AJTR
O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei
O admirabilă carte a Marii Uniri a tuturor apelor și pământurilor românești, o carte ale cărei pagini „curg” ca valurile, fără întreruperi, fără poticneli,... O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei

Cartea – al 24-lea titlu din Colecția verde – are 264 de pagini, admirabile fotografii alb-negru și color – multe dintre ele cvasi-necunoscute iubitorilor Dunării. Un exemplar costă 30 lei. Se poate comanda la romania.pit.mo@gmail.com

Dunărea, ca o judecată de apoi…

Text: Mihai OGRINJI

„Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneaţă, mare,/ C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare/ Ce mișcându-se-adormite merg în marea de amar…”

Am rămas cu un gust îndărătnic de amar citind, pe la începutul anilor ’90 ai secolului nu demult mântuit, o carte despre Dunăre. Destul de înfuriat – dar și sătul de suficiența și proasta credință a atâtor „stângiști” din capătul celălalt al Europei – am surghiunit exemplarul pe unul dintre raftu­rile cu tipărituri rușinoase și mi-am văzut de Dunărea mea. Mi-am amintit de cartea și autorul ei poltron parcurgând, anul trecut, extraordinarul „Jurnal de sfârșit de ciclu” al marelui nostru cărturar Vintilă Horia. Nu-i frumos, poate, să spun, însă m-am simțit parcă răzbunat… Cel căruia îi aparține și „Jurnalul unui țăran de la Dunăre” scria: „Ter­minat de citit Danubio, de Claudio Magris. Capitolul final, dedicat României, intitulat „Matos”, numele pe care sciții îl dădeau Dunării inferioare, este de o penibilă mediocritate. Cartea întreagă, de altfel, plină de citate, de nume proprii și de cunoștințe literare, istorice, artistice și politice, tot atât de minuțioase pe cât de fără rost, m-a decepționat. Totul e brodat pe detalii turistico-culturale care au haz uneori, al­teori ating latitudini desuete pe un plan de superficialitate exasperantă. Până și acest atoatecunoscător reușește să-i persecute pe români. Asta face parte dintr-un destin. (…) Pe Eminescu, Magris abia îl pomenește, iar de Brâncuși nici vorbă, nici urmă. în schimb, două pagini întregi despre po­etul Bercovici. Cine o fi?

Deși „izolată”, cartea cu pricina mi-a tot lucrat gân­durile precum un cui ruginit într-o scândură de brad. Mai ales atunci când, într-un fel sau altul, parcurgeam, de pildă, minunate pagini dedicate de Ioan Petrovici, Italiei ori îl însoțeam, citindu-l, pe Alexandru Marcu în eruditul său Itinerar Adriatic…

Dunărea este temelia de apă a României. Oricine privește harta țării poate percepe cu ușurință această metaforă. Pe o distanță de 1.075 km – ceea ce înseamnă 38% din întregul său curs – bătrânul fluviu scaldă cu gen­erozitate sudul pământurilor noastre, prefațând unirea sa cu Marea Neagră printr-o Deltă fabuloasă. Altădată, fluviul, considerat „a opta mare a Europei”, stârnea și acoperea alte conotații. Pe bună dreptate savantul Simion Mehedinți afirma în monumentala sa lucrare „Geograhica”: „Dunărea a fost, cum zic cărturarii, axa vieții neamului nostru” și că „vecinii ei cei mai vechi noi am fost. Pentru strămoșii noștri, Daci, Dunărea era „râul sfânt”, cum era Gangele pentru In­dieni”.

Dunărea traversează întreaga istorie a României. Dacii, strămoșii noștri, obișnuiau să bea apă din acest fluviu, înainte de marile lor bătălii. Atotputernica zeitate acvatică era invocată, pe de o parte, pentru a le veni în sprijin spre a învinge dușmanii, iar pe de altă parte, pentru a-i tămădui de toate relele. Nu totdeauna le-a surâs însă izbânda. După două cumplite războaie, la 12 mai 113 d.Hr., când locuitorii Romei întâmpinau cu ovații inaugurarea Forumului, unde se ridica Columna lui Traian, Dunărea era și ea povestită, chi­ar dacă destul de modest, în această senzațională cronică sculptată în piatră. Apare chiar în primele scene ale dramati­cei epopei: apele fluviului sunt liniștite, corăbiile încărcate sunt ancorate într-un port, iar Danubius – zeul protector, care s-a arătat de data asta favorabil romanilor – țâșnește din valuri, cu chipul unui vânjos bărbat cu torsul gol. Povestește atât de plastic marele nostru poet: „Dar pe-arcade negre- nalte, ce molatec se-nmormântă/ în a Dunării lungi valuri ce vuiesc și se frământă,/ Trece-un pod, un gând de piatră din arc în arc;/ Valurile-nfuriate ridic frunțile răstite/ Și izbind cu repejune arcurile neclintite/ Gem, picioarele le scaldă la stâncosul lor monarh.// Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire./ Soarele orbește-n ceruri de a armelor lucire,/ Scuturi ard, carăle treier și vuiesc asurzitor;/ Iar Saturn cu fruntea ninsă stând pe steaua-i alburie/ Și-aruncând ochii lui turburi peste-a vremii-mpărăţie/ Aiurind întreabă lumea: – Și aceia-s muritori?”…

În alte secvențe se sugerează traversarea Dunării, sculptorul-narator insistând pe legiunile victorioase. Există și o Dunăre a corăbiilor plutitoare, ce alcătuiesc, probabil – spun exegeții – cele mai spectaculoase scene realizate de Apollodor din Damasc, presupusul programator iconologic al cronicii de piatră.

În publicistica sa politică, Mihai Eminescu a stăruit adesea asupra unui adevăr potrivit căruia Dunărea, împreună cu Carpații și cu Marea Neagră, alcătuiesc sfânta treime a românilor: „Noi trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării: aceasta este singura misiune a statului român…” Desigur, Dunărea este o realitate colosală a întregului continent. Forța sa este imensă, și nu numai pe plan economic. „Regele fluviilor europene”, așa cum Napoleon a numit Dunărea cândva, are multe de arătat și în ceea ce privește minunata industrie a călătoriilor și vacanțelor. Ca orice splendoare a naturii, Dunărea nu este niciodată monotonă. Datorită cascadelor de frumuseți pe care le lasă în urma sa, fluviul, pătrunzând pe teritoriul României, oferă două spectacole magnifice: palpitanta traversare prin defileul munților Carpați – de la Baziaș la Porțile de Fier – și majestoasa desfășurare de ape prin labirintul captivant al Deltei, înainte de contopirea cu apele Mării Negre. De-a lungul acestui traseu, un mozaic pitoresc de peisaje însoțește Dunărea: poteci de munte fermecătoare, peșteri și văi, dealuri acoperite cu vii și livezi, o câmpie întinsă și mănoasă, grație căreia țara avea odinioară faima de „grânar al Europei”, porturi, stațiuni balneare, sate, cetăți și vestigii ce povestesc despre vremi încrâncenate. Dar, din păcate, și de o cumplită delăsare – chiar indiferență iresponsabilă – a autorităților ce cârmuiesc România de astăzi. Cu toate acestea, oamenii locurilor din vecinătatea Dunării alcătuiesc o lume ce-a păstrat îndeletniciri admirabile, uneori de neîntâlnit prin alte părți ale pământului, dar și vechi datini, cu obiceiuri și sărbători în care Dunărea apare ca o ființă mitică, cu puteri supranaturale, gata, într-un fel sau altul, să sară în ajutorul celor care o iubesc.

Ar putea exista cineva care să nu iubească acest rege al croazierelor ce te leagănă, oarecum, dintr-un capăt spre celălalt al Europei? Și totuși, repetăm cu tristețe, pe „Dunărea noastră” călătoriile sunt departe de a fi la un nivel cât de cât convingător. A călători înseamnă, între altele, a cunoaște. Or, în zilele noastre, divinitatea acvatică este invocată și pusă în valoare sporadic, fără vlagă, fără perspectivă. Asta, poate, și datorită faptului că vreme de jumătate de veac, în perioada comunistă, Dunărea a reprezentat un fel de „zid al României” – o cumplită replică a „zidului Berlinului” – care a făcut atâtea victime din rândul celor care încercau să ajungă spre Vest, traversându-i apele spre malul sârbesc. Un mal departe de a fi fost ospitalier cu românii… Nici nu puteai să te aștepți la altceva, mult fluturata prietenie din partea sârbilor fiind, în realitate, o bazaconie și nimic mai mult. De altfel, frații noștri de pe Valea Timocului, cunoscuți cu numele de vlahi, trăiesc cumplite drame datorate autorităților sârbe „prietene” care nu le recunosc statutul de „minoritate națională”, tocmai pentru a nu-i lăsa să-și ridice biserici proprii, în care să se țină slujbe în graiul lor, să aibă scoli cu predare în română, limba lor maternă, să se organizeze politic etc. Dar asta este o altă poveste.

Înainte de a se vărsa în Marea Neagră, marele fluviu se desface în trei brațe – Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe -, brațe despletite la rândul lor în nenumărate canale și gârle, lacuri și grinduri, păduri și întinderi de stuf. Aceasta este țesătura excentrică a unei Delte care s-a format în mai puțin de zece mii de ani și care este astăzi, mai cu seamă pentru călătorul stresat al acestui mileniu, o adevărată oază, un imperiu al naturii în care pot fi întâlnite la tot pasul imagini ale începutului vieții pe pământ.

Delta Dunării ocupă pe teritoriul României o suprafață de 580.000 de hectare. Ea deține şi câteva recorduri interesante: este o zonă-mozaic de biotopuri și ecosisteme. Amintind peisajul tropical, pădurile Letea și Caraorman se înfățișează în veritabile priveliști de junglă, cuprinzând o mare varietate de specii de plante, de la stejari seculari la liane, ultimele de-a dreptul surprinzătoare la 45 de grade latitudine nordică.

Se află aici, în Deltă, cea mai întinsă zonă umedă de pe glob, acoperită din abundență cu stuf (280.000 hectare). Ținut al unei mari diversități ihtiologice – peste 90 de specii de pești -, printre care faimoșii sturioni, care ne dau nu mai puțin celebrele icre negre. Este un paradis al păsărilor, specialiștii desemnând Delta Dunării drept posesoarea celei mai bogate ornitofaune din lume: peste 300 de specii, dintre care circa 175 de specii sunt clocitoare aici. În anumite perioade ale anului, între brațele Dunării poate fi găsită cea mai mare parte a populației mondiale de înaripate ale câtorva specii, între care gâscă cu gât roșu (Branta amficollis) și cormoranul pitic (Phalacracorax pigmaeus) – monumente ale naturii -, care sunt amenințate azi, pe plan mondial, cu dispariția. Același statut îl au și pelicanul creț, egreta mare și mică, piciorongul, lopătarul ori călifarul roșu. Alte specii de animale și de plante rare sau pe cale de a rămâne doar ca amintire continuă să-și aibă refugiul aici.

Delta Dunării este una dintre puținele zone cu o triplă calitate: rezervație a naturii, zonă Ramsar și Patrimoniu mondial natural (peste 50% din suprafața Rezervației Biosferei este zonă aproape intactă, neinfluențată de om, mediu într-o stare a nativității lui). Că, în realitate, lucrurile s-ar putea să aibă alte coordonate, n-ar putea surprinde pe nimeni, ținând seama de nenorocirile care se petrec la noi în ultima vreme.

Cunoscută și străbătută încă din antichitatea greco-romană, Delta Dunării n-a încetat de-a lungul veacurilor să fascineze atât prin splendoarea peisajelor ei, prin misterele vieții sălbatice, cât și prin bogățiile pe care le-a putut oferi. Cât despre așezările Deltei Dunării – fie că este vorba de orașul-port Sulina sau de satele pescărești cuibărite pe câte o limbă de pământ obiceiurile lor, viața cotidiană va încânta în orice anotimp călătorul, pentru care noțiunea de „plasticitate” are cu totul alte chipuri.

Desigur, Dunărea și încântătoarea ei Deltă n-au fost căutate, de-a lungul mileniilor, pentru nuferi înfloriți și imagini insolite, pentru egrete, cormorani și vulturi codalbi, pentru apusuri de soare ori alte minunății plăcute ochilor și nu numai. Că s-au numit Darius al lui Hystaspes, Alexandru Macedon, Mahomed al II-lea ori Petru cel Mare ca să amintim doar câteva celebrități ale istoriei universale – prezența lor la malurile „celui mai istoric dintre fluviile Europei”, cum atât de expresiv definea Dunărea același Simion Mehedinți, reprezenta pornirile tiranice de jaf, de hegemonie, de cucerire, de stăpânire a unor teritorii asupra cărora n-aveau nici un drept. Este de-a dreptul uluitoare înverșunarea cu care, prin valea mileniilor și a veacurilor, a fost asaltată Dunărea. între cei mai persistenți ticăloși care și-au făcut un program din a cuceri și ține sub control Dunărea și, poate mai cu seamă, Gurile ei au fost și au rămas rușii, adepții războiului veșnic, neîncetat, indiferent de steagul – țarist ori sovietic – sub care au încercat să se extindă în permanență. Astăzi sunt la fel ca și ieri, ca întotdeauna. Cu toate că, în același timp, mai puțin hămesiți nu s-au arătat nici Imperiul Habsburgic și nici Imperiul Otoman care s-au răfuit, în fel și chip, de-a lungul celei de „a opta mări a Europei”, cum a mai fost numit bătrânul fluviu.

M-am împărtășit cu apă din Dunăre destul de târziu, altele fiind râurile – mult mai modeste – pe malurile cărora am crescut și pescuit. Mai întâi, așadar, au fost cărțile semnate de nume ilustre ale culturii românești. între ei, Simion Mehedinți și Gheorghe Brătianu, Al. Vlahuță și N. Iorga, Gr. Antipa și I. Simionescu, Emanoil Bucuța sau Radu Tudoran. Acum, am în fața mea cea mai proaspătă scriere despre fluviul nostru sfânt, semnată de apreciatul prieten al zeiței Clio, Niculae Petrescu: „O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei”. O bogăție de carte, plină de nesfârșite valuri de informații, fapte, întâmplări și interpretări, puse în pagină cu har și meșteșug. O abordare debordantă, o generoasă risipă de rigurozitate, tâlc, umor, ironie – în funcție de împrejurări -, o chemare din străfunduri de a cunoaște, descoperi și iubi minunăția de fluviu care ne-a fost sortit de a fi, alături de Marea Neagră, Nistru și Tisa, hotarul natural al României. De altfel, apelând la frumoasa metaforă a croazierei, autorul ne ghidează cu măiestrie nu doar pe apele Dunării, ci și pe malurile Nistrului, pe țărmul maritim al sudului Basarabiei, până la Odesa. Este o carte vibrantă, plămădită de un mare iubitor al Dunării, al tuturor apelor române; o carte dureroasă, ca un fel de testament, ca o judecată de apoi… Aceasta este Dunărea, acesta este Nistrul lui Niculae Petrescu: „De la Tighina am mers până pe un meandru al Nistrului, la Tiraspol, și am făcut o oprire mai lungă. Aici mi-am îndeplinit dorința de a intra în apele Nistrului și cum baie nu puteam să fac, iar fluviul să-l traversez înot nicicum, fiind zonă portuară, am căutat o mică scobitură spre a intra în apa din ea. M-am mulțumit și cu atât, simțindu-mă ca la un botez simbolic asupra unui adult intrat într-o cristelniță neobișnuită să mărturisească „un Botez întru iertarea păcatelor”, un simbol dătător de speranță în crezul pentru Unirea atât de dorită”.

O admirabilă carte a Marii Uniri a tuturor apelor și pământurilor românești, o carte ale cărei pagini „curg” ca valurile, fără întreruperi, fără poticneli, ca înseși zilele și anotimpurile vieții…

P.S. Între timp, istoricul Niculae Petrescu a ajuns, probabil, la malurile Styxului. Ritualul despărțirii de cei apropiați și de prieteni s-a petrecut în ziua de 13 ianuarie a.c., înmormântarea având loc în comuna natală Purani (Teleorman). Lecturarea ultimei sale cărți cred că este cel mai frumos omagiu pe care îl merită cu prisosință…