Cartea are 322 pagini, ilustrație alb/negru și color, costă 35 lei și poate fi procurată prin comenzi la e-mail: romania.pit.mo@gmail.com
Mergi călătorule, mergi…
Text: Lucian CLINCIU
Răsărit, apus…, răsărit, apus…, trăiești, respiri, cu toate alveolele trupului, prezentul de care nu ai vrea să te desparți de un Urechia, Țițeica, o Bucura Dumbravă. Ai senzația că emoția pe care o trăiești este absolută, că ești pe vârf înconjurat de nori, că lumea îți este la picioare, dar pe măsură ce timpul se scurge, gândul că de aici nu mai ai unde urca se împrăștie în corp tot mai mult și parcă o părere de rău te cuprinde. Da, nimic nu o să mai fie la fel, a fost unic! Și cobori…
Apoi, apar un Baticu, un Coman, un Cristea, un Kargel, iar tristețea coborârii este înlocuită din nou de bucuria ascensiunii, de noi emoții, de un nou absolut, de un alt moment unic, pe același vârf sau poate pe un altul. Și viața, căci despre ea este vorba, continuă și ni-i scoate în cale pe „Puiu” Nicolae C Dimache, Traian Flucuş, Mitică Chivu, Alexandru Floricioiu, Mircea Opriș, Ioan Pivodă, Engi Lajos, Mircea Noaghiu, Dan Vasilescu, Paul Fozocos, iar lista ar putea continua, dar dintre toți cel mai des mi se oprește gândul la Dinu Mititeanu, la câteva rânduri care mi-au rămas întipărite în memorie: „Longevitatea este performanța mea în alpinism… am escaladat vara mai toate traseele lungi și dificile existente atunci… am făcut numeroase ture de iarnă, pe creste, muchii, văi, pereți, în Rodnei, Retezat, Făgăraşi, Bucegi, Piatra Craiului. Am câștigat locuri fruntașe la unele concursuri ce se făceau atunci pe stâncă, mai ales în echipă cu Miși Szalma. Dar nu afirm că am performanțe în alpinism și cățărare; ce făceam eu făceau „seniorii” de la toate cluburile, vreo 50-70 de cățărători. Singura performanță la care am râvnit toată viața, așa cum mă învățase Moșu’ și Unchiu’, a fost să fiu și să rămân OM.”
L-am întâlnit pe Dinu Mititeanu, ca marea majoritate dintre noi cei pasionați întru munte, mai întâi prin intermediul rândurilor și fotografiilor din valoroasa sa contribuție la istoria alpinismului, blogul personal: www.dinumititeanu.ro și apoi ACASĂ, pe munte, în Crai. Abia ieșisem din Canionul Anghelide, împreună cu Neil și Willie, doi prieteni reveniți pentru a treia oară în Carpați, tocmai din îndepărtata Scoție, când am zărit un grup de tineri în mijlocul cărora un bărbat cu părul nins, dar cu o statură falnică, o „certa” cu blândețe, aproape părintește, pe una dintre companioanele sale. „Muntele îți este prieten drag, te primește de fiecare dată cu brațele deschise, te răsplătește pentru eforturi și grijă, îți desfată privirea și simțurile, te poartă pe înălțimi, dar trebuie să știi la fel de mult că muntele nu a pierdut niciodată în confruntarea cu omul, atunci când acesta îl nesocotește!”
În întunericul camerei, o sferă de lumină caldă, ca a unui opaiț, cuprinde manuscrisul electronic trimis de „nea Dinu”, cu rugămintea de a așterne câteva rânduri, care să constituie o prefață sau un epilog pentru o nouă carte a dânsului. Cuvintele trec prin fața ochilor încet și apăsat, vocea molcomă și gravă a lui nea Dinu se aude ca și când ar fi în mijlocul nostru. Este o imagine pe care am surprins-o de câteva ori și care întregește experiențele vii ale întâlnirilor față în față. Ne-am revăzut cu aceeași emoție de nenumărate ori, la evenimente sau proiecții dedicate muntelui, la întâlniri sau la maratoanele de alergare montană, la Zărnești, la Cluj, dar cel mai des acolo unde pasiunea comună ne poartă pașii, pe cărări prin Crai, prin Apuseni, Iezer-Păpușa și chiar în îndepărtatul Țarcu. Au fost momente de surpriză încântătoare atunci când, în 14 mai 2011, ne-am revăzut cu Marlene și „nea Dinu” pe vârful Şerbota, în „Făgăraşi”, sau de bucurie sinceră atunci când în 04.10.2014, la festivitatea de premiere a MPC-ului, o sală întreagă s-a ridicat în picioare în aplauze ca semn de recunoaștere și mulțumire pentru „Oamenii din Carpați”.
„Tradiția este păstrarea întru spirit a ceea
ce a fost bun în trecut”, spunea Constantin Noica, iar Dinu Mititeanu
este unul dintre puținii care, atât înainte, cât mai ales după Decembrie
1989, a ales să rămână în țară, a continuat să călătorească, să arate, să inițieze, să scrie, să facă proiecții, să împărtășească într-un cuvânt ceea ce acum numim educație montană. Cred cu tărie că este una dintre puținele punți de legătură trainice între generațiile de alpiniști de dinainte și de după Revoluție. Alături de Editura Romania pitorească, cea care readuce la viață multe dintre secretele anilor de aur ai alpinismului de la noi, este unul dintre puținii care și-au asumat cu încântare misiunea, deloc simplă, de a păstra vie și a îmbogăți, cu experiențele personale, tradiția culturii montane din Carpați.
Educația dă valoare acțiunilor și poate schimba atitudinea noastră atât pe munte, cât și în viața de zi cu zi. Utilizarea forței ca mijloc de convingere nu a avut decât succese de scurtă durată, iar „nea Dinu” a înțeles asta din tinerețe. Informația este cunoaștere, istorisirile „moșilor” sau ale montaniarzilor mai vârstnici sunt chemare și primi pași către trăiri și experiență personală, a înțeles și transmite mai departe că orice facem, în orice domeniu, dacă facem cu răbdare și perseverență ne va aduce nebănuite satisfacții. A înțeles că avem nevoie de modele și că „muzica muntelui se scrie și se cântă ascultându-i mai întâi pe titani”. „Muntele trebuie mâncat cu lingurița, nu cu polonicul”, spunea Emilian Cristea, și în orice activitate montană, „cu rare excepții, ștacheta se ridică progresiv, se începe cu ture ușoare, apoi tot mai grele. Așa procedasem și eu: am parcurs mai întâi trasee în mai toți munții mai atractivi ai țării, lăsând intenționat Piatra Craiului mai la urmă. Căci știam că este un munte mai dificil, care impune și cățărare elementară și multă atenție. Așadar, îți cere să ai o anumită experiență, dar și pentru a fi un desert al meniului nostru montan, o cireașă pe tort’. (Dinu Mititea nu – Chemarea muntelui).
„Hoinari prin munți”, ca și „Chemarea muntelui” sunt stăruitoare îndemnuri de a călători, de a explora urmând o firească ordine, mai întâi grădina din spatele casei, apoi profunzimea culorilor și diversitatea naturală a pajiștilor înflorate, dealurile rotunde și văile abrupte învelite cu păduri de fag, stejar, mesteacăn și carpen, apoi munții de lângă noi, Carpații, cu brazi și jnepenișuri, cu creste dantelate și ochiurile tremurânde la orice adiere de vânt ale lacurilor apușilor ghețari și, de ce nu, mai apoi și „munții altora”, cu toate secretele și frumusețile lor.
România trebuie să o străbați la pas, în lung și-n lat, este pasională și plină de contraste. România adevărată o descoperi încet, cu inima și cu simțurile…, o descoperi mergând pe jos, pe schiuri sau pe bicicletă… Este o civilizație profund originală, o natură diversă, încă neatinsă în foarte multe locuri, tradiții încă vii, care ne aduc înapoi farmecul vieții din vremurile copilăriei, a cozonacilor din cuptor și a „căldurii din casa bunilor”. Mai sunt încă oameni care „te ung la rană” cu o vorbă bună, se mai fac încă ciubere, banițe, dolniţe ori tulnice. Mai sunt încă mocani și moți și momârlani, brăneni, moroșeni, sași și secui, bucovineni, hațegani, musceleni, bârsani și făgărășeni… Mai sunt încă mori, pive și vâltori în funcțiune, mai găsim încă acea atmosferă patriarhală, mai sunt sate agățate pe pantele munților și case făcute de mână, acoperite cu paie sau cu șiță, mai auzi încă oameni doinind din fluier, hăulind sau zicând din bucium, ceterași și dubaşi însuflețind un sat întreg; mai sunt izvoare cu uluc, șipot sau ciurgău; mai sunt turme de oi care urcă la munte în fiecare vară, și olari și fierari… Astea toate mai sunt încă acolo. Mergi cu gândul și apoi cu piciorul! Privește cu inima și mintea și nu uita că stă în puterea ta să păstrezi fragilul echilibru care le ține în viață… Așa că, cititorule, ascultă îndemnurile lui „nea Dinu” și… MERGI…!
