Deşi nu aduc evidente foloase comunităţii, visătorii sunt o specie tolerată, ba chiar uneori îndrăgită, pentru darul de a dezmorți atmosfera. În cazul grecilor, mă tem însă că nu se aplică aceeaşi regulă. Comunitatea noastră europeană nu are atâta simț al umorului încât să se amuze pe seama creativității elene. Ar fi o distracţie prea scumpă. „Brevetul” de inventatori geniali ai democrației le-a fost recunoscut grecilor unanim, practic de-o veșnicie, dar asta nu-i scutește de faliment. E-adevărat că se pricep ca nimeni altul să-şi valorifice ruinele pe post de obiective turistice, dar vor reuși oare să convertească şi marea ruină naţională într-o reuşită fără precedent? Mai mult ca sigur că nu. Să nu uităm că şi reversul medaliei, mărul discordiei, tot la poalele muntelui Olimp s-a copt, în soarele torid, care ne face să transpirăm şi care uneori… orbește.
Concret, cetățeanul european de rând, care se uită zilnic la știri, începe să piardă şirul tratativelor pro şi contra eliminării Greciei din Uniunea Europeană, mulţi dintre noi nemaiînţelegând de fapt dacă este vorba de idealul integrității marii noastre familii sau numai de interese financiare.
„E bine sau rău dacă ne dezbinăm?”, aceasta e întrebarea de bază în drama care se joacă acum pe limba lui Sofocle. Ceea ce se înțelege din ce în ce mai bine este că nu mai vorbim de banii „publici”, care la o adică nu prea ne ating, ci de propriul nostru buzunar, obișnuit să ceară neîncetat, dar strâns la pungă atunci când e să mai şi dea. Plutește-n aer un semn de întrebare, când afli la telejurnal că toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură ziua fixată ca termen de plată a datoriei de la Atena, ca să vadă dacă suma scadentă intră în contul Europei. Cum adică? Se aştepta cineva ca vreunui armator grec să i se fi urât cu binele şi să achite banii aceia atât de mulţi, într-un elan de patriotism exacerbat?
Oare acolo sus nu se știe dinainte ce şi cum? E chiar aşa de simplă afacerea cu datul şi cu luatul sumelor aşa de mari, la nivel statal, ca la o banală operațiune de transfer electronic a pensiei pe contul de card? Dacă aşa stau lucrurile, poate nu e tocmai cutremurător, dar tot îmi vine să exclam „Măi, să fie!” când văd politicieni ciufuliți şi cu cearcăne la ochi, secondați de secretare cu fuste strâmbe şi cu cămașa șifonată, încercând să ne convingă că „situația e sub control”. Unde au dispărut strategii calmi, demni, asortați la patru ace, ca pe vremea lui Titulescu? Cei în care chiar te simţi obligat să ai încredere?
Dar nu despre tagma politicienilor am vrut să vorbesc. Nici despre asemănările şi deosebirile dintre mentalitatea grecilor şi cea a altor națiuni-surori, cu situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare. Cortegiul comentariilor pe marginea paralelei România-Grecia sau Spania-Grecia e lung; nu vreau să plictisesc adăugându-i nota mea personală. Multe nu mai sunt de adăugat, s-au spus aproape toate. Câtă vreme ne putem permite să recepționăm știrile de la oarecare distanţă, e bine să prețuim privilegiul acesta şi să judecăm la rece, fiecare pentru sine.
Ceea ce aş fi vrut să punctez aici e mirabila şi fascinanta capacitate a popoarelor din occidentul european, în speță a germanilor, de a se dedica mereu cu forțe noi corvoadei descâlcitului de ițe cu parteneri de lucru dificili, cum sunt Rusia sau Grecia. De unde răbdarea, perseverența, încrederea şi – de ce nu? – naivitatea de a crede că şi ceilalţi ar răspunde cu aceeaşi monedă? Aşa cum americanul se miră când un extremist islamist răspunde prin acte teroriste încercărilor sale de a „povesti civilizat”, Europa e surprinsă atunci când constată că grecii au frizat indicatorii statistici naţionali atunci când au fost acceptați în UE. De ce pentru noi, ca români, nu e nimic inexplicabil în asta? Ce resort din interiorul nostru ne face să considerăm acceptabile şi scuzabile, cel mult cavalerești, actele pe care alţii le consideră profund damnabile, chiar la limita criminalității?
Văd asta nu numai la nivel macro, ci în viaţa de zi cu zi. Dau două exemple scurte, concrete. Germanii au nevoie de directive; dacă nu le au, se mișcă greu, aproape paralizează. Ei merg până într-acolo încât dau colţul străzii razant, pe bicicletă, fără să se asigure dacă nu cumva vine cineva din lateral, pentru simplul motiv pentru că ei au prioritate, adică e dreptul lor. Spaniolii, în schimb, deşi au la dispoziţie un sistem bine pus la punct de containere pentru separarea deșeurilor, încă se mai miră de seriozitatea noastră când punem în bucătărie patru coșuri de gunoi. Pentru ei, prevederile legale au un caracter opțional, în timp ce pentru nemţi, ele sunt obligatorii şi nu se discută. Nu pentru că nemții ar fi un popor mai civilizat, ci pentru că li se aplică amenzi usturătoare. Dacă nu sunt amenzi, ești supus oprobriului public, în cazul în care se descoperă cândva comportamentul tău de „individ ieşit din schemă”. Lege fără tocmeală.
Am discutat problema cu un sociolog înțelept, iar el a râs şi mi-a spus că – surprinzător pentru mine – cauzele multor probleme de concepţie greșită îţi au rădăcinile în… religie. Am râs şi eu, la rândul meu, știind că-n zilele noastre religia nu mai joacă rolul pe care-l avea în Evul Mediu şi, oricum, în Europa suntem majoritari creștini. Dar ideea a prins rădăcini în mintea mea şi încep să înțeleg unde bate. Există oare un mod ortodox (= grecesc) de a gândi şi, în replică, există catolici (=saxoni) mai înverșunați decât Papa? Dar evanghelicii, ei ce zic?
E vorba aici de diferenţa dintre oficierea slujbei la ei, sobră, în faţa unui public aşezat în bănci, cu participarea tuturor, cântând fiecare cu cartea în mână, spre deosebire de ceremoniile noastre fastuoase, prin glasul unui singur „păstor”, care tună în faţa unei comunități destinate să-l asculte ore-n şir, stând în picioare?
Sau poate, mai simplu, avem de-a face cu o simplă eroare de interpretare, noi cu „una spunem, alta facem”, în contrast cu nemţescul „ein Mann, ein Wort” („un bărbat, un cuvânt”). Principiul ortodox „de unde nimic nu este, nici Dumnezeu nu cere” nu se aplică la catolici, oricât de buni creștini ar fi ei. Chiar şi între frați creștini, brânza e mereu pe bani. „Cheese” se spune şi la Bruxelles, atunci când se ia poziţia de zâmbet în poză, în faţa camerelor de luat vederi. Dar imaginile de pe sticlă chiar asta fac, ne înșeală ochii, tulburând vederea.
Încerc să găsesc explicaţia răbdării exasperante cu care funcționarii europeni încearcă în mod repetat să reabiliteze căruța împotmolită a grecilor, chiar şi împotriva voinței inculpaților. Firește că sunt interesaţi să-şi recupereze banii, dar mai mult decât atât le e teamă să nu se destrame visul de a avea o comunitate prosperă în Europa unită, adică să nu se facă de râs. Se impune aproape de la sine inevitabila întrebare: „cine e atunci visătorul aici, grecul șiret sau europeanul idealist?”
Indiferent de rezultat, procesul anevoios de dezbatere publică a avantajelor şi dezavantajelor integrării europene, pe exemplul viu al Greciei, are ceva exhibiţionist şi tenace: e ca un chin masochist, în speranța unei autopurificări de amploare (iarăşi elemente desprinse parcă din ritualurile religioase). Experimentul fascinant se continuă sub ochii noştri şi nu ştim dacă să râdem sau să plângem gândindu-ne la învățăturile de minte pe care le vom trage probabil abia peste mult timp (sau deloc, repetând istoria mielului rătăcit de turmă).
Judecând la rece, datoria acumulată de greci a devenit atât de mare încât practic e greu de imaginat că se va mai putea plăti vreodată. În schimbul banilor, ei ar trebui să vândă ceva, ori ceva aşa de valoros nu au. Deci trebuie să producă, şi e atât de mult încât ar trebui să fie robi până la a treia generaţie de aici înainte, doar ca să se achite. Şi în afară de asta, din ce să trăiască? Producând singuri tot ce au nevoie, ca-ntr-un falanger comunist sau într-un lagăr suveran, proclamat prin „neamestecul în treburile interne” ca-n vizunile sinistrului Ceaușescu”? În plină eră a globalizării? Ei bine, e de neimaginat!
„Prinde orbul, scoate-i ochii” pare a fi motto-ul grecilor, porniți să refuze plata datoriilor faţă de ţările mai bogate din Europa, care în optica lor ar avea de unde să dea. Calcul greșit, pentru că i-au uitat taman pe cei mărunţi, care de asemenea le-au împrumutat bani, poate sume mai mici, dar care îi dor cu atât mai mult. Se pare că nu cei mari, ci cei mărunți se supără mai tare! Colegii de suferință, ţările cu resurse puţine, dar care s-au străduit la modul serios să nu încalce regulile, îndeplinind restricțiile şi strângând cureaua, se simt trădate, luate peste picior, pe bună dreptate. Dacă au mizat pe simpatia celor de-o seamă cu ei, grecii se văd acum respinși de cei din propriile rânduri, baltici, balcanici, iberici, care nu agreează politica amânării ad calendas graecas.
„Fascinant!” – exclamă sociologul scandinav când se uită la știri, de parcă ar fi o piesă de teatru la care are un loc rezervat în lojă. „Alarmant” – zice germanul, comod instalat pe un fotoliu din faţă, îngrijorat de soarta banilor săi, aruncând ocheade după cortină, unde şi-a trimis politicienii să-şi joace rolurile. „Interesting”, zice amica mea englezoaică, dar la britanici cuvântul acesta echivalează aproape cu orice, de la captivant până la straniu. „Simplă rutină plictisitoare” îşi va mormăi în barbă maşinistul american, care manevrează priceput mecanismul de scenă din culise, în timp ce actorul principal grec declamă cu pieptul dezgolit monologul ce-i revine în drama asta clasică.
Cu toții aşteptăm cu mâna la gură finalul, pe care doar geniul providenţei îl cunoaşte. În cel mai bun caz se va termina totul într-o coadă de peşte. Indiferent dacă o privim drept comedie, dramă, tragedie sau operă buffă, piesa merită toată atenţia noastră. Mă uit în jur şi nu văd pe nimeni plictisindu-se. Amfiteatrul e expus intemperiilor, se joacă sub cerul liber.
Legenda spune că feciorelnica Europă, fiica unui rege fenician, a fost orbită de Zeus, care i s-a înfăţişat ca un taur superb, de un alb sclipitor. Acesta a momit-o şi a ascuns-o pe o insulă pustie, unde a sedus-o. Cu alte cuvinte, ai grijă, Europa, ce tauri iei de coarne, căci se pare că acela care rezidează pe Muntele Olimp e pus pe şotii!
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG
călătorind prin Europa
20 iulie 2015