iunie, ca o Înviere… 15 iunie, ca o Înviere…
La 15 iunie 1989 s-a comemorat un veac de la moartea ctitorului poeziei și simțirii românești moderne. George Călinescu scotea la lumină, prin „Viața... 15 iunie, ca o Înviere…

La 15 iunie 1989 s-a comemorat un veac de la moartea ctitorului poeziei și simțirii românești moderne. George Călinescu scotea la lumină, prin „Viața lui Mihai Eminescu”, apărută în anul 1932, unele dintre cele mai răscolitoare rânduri scrise despre înălțarea spre ceruri a Luceafărului nostru: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Să ne amintim: 1989 a fost declarat de UNESCO „Anul internațional Eminescu” (la fel cum aceeași intituție avea să numească pe Eminescu poetul anului 2000). În acel an fără soț, cu adânci și, în tristă măsură, neîmplinite frământări, de o parte și de alta a Prutului dureroasa comemorare – mai mult pretext, decât durere – era evocată, invocată și marcată de unele demersuri izvorâtoare de tensionate nădejdi. Doar două evenimente cu implicații cu totul speciale.

Între altele, Bucureștiul întâmpina ziua de 15 iunie 1989 cu retipărirea volumului „Poesii”, prima antologie cu versurile poetului editată la Socec, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, în ianuarie 1884. Așadar, se întâmpla pentru prima dată când, după Al Doilea Război Mondial, vedea lumina tiparului, în spațiul românesc, și faimoasa poezie „Doina”. De altfel, în aceeași perioadă, însuși numele Basarabia era rostit cu semnificațiile normale ce nu puteau fi decât în răspăr cu Moscova.

În Moldova de dincolo de Prut, aflată într-un fabulos iureș de redeșteptare națională – o bătălie cu imense riscuri – ziua de 15 iunie 1989, deci la comemorarea unui veac de la stingerea pământeană a Luceafărului, căpăta încărcătura unei veritabile reînvieiri. Chiar „Învierea” s-a numit editorialul semnat de Alecu Reniță în revista „Literatura și Arta”, condusă de poetul Nicolae Dabija. Doi mari patrioți români, eroi în cel mai deplin înțeles al cuvântului, spirite care scriu de-o viață cu sângele luminii.
Am primit ieri de la Alecu Reniță, directorul revistei „Natura” de la Chișinău, un e-mail pe care îl reproduc otova:

„Dragă Mihai, Îţi trimit una dintre cele mai ingenioase diversiuni ale naţionaliştilor români din Chişinău împotriva regimului de ocupaţie.
Oricât de atotputernic se dădea KGB-ul din Basarabia, l-am tras în ţeapă cum nimeni nu se aştepta.
Ar fi bine, dacă publici, să explici puţin ce însemna monstrul de la Est şi bătălia cumplită pentru limba română şi alfabetul latin în Basarabia ocupată.
În acel editorial de câteva cuvinte se afirma pentru prima dată, pe invers, că Stalin a ocupat Basarabia în 1940, nu a eliberat-o, cum erau învăţaţi toţi copiii şi românii din Basarabia.”

Întrucât de puțin timp am încheiat o nouă confruntare cu CNCD, mă abțin, de data asta, să explic, fie și puțin, „ce însemna monstrul de la Est.” Cu CNCD, care este o inimaginabilă formă de ocupație străină a spiritului românesc, a adevărului în general, este inutil să intri în conflict. Există o singură soluție: desființarea lui. Ca și a CCR. Și nu numai.
Alături de credință și steagul tricolor, limba română completează trinitatea identității noastre naționale. Limba română în alfabet chirilic este exact ca povestea cu „Tata – rus, mama – rus, iar Ivan – moldovan!”

În loc de alte comentarii, sunt convins că cititorii preferă să citească „Învierea” și celelalte documente pe care ni le-ai expediat. Altfel spus să înțeleagă că există momente anume când, „cu moartea pre moarte călcând”, și cei de pe pământ pot fi dăruiți cu viață demnă și libertate… Iar unii dintre voi, ca o poezie de Eminescu, cum ești tu, Alecu Reniță, cum este acad. Nicolae Dabija, aveți acest dar, aveți această misie…

Text: Mihai OGRINJI

Î N V I E R E A

Suntem un popor cu destinul răstignit pe crucea istoriei. Clio nu ne-a răsfăţat cu epoci de făurire paşnică, lăsându-ne să ne scriem „Hronicul vechimii“ în răgazul dintre două invazii pustiitoare, la strălucirea paloşului otoman şi la flăcările mânăstirilor şi cetăţilor aprinse de o mână haină şi nesăţioasă. Trecerea noastră şi supravieţuirea prin timpuri de perfidie fanariotă şi cruzime ţaristă, prin „eliberare” stalinistă şi „prosperare” bodiulistă e un miracol şi o enigmă pe care nici un străin nu va putea s-o dezlege.

Din codri măcelăriţi şi cenuşe spulberate, din cronici pierdute şi vetre arate, din cărţi sfinte arse şi biserici aruncate în aer, din izvoare otrăvite şi cimitire batjocorite, ne-am adunat de fiecare dată fiinţa şi-am reînviat din dragoste şi credinţă pentru MOLDOVA. N-avem nimic mai sfânt decât această palmă de pământ în care odihnesc strămoşii, nimic mai drag decât acest grai în care au vorbit Ştefan şi Mihai.

După decenii de rătăcire şi nedreptate, ne reîntoarcem la veşmântul fiinţei noastre, reînnodăm firul rupt al vremurilor şi ne îndreptăm coloana vertebrală. Refuzăm să trăim mai departe cu memoria amputată şi rădăcinile tăiate. De astăzi ornicele încep o altă numărătoare a timpului, de astăzi pornim să ne scriem singuri istoria. Nu mai avem dreptul la erori. Să ne înarmăm cu răbdare şi voinţă şi să nu uităm nici pe o clipă că unica salvare a noastră este CARTEA. S-o deschidem şi să-i găsim semnificaţia buchiilor noi. Fii binevenit la tine Acasă, alfabet latin!

15 iunie 1989
Text: Alecu RENIŢĂ

Editorialul săptămânalului „Literatura şi Arta”, primul număr în grafie latină apărut „în afara legii” în perioada ocupaţiei sovietice (1944-1991)

UN SINONIM AL LIBERTĂȚII NOASTRE – ALFABETUL LATIN

La 15 iunie se împlinesc 31 de ani de la apariția săptămânalului „Literatura și arta” cu grafie latină.
Acest lucru azi pare firesc: alfabetul latin e prezent pretutindeni și te poți semna cu literele acestui alfabet fără să fii sancționat.

Dar puțină lume își mai imaginează că după 24 august 1944 acesta fusese declarat „alfabet burghezo-moșieresc”, „antisovietic”, „fascist”. Cei care-l mai foloseau erau pedepsiți. Mulți au fost deportați în Siberia sau dați afară din servicii doar pentru că și-au făcut semnătura cu literele lui.

Alfabetul chirilic (rusesc) impus peste noapte moldovenilor după 28 iunie 1940 trebuia să facă deosebirea dintre limba română și nou-inventata limbă „moldovenească”, și să le proclame limbi diferite.

Timp de mai multe decenii alfabetul latin fusese un vis. S-ar părea – irealizabil.
Înainte de 15 iunie 1989, fusese editat un singur număr al publicației „Glasul” la Riga, în Letonia.

Dar „Literatura și arta” a fost întâia publicație cu grafie latină apărută cu regularitate în Basarabia după 1944.

Ediția de la 15 iunie 1989 a fost pregătită în mare clandestinitate. Despre acest lucru cunoșteau doar câteva persoane. Materialele au fost culese mai întâi în grafie chirilică. Apoi am găsit două linotipiste la tipografia „Știința”, unica din Chișinău, care avea litere latine. Acestea, câteva nopți la rând pentru două cutii de bomboane, au cules tot numărul.

Când l-am prezentat pe hârtie de calc la tipografia Editurii de Partid, care ne tipărea ziarul, Boris Mihalachi, directorul-adjunct, a rămas încântat de idee, dar, ne-a atenționat: „…nu-l putem trimite la tipar fără semnătura cenzorilor, du-te la ei, poate-i convingi”.

Și acolo, în biroul domniei sale, a fost găsită soluția: să facem un număr separat pe care să-l tipărim într-un singur exemplar, pentru cenzură…

Astfel, la 15 iunie 1989, Literatura și arta apărea într-un tiraj de 260 001 de exemplare: 260 000 – cu grafie latină și un exemplar – cu grafie chirilică, anticipând cu aproape trei luni „Legea privind trecerea scrisului la grafia latină”.

În acea zi la chioșcurile de difuzare a presei pentru prima dată în perioada de după război se formaseră cozi de sute de metri. Lumea cumpăra câte 5-10 exemplare de ziar. Un îndemn care se auzea în preajma fiecărui chioșc în acea zi era: „Dați numai câte unul, ca să ajungă la toți!”

Dumitru Popovici îmi povestește că a cumpărat zece exemplare, a urcat în mașină și s-a deplasat imediat la Sărătenii-Noi să-și împărtășească bucuria cu rudele și consătenii săi.
Fratele său, Grigore, tocmai săpase fundația viitoarei sale case. Atunci când le-a arătat săptămânalul, după ce acesta a trecut din mână în mână, a făcut rost de o lădiță în care a așezat ziarul și l-a clădit în fundamentul clădirii: „Ca să țină!”

Academicianul Petru Soltan mi-a relatat un alt caz la fel de emoționant. Cum „Literatura și arta” avea pe atunci abonați aproape în toate colțurile URSS – cei mai mulți fiind exilați, deportați, plecați în lume de nevoie – unul dintre aceștia, al cărui nume din păcate nu mi s-a reținut, dar care era profesor de matematică la Universitatea din Sankt-Petersburg, a convocat telefonic peste câteva sute de moldoveni în una din aulele universitare. Le-a arătat săptămânalul cu grafie latină, i-a felicitat și a prins să le citească celor prezenți articolele din el pe rând, unul câte unul.

Dar la un moment dat s-a oprit din lectură, din cauza emoțiilor care-l copleșiseră. Atunci și-a aruncat ochii în sală și a văzut o sală întreagă cu lacrimi în ochi.
Erau lacrimi de bucurie.

Trecerea la alfabetul latin a fost una dintre primele noastre victorii, cea mai importantă a acestei așchii de popor românesc, obținută în toată perioada cât ne-am aflat în URSS. Ea a fost obținută cu sacrificii, inclusiv cu cele ale colectivului săptămânalului „Literatura și Arta”.

În aceeași zi a fost convocată de urgență ședința Biroului Politic al comitetului central al partidului comunist al RSS Moldovenești. Fiecărui membru i s-a pus în mână câte un exemplar de ziar. Șeful cenzurii, Stelea, convocat special, la întrebarea cum de s-a permis tipărirea a răspuns franc: „Cenzura răspunde de conținut, nu de alfabet. Din punct de vedere al conținutului cenzura nu are nicio obiecție”.

Mircea Snegur, pe atunci membru al Biroului Politic, va consemna în cartea sa de memorii următoarele:
„La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului „Literatura și arta”, moment de semnificație epocală. Era ceva cu totul ieșit din comun, dl N. Dabija asumându-și un mare risc. Conducerea republicii nu a cutezat însă să întreprindă măsuri represive” (Mircea Snegur. „Labirintul destinului”, Chișinău, 2007, pag. 426).

Conducerea republicii n-a putut să mă sancționeze și pentru că aveam imunitate parlamentară – eram pe atunci deputat în Sovietul Suprem al URSS, ales la primele alegeri libere inițiate de M. Gorbaciov, cel care urma să dea acceptul pentru ca un membru în forul legislativ al URSS să fie sancționat.

Timp de câțiva ani de zile Biroul Politic al Comitetului Central al P.C. al R.S.S.M. tracasase în permanentă săptămânalul. La 16 iulie 1987, Plenara Comitetului Central învinuise săptămânalul de naționalism, antisovietism (vorbitori: A. Jucenko, președintele Academiei de Științe, Ștefan Lozan, președintele Radio-televiziunii, Fiodor Angheli, directorul ATEM-ului etc.)

La 22 septembrie 1987 Biroul a adoptat Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului „Literatura și arta”.

În nr. 24 din 9 iunie 1988 „Literatura și arta” publică – caz unic în toată lumea comunistă! – un vot de blam dat comitetului central al partidului comunist al RSSM.
Redactorul-șef era permanent convocat la ședințele Biroului Politic, alegându-se cu diverse admonestări: la 23 aprilie 1987, la 22 septembrie 1987, 11 martie 1988, 12 ianuarie 1989, la 18 aprilie 1989, la 11 mai 1989 ș.a. (despre ele scrie publicația partinică „Moldova socialistă” din perioada respectivă).

În acest răstimp procurorul general al republicii N. K. Demidenco îmi deschisese mai multe dosare penale „pentru ațâțarea vrajbei între popoare”.

Cele mai multe aveau drept subiect „trecerea neautorizată” la alfabetul latin.
El cerea să fiu pedepsit, atât eu cât și alți membri ai redacției (pictorul Dumitru Trifan etc.), expediindu-mi mai multe „proteste judiciare”, prin care ne amenința în stil stalinist. (…)
(„Să se întreprindă măsuri imediate pentru tragerea la răspundere a celor vinovați în apariția unor publicații de neconceput, ca să se excludă repetarea altor cazuri asemănătoare pe viitor.
În cazul în care protestul va fi ignorat sau va fi lăsat fără examinare, voi înainta o acțiune despre apărarea onoarei și demnității oamenilor și organizațiilor, care se folosesc de alfabetul chirilic, pe cale judiciară.
Procurorul RSS Moldovenești, consilier al justiției de stat categoria a II-a,
N.C.Demidenco”)

În opinia procurorului general al republicii, alfabetul latin nu doar submina alfabetul chirilic, el constituia un mare pericol pentru existența RSSM, a URSS, a Puterii Sovietice.

Grigore Vieru ne lua apărarea într-un poem („13 strofe pentru mancurți”):
Ei ne hăcuiră graiul
Și doina, și harta!
Ei care astăzi vânează
„Literatura și Arta”.

Din „Literatura și arta” acelor luni populația republicii a învățat să citească cu alfabet latin, ea a familiarizat republica cu literele lui și a reușit să o convingă prin propriul exemplu că trecerea la alfabetul latin nu va costa „un buget anual”, cum susținuse Nicolai Bondarciuc, secretarul pentru ideologie al c.c. al p.c. al RSSM., nici nu „ne va arunca pentru mulți ani în sărăcie și va transforma Moldova într-o republică de analfabeți”.
Numărul următor, de la 22 iunie 1989, din cauza cenzurii care l-a interzis, săptămânalul a apărut cu grafie chirilică.

Dar în urma mitingurilor de protest aproape zilnice, la care participaseră zeci de mii de consângeni, cel mai mare având loc la 28 iunie 1989, celelalte numere, de atunci și până azi, au apărut în haina alfabetului latin.

Același Mircea Snegur, în cuvântarea rostită la 31 august 1990, în Piața Marii Adunări Naționale, la aniversarea unui an de la Legea despre trecerea scrisului la alfabetul latin, adoptată de Sovietul Suprem al republicii de atunci, avea să menționeze că „meritul săptămânalului „Literatura și arta” în recuperarea alfabetului latin este enorm”.
Am reamintit lucrurile de mai sus, care stau împlântate în sufletul generației de la sfârșitul anilor ’80, și pentru a reîmprospăta memoria celora care rescriu azi istoria.
Cu regret, un martor al acelor evenimente, contând pe faptul că lumea are memorie scurtă, afirma relativ nu demult că prima publicație care ar fi apărut la noi cu alfabet latin a fost publicația „Deșteptarea”, redactată de Sergiu Burcă. „Deșteptarea” nu a fost publicație, ci un „buletin informativ al Frontului Popular din Moldova”, care conținuse doar informații, declarații, apeluri, rezoluții, note ale FPM pentru uz intern, cules la o mașină de dactilografiat. Întâmplător păstrez cele câteva numere apărute: nr. 1 și nr. 2 au apărut la sfârșitul lunii iulie, iar nr. 3 – în august 1989.

Impactul acestora asupra conștiinței colective, buletinul având și un tiraj limitat, fiind scăzut sau aproape nul.

Acele eforturi ale unor membri ai redacției, dar și a întregului nostru popor, încununate cu apariția de la 15 iunie 1989 a săptămânalului au fost decisive pentru destinul alfabetului latin, care pentru noi devenise în acele zile un alt sinonim al libertății.

Text: Nicolae DABIJA

N.R. (presadeturism.ro)
Text preluat din revista „Literatura și Arta” nr. 22 (3899) din 11 iunie 2020

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată.