AJTR
Albastru de Săpânţa Albastru de Săpânţa
Undeva, în nord-vestul României, acolo unde Tisa se face auzită, cutreierând neliniștită regiuni istorice, iar Carpații Maramureșului poartă mândri clopuri făcute din stânci ascuțite... Albastru de Săpânţa

Undeva, în nord-vestul României, acolo unde Tisa se face auzită, cutreierând neliniștită regiuni istorice, iar Carpații Maramureșului poartă mândri clopuri făcute din stânci ascuțite și brădet impunător, stau încrustate în lemn de stejar poveștile de viață ale celor care, cândva, locuiau pe aceste meleaguri.

La intrarea cimitirului din centrul comunei Săpânța, denumit și „Cimitirul Vesel”, te întâmpină în culori aprinse (pe stâlpii porții) Ștefan cel Mare și Alexandru Ioan Cuza. După ce treci de acești străjeri, în fața ochilor se deschide un adevărat muzeu în aer liber, iar dacă se întâmplă să nimerești într-o duminică dimineață, cât se desfășoară slujba, vei avea ocazia să-ți bucuri ochiul și cu o veritabilă „expoziție” de costume tradiționale, căci în această zi lumea îmbracă portul național. Cimitirul adăpostește peste 800 de cruci, toate acoperite cu „albastru de Săpânța”, un albastru viu și senin, care se întipărește imediat în memorie și care te duce cu gândul mai degrabă la viață decât la moarte. De fapt, această formă de portretizare și abordare există încă din antichitate, avându-și, pare-se, printre altele, rădăcinile în viziunea dacilor asupra morții și întâlnirii ulterioare cu Zamolxe. Să nu uităm, de asemenea, că „Romanii când anunțau decesul cuiva nu spuneau că acela a murit, ci anunțul îl făceau prin cuvântul „VIXIT=A trăit!” ” (preot Iustin Lutai).

Monumentele de artă populară, care au ajuns să fie cunoscute la nivel internațional, ilustrează în cuvinte și picturi naive chintesența oamenilor care și-au dus traiul pe aceste pământuri. Epitafurile în versuri, deseori la persoana întâia, unele ușor comice, tragicomice și ironice, altele aproape dramatice servesc drept (auto)biografii ale sătenilor și sunt imortalizate pe partea frontală a crucii, iar, uneori, și pe spate. Unele dintre cele mai cunoscute rânduri, care se regăsesc și pe magneții-suvenire: „Sub această cruce grea/ Zace biata soacra mea/ Trei zile de mai trăia/ Zăceam eu și citea ea./Voi care treceți pă aici/Încercați să n-o treziți (…)” stârnesc zâmbete chiar și printre cei mai înverșunați apărători ai soacrelor. E nevoie de cel puțin o zi, ca să parcurgi „paginile” acestei „arhive” moroșene care, pur și simplu, te absoarbe datorită formelor și conținutului. Sculptate deasupra textelor sunt scene reprezentative (basorelief) care descriu viețile băștinașilor – cel care a fost pădurar decenii întregi va apărea simbolic într-o…pădure, cea care a fost profesoară va fi redată predând, cu o carte în mână, unei săli de elevi, iar cel căruia i-a plăcut mai mult să joace decât să lucreze…mormântul îi va fi decorat cu lăutari și pahare de tărie.

Cele mai vechi monumente pe care am reușit să le explorez, erau din anii 1970. Primele lucrări de acest tip datează, însă, din 1935, când Ioan Stan Pătraș, un tânăr de 27 de ani (care sculpta cruci de la 14 ani), începe să îmbine arta vizuală cu cea lirică, punând, astfel, bazele a ceea ce se va numi „Cimitirul Vesel”. Primul Război Mondial și-a lăsat amprenta semnificativ asupra destinului său, răpindu-i tatăl. Astfel, Ioan Stan Pătraș devine, de la o vârstă fragedă, pilonul de sprijin al familiei sale. Scriitorul Nicoară Mihali vorbește despre influența conflagrației și asupra creației incipiente a meșterului, în care predomină laitmotivul ovinelor: „Satul era minat și, pentru a intra în sat, oamenii au trimis în faţa lor turmele de oi, astfel încât, multe dintre ele au fost sacrificate pentru salvarea vieţilor omenești. Stan Ioan Pătraș a fost martor la această suferinţă ce l-a afectat profund și, de aceea, în primii ani, pe fiecare cruce, a desenat și câte o oaie, indiferent dacă cel înmormântat era sau nu crescător de oi. Prin risipirea oilor pe cruci, meșterul a reușit să le îngroape pe toate”.

Din 1977, după trecerea în neființă a creatorului „albastrului de Săpânța” și până în prezent, această cultură unică a prelucrării și pictării crucilor este continuată de unul dintre foarte puținii ucenici ai lui I.S. Pătraș – Dumitru Pop Tincu și nu încetează să impresioneze atât pe turiștii români, cât și pe călătorii veniți de peste mări și țări. Ba mai mult, revista National Geographic Traveler, într-un articol dedicat celor mai frumoase 20 de locuri ce meritau a fi vizitate în 2015, clasând Maramureșul printre acestea, menționa, pe lângă bisericile din lemn, și „Cimitirul Vesel” ca „destinație”. Pentru noi, însă, Maramureșul rămâne a fi unul dintre cele mai frumoase ținuturi demne de admirat, indiferent de an, lună sau anotimp.

Sorenela RENIȚĂ