AJTR
Galbena de Odobeşti Galbena de Odobeşti
La gura gârliciului „Amantul nestrămutat al naturii”, cum se definea cu fină şi duioasă maliție Calistrat Hogaş – cel care ne-a lăsat în paginile... Galbena de Odobeşti

La gura gârliciului

„Amantul nestrămutat al naturii”, cum se definea cu fină şi duioasă maliție Calistrat Hogaş – cel care ne-a lăsat în paginile sale fermecătoare privelişti cu păduri („eu cred că pădurile au suflet”, spunea Hogaş), apusuri şi poteci montane, întâlniri de neuitat cu ciobani şi călugări, cu undele râului Bistrița, cu Valea Sabasei sau cu potecile Ceahlăului – ne-a gratulat și cu un popas de pomină, la mânăstirea Pângărați.

„- Aici-s vinurile, lămuri părintele Vavila.

Nu merserăm, în adevăr, decât vro zece pași și începurăm a zări de o parte și de alta, înșirate frumos la rând, pe căpătâie la o deopotrivă depărtare, poloboace mari de stejar groase în doagă de două palmace și strânse temeinic în cercuri late și dese de fier. Pe fiecare poloboc era scris cu boia roșie veleatul și locul de unde plecase vinul: „Odobești 1855”, „Nicorești 1850”, „Chiscu Corbului 1854”, „Cotnari 1848”… Numărarăm vreo cincizeci de poloboace tot cu vin vechi de viță vestită…” După ce ieșiră din beciurile mânăstirii, ca din niște catacombe, unde abia de putuseră dovedi, toți trei, o butelcă de Cotnari – „nu sfârșisem de golit paharul, și o căldură ne și învioră până-n vârful unghiilor” – se plimbară care-ncotro, până spre seară, după care urmă o masă pantagruelică, garafele pline cu vinuri de Cotnari și Odobești făcând o minunată treabă, într-un haz antologic. Nu se putea altfel, deorece părintele Vavila, cămărașul mânăstirii, „înzestrat de la fire cu toate podoabele unei adevărate frumuseți bărbătești”, nu era un fitecine, devreme ce „cuconițele tinere și frumoase ale târgului treceau cu darurile lor pioase pe lângă sfânta Ana de la mânăstirea Bistriței și se opreau cu ele tocmai la Pângărați, unde, afară de părintele Vavila, nu mai era nici o altă icoană făcătoare de minuni…”1-Pt. La gura gârliciului

Ptiu… Iartă-ne Doamne că, iată, în Postul Sântămăriei Mari tocmai aceste pagini ne-am găsit să le citim! De aceea nici nu dăm foaia mai departe, fiindcă acolo se povestește despre icre negre și păstrăvi, despre supă de clapon și „un mușchi de vițel cât toate zilele de lung și împănat cu slănină”, despre „plăcintă în foi cu brânză și smântână”. De nefrupt au fost doar fructele, în frunte cu faimoasele „cireșe negre de la Pângărați”. „Mari cât nucile cele mici”, cu „carnea tare și roșie”, cu „sâmburile numai cât lintea, de o dulceață parfumată, necunoscută altor fructe, cireșele negre de la Pângărați alcătuiau, la secundae mensae, deliciul rar al ospețelor boierești de la oraș”.

Ceva asemănător, dar într-un cu tot alt registru umoristic – și nu numai -, avea să ne nareze ceva mai târziu, în perioada interbelică, Damian Stănoiu în spumoasa povestire „Dragoste și smerenie”, derulată, desigur, tot într-o mânăstire. Mai exact, în chilia lui Chiril. Nu-s de ocolit, dacă ne amintim repede, nici paginile din aceeași epocă ale lui Vasile Voiculescu. Dar vom mai avea ocazia să invocăm și alți scriitori români îndrăgostiți deopotrivă de vinuri, bucate alese și… atmosferă mânăstirească.

În teribilul festin din trapeza de la Pângărați, vinul de Odobești, alături de cel de Cotnari, a dat dovadă de un eroism delicios. Calistrat Hogaș, cu baștina tot în Țara de Jos a Moldovei, mai exact la Tecuci, n-a ales deloc întâmplător vinul care, ca și atunci, se împlinește pe colinele de sub Măgura Odobeștilor, la Vârteșcoiu și Șarba, la Jariștea și Odobești. O podgorie celebră – unde, cândva, la ceasurile arămii ale toamnei, veneua după vin convoaie întregi și de cazaclii – hotărnicită la trupul Moldovei de însuși Ștefan cel Mare, care a atras-o la sine cu brâul de ușoară apă de despărțitură al Milcovului. Tot de pe vremea faimosului voievod datează, la Odobești, și un beci domnesc, durat din piatră calcaroasă, care avea să fie reînzdrăvenit prin 1839, și din care, în mod sigur, vor fi plecat spre Pângărați, ca și spre alte mânăstiri, nenumărate butoaie cu vin.

Hogaș, un meticulos artizan al detaliului, omite să pomească soiul de vin vrâncean care s-a învrednicit cu atâta bravură în paharele părintelui Vavila și ale celor doi musafiri cu care s-a ospătat în mai multe rânduri. Ținând seama de bucatele care au defilat la masă, ca și de durata ospățului în sine, nouă ne place să credem că a fost vorba de o “Galbenă de Odobești”, unul dintre cele circa cinsprezece soiuri de vin indigene – între care și “Plăvaia”, “Cruciulița”, “Tămâioasa” sau “Poama verde”- ce-au dăinuit, unele dintre ele, până în zilele noastre. Neîndoielnic, “Galbena” a fost, dintotdeauna, herbul, mândria Odobeștiului, podgorie pe care o găsim situată pe poziția a treia în aprecierele lui Dimitrie Cantemir din „Descrierea Moldovei”. Soiului i s-a mai spus și „Galbenă de Căpătanu”, „Bucium de poamă galbenă” sau „Poamă galbenă”. Este „frate de cruce”, dacă nu chiar frate de sânge… galben-auriu, cu „Zghihara de Huși”, cu „Frâncușa” de Cotnari, cu soiul „Cabasmă neagră” din Basarabia.

Cu chip mlădios și zvelt, zglobiu și pus pe glume, „Galbena de Odobești” este un prieten de cursă lungă ce te dezmiardă cu virtuți dintre cele mai cuceritoare: gust de strugure proaspăt, răcoritor și delicat, putere moderată, ce nu prea trece de 11 grade tărie alcoolică, buchet discret care sporește o anume notă de rafinament. Nu iubește captivitatea butoaielor, preferând să-și trăiască tinerețea… Și bine face! Încât, parafrazându-l pe Calistrat Hogaș, eu cred că „Galbena” are suflet. Suflet de femeie…

Text: Mihai Ogrinji

admin

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *