AJTR
În munţii Retezat, mai aproape de cer În munţii Retezat, mai aproape de cer
Toți munții romanești sunt extrem de frumoși, căutați și apreciați, nu numai de turiștii români care îi escaladează pe cărări încântătoare spre a ajunge... În munţii Retezat, mai aproape de cer

Toți munții romanești sunt extrem de frumoși, căutați și apreciați, nu numai de turiștii români care îi escaladează pe cărări încântătoare spre a ajunge în vârfurile lor. Indiferent de anotimp, Retezatul ne aşteaptă ca o oază de salvare din prăfuitul şi aridul deşert cotidian. Parcă-l văd şi acum cum ne întâmpină cu inegalabilele sale vârfuri zimţate ce seamănă cu turnurile unei cetăţi misterioase, ivindu-se sau dispărând instantaneu, în clăbucii albi ai unor nori răzleţi. Draperii hăulitoare de ape limpezi şi reci aruncate cu frenezie peste îngrămădiri haotice de imenşi bolovani, şuierul vântului ca un vaier strecurat prin cetina deasă a brazilor care te înconjoară de peste tot, toate îmi spun, la un moment dat, că am ajuns pe un tărâm fermecat.

Valea Rea. Mă întreb mereu, în timp ce păşesc cu luare aminte şi cu nespusă încântare pe cursul acestei văi, de ce se numeşte aşa? Eu, dar şi alţi colegi de-ai mei iubitori de munte am fi botezat-o Valea Zânelor sau Colţul de Rai, atât de minunat ni se pare totul în jur. La fiecare pas, alte flori, mai parfumate sau mai viu colorate decât precedentele. Îngenunchez mereu pentru a le sorbi parfumul şi nu mă mai satur, făcând totodată zeci de plecăciuni în faţa Celui care le-a creat. Strivesc în dinţi muguri de brad sau ace de pin şi mă las copleşit de aroma lor sălbatică, exotică, amar-acrişoară. Acelaşi peisaj de neînlocuit, de neimaginat îl întâlnesc la doi paşi pe „Calcia Calului”, un peisaj mirific. Îmi lansez toate cele cinci simţuri, ca pe nişte tentacule pentru a „cuceri” Muntele, căci eu aşa cred, şi sunt convins de acest crezământ al meu, că un munte nu poate fi înţeles decât prin intermediul celor cinci simţuri, la care se adaugă şi sufletul.

Doar cu sufletul vei putea cunoaşte cu adevărat frumuseţea unui munte. Miresme delicate de vanilie plutesc în aer. Identific în scurt timp „vinovatul”: o floare alb-rozalie în rochiţă vaporoasă şi dantelată. Mai sus privirile îmi aleargă buimace de la colţii crenelaţi ai vârfurilor, la albastrul cerului şi limpezimea lacurilor, de la verdele întunecat al Jepilor, la rozul eclatant al renumitului bujor de munte care îmbracă în strai de sărbătoare tot muntele.

Din Valea Rea văd semeţii Colţi ai Pelegii. E un tablou de vis, o privelişte ce numai în munţii româneşti poţi zări asemenea tablouri naturale. Încet, încet, uiţi de unde vii, uiţi cine eşti. Oricum, devii insignifiant în faţa măreţiei care te înconjoară la tot pasul, urcând mereu ca în transă, cu speranţa secretă că vei ajunge în cer.

În sfârşit, am ajuns sus de tot, pe creastă, cerul pare atât de aproape! Parcă pui mâna pe el. Ţi se pare că albastrul deschis, de o frumuseţe rară, a coborât deja în sufletul tău ca un balsam, ca nectarul turnat în cupele zeilor. Niciunde şi nicicând decât aici pe înălţimi ameţitoare, nu te-ai putea simţi mai aproape de cer, deoarece trupul aflat la un pas de epuizare devine neimportant, iar sufletul este mereu în extaz. Lui i se oferă mereu totul: Hora magnifică a crestelor din jur, imaginea mereu în schimbare a vârfurilor, când poleite de soare, când poleite de nori sau dispărând pentru câteva clipe în vălătuci de ceaţă groasă. Şi mai este ceva, imaginea depărtărilor aflate undeva în zare, mult mai aproape albastrul ireal  al lacurilor în care cerul se răstoarnă cu tot cu scamele de nori.

Numeroasele lacuri, ochii imenşi albaştrii ai Retezatului, umbriţi de genele lungi şi întunecate ale Jepilor, cu o apă atât de limpede, încât simţi nevoia să-ţi înmoi vârful degetelor în ea pentru a te convinge că este reală şi nu ai căzut pradă unui miraj. Şi ar mai fi ceva, iarba moale, mătăsoasă, din jurul lacurilor, în care-ţi culci uşor obrazul, simţindu-i din plin aroma crudă, amăruie, primăvăratică parcă, piatra galben-cenuşie cu arabescuri de licheni, aburind a vară sub dogoarea soarelui de iulie, salturile caprelor negre, strigătul ascuţit al marmotelor, lunecarea lor de umbre întunecate printre bolovani, şi nu în ultimul rând, căldura şi ospitalitatea cu care eşti primit de cabanierul de la cabana „Genţiana”.

În Retezat te încântă atât o răpăială de vară, cât şi o burniţă insitentă şi chiar fuioarele de ceaţă atârnate deasupra hăurilor, lingând vârfurile şi peticile de zăpadă. În fiecare din aceste momente descoperi un alt Retezat şi în final nu poţi fi decât bucuros gândindu-te că dispui de o astfel de „catedrală” vie, prin care, trecând din când în când, vei putea fi mai aproape de cer.

Invit pe toţi cititorii, mai ales pe cei care iubesc cu adevărat munţii şi potecile lor, să nu stea niciun moment pe gânduri, şi cu rucsacul în spate şi cu pioletul în mână să pornească la drum pentru a străbate și cunoaște Retezatul.

Drum bun şi să ne vedem sănătoşi şi în alte locuri muninate pe care le oferă din belşug Carpaţii noştri iubiţi!

Nicolae DINESCU

admin

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *