- Text: Mihai Ogrinji
- Fotografii: Mihai Vasile
Jurământul cel vajnic și perfidia
„Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia „Jurământul țării la 1777”. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și „jurământul cel vajnic”.
Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: „Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”.
O parte din grupul ziaristilor si scriitorilor de turism, în centrul vechi al Cernautiului
Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care „tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe „mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară.
Corso-ul Cernautiului
Clopotul Buga
Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, „la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…”
Muzeul Eminescu
Suntem la Cernăuți, pe strada Mihai Eminescu. Un curmei de stradă! Dacă ne-am desfășura, ținându-ne de mână, toți cei 40 de ziariști și scriitori de turism, membri ai AJTR, care am venit să prăznuim ziua de 15 iunie aici, mai că am acoperi-o în toată lungimea ei. Dar și așa, avem de-a face cu o victorie a bucovinenilor: este printrepuținele străzi cu nume românesc din Cernăuți. O alta amintește, într-un fel, de Alexandru cel Bun, în timpul căruia s-a produs și prima atestare a Cernăuți – la 8 octombrie 1408 -, numai că vestitul domnitor a fost „translat” în ucraineană, pierzându-i-se întru totul „aureola” moldovenească.
Ca peste tot unde se află pământurile noastre sub robie ucraineană, și aici, în centrul vechi al capitalei părții de nord a Bucovinei – ocupată de ciuma bolșevică în 1940 și dăruită, ulterior, Ucrainei – o adunătură de pământuri șterpelite de pe la vecini – semnele românismului au fost șterse cu sălbăticie…
Au fost înlocuitetoate numele românești, au fost dărâmate statuiele și monumentele, au fost ocupate bisericile, școlile. Limba română însăși nu se mai aude, practic, nicăieri prin Cernăuți. Poate așa, în șoaptă, prin casele bucovinenilor, tot mai terorizați de agresivitatea fără limită a ucrainenilor. Iar la toate acestea,nu se sesizează nici o clipă, în numele drepturilor elementare ale omului, absolut nimeni, nici Europa, nici America, nici vreo planetă mai apropiată ori mai îndepărtată. În sfârșit, cea de-a treia stradă se numește Aron Pumnul. E tot o străduță. Aici, la numărul 19, se află, încă în picioare, casa care i-a aparținut lui Aron Pumnul, „autorul faimosului Lepturariu”. „Pumnul era foarte iubit de copiii români – scrie mai departe George Călinescu, în „Viața lui Mihai Eminescu„, pentru blândețea și răbdarea lui (strângea uneori pe băieți și bătea chiar mingea cu ei), dar mai ales pentru acel patriotism preacucernic pe care îl insufla tinerilor. În casa lui avea un fel de bibliotecă română clandestină, din care împrumuta cărți școlarilor, îndeosebi pe Alecsandri. La școală însă venea rar din cauza boalei ce avea să-l ducă în curând la mormânt”. La mormântul lui aveam să ajungem și noi, cei circa 40 de jurnaliști și scriitori de turism, alături de alți români de-ai locului, în frunte cu scriitorul Vasile Tărâțeanu, un adevărat erou în lupta pentru apărarea românismului în Bucovina. Am fost cu toții, mai întâi, la casa lui Aron Pumnul. În mijlocul ogrăzii se află un foarte reușit bust realizat de sculptorul Marcel Guguianu, bârlădeande baștină, tocmai plecat, cu o lună în urmă, la cele veșnice. Inițiativa realizării acestei admirabile statui aparține „Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni”, Victor Crăciun, președintele acesteia, prezent la întâlnirea de la Casa Aron Pumnul, evocând diferite momente din activitatea ultimilor ani a Ligii, activitate menite să protejeze existența și afirmarea valorilor spirituale de pe meleagurile ce-au aparținut și aparțin României, oferind totodată medalii și diplome mai multor scriitori și oameni de cultură bucovineni.
La casa lui Aron Pumnul din Cernauti
Ne povestea Vasile Tărâțeanu, admirabilul nostru amfitrion, că, în sfârșit, Casa Aron Pumnul a fost recuperată de comunitatea românească. Primăria Cernăuțiului a oferit apartamente celor patru familii chiriașe, dar mai departe nu se mai implică la consolidarea și renovarea imobilului din lipsă de bani. Casa lui Aron Pumnul, în care Eminescu, ca și unii dintre frații lui, a fost găzduit în mai multe rânduri, este un tezaur al tuturor românilor, care trebuie salvat și apropriat, în chip deplin, românismului. Este un sipet al istoriei și culturii românești din acest colț de pământ românesc, o teribilă bornă a spiritului neamului nostru, pentru trăinicia căreia nimeni nu trebuie să se zgârcească în materie de donație financiară. Casa are camerele goale, dușumelele putrezite, cerdacul șubrezit, cercevelele răscoapte, ușile strâmbe, pereții coșcoviți. Totul este gol pe dinăuntru. Cu circa un veac și jumătate în urmă, prin aceste camere Eminescu răsfoia cărțile din biblioteca lui Pumnul, scria „La mormântul lui Aron Pumnul”, își croia aripile pentru zborul miraculos spre crugul gândirii și simțirii românești. Zbor cum nu va mai fi vreodată un altul atât de înalt…Aici trebuie să ia ființă, cât mai repede, Muzeul Eminescu, ne spunea Vasile Tărâțeanu.
Mormantul lui Aron Pumnul
Este 15 iunie 2012, aici, la Casa lui Aron Pumnul. O zi frumoasă, plină de un soare încins bine, plină de nostalgie. Nu apucă să se facă miezul zilei și ne regăsim, în apropierea centrului istoric, în fața unui alt chip din bronz al lui Eminescu, statuie realizată de Dumitru Gorscovschi, la dezvelirea căreia, în anul 2000, naționaliștii ucraineni au arborat steagul lor galben-albastru în bernă, susținând că 15 iunie este o zi rușinoasă pentru Ucraina…
Parastas pentru Eminescu – 15 iunie 2012
De data asta este liniște, sunt multe flori, toți trăim, parcă, într-o singură inimă. Se vorbește românește, se cântă, de către un cor de copii români, pe versuri de Eminescu. E o atmosferă care te îndeamnă să te simți, pe drept, ca la tine acasă. Cu toate că, dacă întorci capul într-o parte sau alta, simți privirea tăioasă, plină de ostilitate, a celor din jur, care ne supraveghează nu doar ostentativ. Este un tip de ură directă și neprefăcută cum doar la Silistra, alt oraș românesc încăput pe mână slavă, am mai simțit…
Veșnica pomenire…
Ultima reîntâlnire din 15 iunie a grupului de români și cernăuțeni,care am prăznuit laolaltă urcarea la ceruri a celui mai înalt spirit pe care l-a zămislit neamul românesc,se petrece în cimitirul Horecea, la Capela de lângă mormântul lui Aron Pumnul. Este undeva la marginea orașului. În fața Capelei, un adevărat altar ea însăși – în care își duc somnul de veci șase mitropoliți ai Bucovinei -, trei preoți români-bucovineni, de toată isprava, oficiază un parastas pentru Eminescu în buna și străbuna tradiție românească. Coroane de flori se depun la mormântul lui Aron Pumnul.
Cimitirul militar… ocupat de morminte evreiesti
Dar nu-i numai mulțumire sufletească în inimile noastre grație faptului că am participat la o ceremonie dedicată, parcă, unei rude foarte, foarte dragi, ci și o adâncă mâhnire. Cimitirul, un adevărat testament al românismului, este pe cale de a-și părădui rosturile, de arhivă a neamului. Aici, încetul cu încetul, mor și crucile, și monumentele funerare – unele, superbe opere de artă -, dispar ultimele „documente” ale drepturilor noastre asupra Cernăuților, asupra Bucovinei.
Memorialul din Cimitirulul militar
În locul mormintelor românilor de aici, ucrainenii își pun decedații lor, în disperarea de a ocupa și ultimul petec de pământ românesc liber, de a-și fixa rădăcini – fie și moarte – într-un pământ care nu le-a aparținut niciodată. Poate mai mult decât orice, partea românească a cimitirului Horecea trebuie conservată, trebuie salvată. Cimitirele sunt bornele adevărate ale spațiului unui neam.
Cimitirul Horecea
Din nefericire, nu doar ucrainenii comit asemenea ticăloșii. Ci și evreii! La nici o sută de metri de acest cimitir se mai găsește un altul, cimitirul militar. Aici sunt îngropați militari români căzuți eroic în bătălia pentru eliberarea Bucovinei, dar și circa 800 de români-cernăuțeni omorâți de „sovietici”. În special, de comuniștii evrei. Am sperat ca, după 1990, să fie măcar cunoscute asasinatele pe care le-au comis evreii la retragerea armatei și a adminstrației românești din Cernăuți, ca și din Chișinău. Se știe foarte bine, există lucrări și documente prin care se dovedește, fără putință de tăgadă, că evreii au fost – sigur, nu toți – o cumplită calamitate pentru pământurile noastre din Bucovina și Basarabia. Și nu numai. Crimele comise de ei la Cernăuți nu pot fi nici uitate și, probabil, nici iertate vreodată.
Sub aceasta cruce isi doarme smonul de veci un militar roman…
De mai mulți ani, eroii – militari și cetățeni de rând – români din cimitirul militar nu-și pot trăi nici somnul de veci măcar. Crucile lor sunt smulse și aruncate, iar peste mormintele și parcelele românilor se întind, ca râia, morminte evreiești. Unii dintre aceștia poate sunt chiar criminalii din 1940 și 1941… Dar asta este o altă poveste, asupra căreia vom reveni.
Monumentul Unirii
Este duminică spre seară. Unii dintre noi mai purtăm cocarde cu tricolorul nostru. Nu mergem în grup, ci răsfirați. Poate și de aceea nu prea atragem atenția celor care se plimbă pe străzi, mai cu seamă tineri și indiferenți. În spatele nostru se găsește Piața Teatrului (fostă Vasile Alecsandri), operă a arhitecților vienezi H. Helmer și F. Fellner (cei care au proiectat și Teatrul din Iași), edificiu de care, în perioada interbelică, și-au legat numele, într-un fel sau altul,numeroase personalități ale culturii române: Victor Ion Popa, Liviu Rebreanu, Dragoș Protopopescu, Jules Cazaban, George Lövendal, Mișu Fotino, Grigore Vasiliu Birlic. La Cernăuți, pentru câteva reprezentații, a venit și Constantin Tănase, avatarurile sale, provocate de un „partener” evreu din orașul de pe malurile Prutului, rămânând de pomină…
Suntem pe strada Mihai Eminescu,iar în fața noastră, galbenă din cap până în picioare, se găsește fostul Gimnaziu la care elevul Mihai Eminovici nu prea i-a biruit totdeauna canoanele… „Eminescu nu e în liceu un școlar strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei întâi în clasă, care fac deliciile profesorilor și sunt pus monitori. El are preferințe la studiu, iubește lectura, nu însă și școala…”, scria același G. Călinescu. După nu prea mulți pași intrăm în Piața Centrală. În dreapta,se găsește Primăria, iar în fața ei, mai în jos, se vede statuia lui Taras Sevcenco. A fost ridicată pe locul Monumentului Unirii, dezvelit în 1924, printre participanți aflându-se și membri ai familiei regale. Să ne amintim că Regina Maria revenea în țară, în iulie 1938, cu trenul, prin Cernăuți, bucovinenii făcându-i o primire cu totul specială. Se întâmpla asta cu puține zile înainte de a închide ochii pentru totdeauna la Sinaia… Monumentul Unirii avea să fie distrus de ruși, în 1940. O replică a Monumentului avea să aibă același destin în 1944… Pe cealaltă latură a primăriei intrăm pe un fel de Corso al Cernăuțiului. Este strada Olga Kobylanska, scriitoarea ucraineană născută la Gura Humorului, care a întâmpinat, în 1940, la Cernăuți, armatele ciumei roșii cu pâine și sare.
Teatrul din Cernauti
N-ar trebui să fie român care să nu vadă Cernăuțiul
Scria I. Simionescu în vestita sa carte „Orașe din România”, pe vremea când Cernăuțiul era al treilea oraș al României, după București și Chișinău: „Înfățișarea orașului a păstrat neatinsă haina stăpânitorilor de ieri. Ai crede mai degrabă un oraș din Austria de jos, pus pe culmea de deal din preajma Codrilor Cosminului. Case noi, în stilul greoi, masiv, german, începură a fi presărate printre celelalte, monotone și ele în înșirarea de batalioane strânse în lungul străzilor negustorești. Magazin lângă magazin, cafenele mari, luxoase, toate fac ca artificialitatea să dea impresie de realitate”. În mod sigur savantul a avut ca reper și strada Olga Kobylanska, care se numea la vremea vizitei sale Iancu Flondor. Pe circa 250-300 de metri această stradă pietonală exibă magazine, bănci, muzee, cafenele ce amintesc, prin arhitectură, mai cu seamă, de Viena stăpână și protectoare. De-altfel, Mica Vienă i s-a mai spus Cernăuțiului, ca și Timișoarei, pentru a flata orgoliul evreilor, mai cu seamă, decât al moldovenilor.Astăzi, ucrainenii invocă, în orice împrejurare, și Mica Vienă și numele Imperiului, ca și cum până în 1774 orașul și meleagul n-ar fi fost moldovenești într-un procent zdrobitor.Comportamentul lor trădează fraudă și nesiguranță. Nimic nu e veșnic. Pe de altă parte, alte stridențe, mai cu seamă cromatice, tipice urmașilor lui Taras Bulba, te obosesc, chiar te irită. Sub pojghița și ofensiva lor se pot depista, cu atenție, urme românești care reușesc să dăinuie. Aici, pe fosta stradă Iancu Flondor, undeva, pe partea dreaptă, și-a avut casa, bunăoară, istoricul Ion Nistor. În fața casei, în mijlocul străzii, „sovieticii” au ars mormane întregi de cărți românești. La câțiva pași, pe aceeași parte, se găsește Muzeul etnografic. Pe unele borduri ale străzii se poate citi, și în românește, numele Cernăuțiului… Mai sunt români și urme românești în capitala Bucovinei. Noi trebuie însă să le veghem și să le sporim. Cu orice preț.
Iata si o inscriptie in romanescte. O raritate la Cernauti, ca si in toata Bucovina de sub ocupatia ucraineana
Într-un episod viitor vom povesti nu numai despre Universitate, fosta Mitropolie a Bucovinei, dar și Herța și mânăstirea Bănceni, despre cetatea Hotin, și despre Nistru, despre Storojineț și Iancu Flondor, ba chiar și despre Camenița Podoliei.
Până atunci să-l parafrazăm pe Nicolae Iorga, cum că n-ar trebui să fie român care să nu vadă Cernăuțiul. Nu ne vom putea stăpâni pământurile fără să le cunoaștem!
Cernautiul are mai multe cladiri de epoca decat Chisinaul…