Text: Mihai OGRINJI
Într-o înserare de prin apusul veacului al XIX-lea, când un an se mântuia de bătrânețe spre a renaște, cu alt chip, chiar a doua zi, Ion Creangă , încolțit de lăcomia năzbâtiilor, s-a lăsat amăgit de cel mai straniu joc. Cotuna Țicăului, albită de pătura zăpezii – pe atunci nu se pomenea iarnă lipsită de veșminte – vuia de pocnetele harapnicelor și de zvonul clopoțeilor, cercevelele geamurilor zbârnâiau de mugetul buhaiurilor cu căluș din păr de cal, iar copiii-colindători aduceau la glas cu îngerii. Pesemne că de bucurie humuleșteanul a închis oleacă ochii, ca să mai tragă o fugă, măcar cu gândul, la el în sat, să mai umble și el o țâră cu uratul, fiindcă așa erau toți moldovenii, nu rămâneau nici o clipă îndatorați visului. Avea și el o slăbiciune, că doar o slăbiciune e tot omul… S-au prăpădit de-atunci 130 de ani.
Ceva nu i-a ieșit la socoteală de data asta lui Nică, de vreme ce se pare că a cam încurcat drumurile. Ba s-a mai învelit și cu omăt – gros, poate, de o palmă domnească – spre a-l mai slobozi gerul. Nu știu alții ce cred, dar eu nu mi-l pot închipui în această a sa ultimă călătorie decât ajuns acasă, trăgându-și sufletul… Acasă, adică la Humulești! Și n-avea cum să se rătăcească, fiindcă toată viața asta a făcut: după ce, hăt-vreme, a șters-o din ogradă, împins de „stăruința mamei”, s-a tot întors, fără istov, după geamurile dintâi să revadă lumea prin lumina lor…
Humuleșteanul nu mai seamănă demult nici cu Nică a lui Ștefan a Petrii, și nici cu viața din povestirile lui Creangă. Nici nu se putea altfel. Și hora, ca și suveica, se învârt tot mai rar, clăcile și-au pierdut și ele rostul, ca și, din păcate, apa Ozanei cristalul. „Altă făină se macină acum la moară”, ar spune el. Humuleștiul nu mai este sat de multă vreme, ci cartier al orașului Târgu Neamț. Neschimbat a mai rămas doar cerul ce se tot înalță din valea veacurilor, păstrându-și, în veghea lui, privirea și culoarea aidoma ochilor povestitorului. Hâtru și chibzuit ca orice moldovean, Creangă – bănuitor pe vremea ce părăduiește totul – și-a agonisit partea lui de sat în cel mai tainic sipet cu putință, ce dovedește până și îndărătnicia timpului: pagina de carte. Un astfel de sipet nu putea fi decât magic, fiindcă magică nu putea fi decât retrăirea magicului anotimp care este copilăria. Creangă și-a trăit opera tot așa cum opera și-a trăit creatorul. Nu-i nevoie de vorbe mari: viața genialului humuleștean s-a săvârșit din momentul când s-a pus pe scris. Din acea clipă n-au mai existat prezent și viitor, ci numai trecut – un trecut fabulos și fără vârstă, purificat și decantat în unghere tainice, care îngemăna sublim viața și destinul într-o curgere inversă, spre obârșii. O asemenea stare de grație – ce-l sortea singurătății – n-avea cum să nu provoace autorului „Amintirilor din copilărie” destule și împovărătoare tribulații. Deși, în aparență, privea lucrarea scrisului ca pe orice îndeletnicire firească – la fel ca pe înălțarea unei case, bunăoară – Creangă, neslăbit nici o clipă de sfânta măsură a țăranului moldovean adevărat, a înțeles ca nimeni altul că ispititorul meșteșug căruia i se înrobise era îngrijorător de nou și de viclean nu numai pentru el, ci pentru întregul lui neam din care provenea. Țăran ca toți țăranii, cu un acut simț pentru frumos și adevăr, el nu numai că intuia, ci era perfect conștient – ironia nu-i decât o voit-înșelătoare pavăză – că ceea ce face „e treabă de gust, nu de silință”.
Fiecare generație își are paradisul ei pierdut. Pentru Creangă Humuleștiul era mai mult decât „o gură de rai”. Era viața însăși, condensată până la roua esenței și încăpătoare cât nemărginirea unui mit. Mahalaua ieșeană a Țicăului – cu forfotă și tihnă de sat, cu vorbă veche și cu priveliști largi ce puteau fi cuprinse chiar prin geamul din vale al bojdeucii – a avut darul unui paradis de tranzit, popasul reculegerii de dinaintea întoarcerii definitive. Să-l mai fi primit Humuleștiul pe Creangă? Odată povestit, nu s-a jertfit el oare tocmai spre a veșnici „țărăniile” fiului risipitor, spre a se reîntrupa într-un „maximum de românism”? Humuleștiul nu mai este un sat – și nici nu-i de mirare, fiindcă toate așezările arhaice au îmbrăcat haina, dacă nu și spiritul altor vremi – ci un alt chip al Anei care s-a lăsat zidit în temeiul construcției – de data asta în pagina de carte – tocmai ca neiertătoarea lucrare să nu aibă moarte. Străluminată de privirea și cugetul demonic al geniului, așezarea moldavă s-a strămutat în vadul cuvintelor, ca un basm fără pereche, împlinind un destin privilegiat. Humuleștiul l-a născut pe Creangă spre a se salva pe sine. De atunci el a rămas, ca și Ipoteștiul lui Eminescu ori Hordoul lui Coșbuc, simbolul unei întregi eternități românești.
Doldora de veșnicie – doar la sat e matca ei – opera lui Creangă a descumpănit o bună parte dintre spiritele subțiri ale epocii. Nu-i chiar atât de păgubitor faptul că, de pildă, Titu Maiorescu ori Iacob Negruzzi n-au regăsit nici în „Amintiri” și nici în „Moș Nichifor Coțcariul” chipul unui real paradis. Surprinzătoare le este, în schimb, judecata: Creangă le apărea ca un „talent primitiv și necioplit” ale cărui scrieri – de o originalitate izbitoare – erau „prețioase”doar „prin elementul lor popular”. Singurul care l-a înțeles cu adevărat, și dincolo de marginile rostirii, insuflându-i un binefăcător elan, a fost – pe cine ar mai putea surprinde? – doar Eminescu.
Ca și în cazul omului însuși, receptarea operei marelui humuleștean a fost plină de contradicții. La un veac și-o palmă domnească de la plecarea sa, contradicțiile nu mai dăinuie, poate, în schimb ne rămâne mai departe de dezlegat tulburătoarea întrebare: câți dintre noi cunosc cu adevărat și în profunzime aceste inegalabile pagini pe care, de cele mai multe ori, le socotim știute de pe băncile școlii, din litera manualelor sau a antologiilor? Și oare este Creangă doar un prozator al universului copilăriei, vârstă în seama căreia lăsăm tot farmecul lecturii povestirilor lui? În „veacul de singurătate” (și-o palmă domnească!) ce l-a troienit în neființă, multe sunt întrebările ce s-au strâns nu numai pentru el, ci și pentru alte spirite ale literaturii și culturii românești. Ca și pe Miron Costin, Cantemir, Heliade Rădulescu sau Hașdeu, nu ne mulțumim oare să ni-l apropiem și pe Creangă doar prin „aburul” amintirilor sub care ni l-a statornicit efigia de „clasic”, în locul unei autentice și necesare revelații pe care numai recitirea necontenită a operei ne-o poate împlini?
Ninge și acum, ca și în basmul fără sfârșit – basm al tuturor vârstelor, al tuturor anotimpurilor noastre tăinuite și furate – pe ulițele Humuleștiului, peste Țicăul Iașiului. În prag de An Nou, așezând lângă tâmpla sărbătorilor amintirea lui Ion Creangă , cel mai frumos omagiu, care se cuvine să i-l aducem acestui netihnit și îndurerat suflet de țăran – care a plămădit în scrisul lui uriașul duh al satului românesc – nu poate fi decât, repetăm, recitirea măiestrei lui cărți ce poartă sigiliul de lumină a eternității…
P.S. Luați aceste rânduri mai vechi ca pe un șapou la urarea de bun venit anului ce tocmai se ivește în prag. Mai pe înțeles, La mulți ani!