AJTR
O fabuloasă arhivă: cimitirele din jurul României O fabuloasă arhivă: cimitirele din jurul României
Cimitirele reprezintă mai mult decât capătul ultimei călătorii de care nimeni nu are scăpare. Conotațiile lor sunt, firește, mult mai profunde. De la impresia... O fabuloasă arhivă: cimitirele din jurul României

Text: Mihai OGRINJI

Noi, copiii unei clipe…

Tighina

Cimitirele reprezintă mai mult decât capătul ultimei călătorii de care nimeni nu are scăpare. Conotațiile lor sunt, firește, mult mai profunde. De la impresia de expoziție cu ingenioase lucrări de sculptură și arhitectură, ba și de antropologie, de fizionomii și veștminte ori inscripții grave sau chiar hazlii, la senzația că ai în fața ochilor cronica unei localități, arhiva specială a comunității registrul se tot lărgește. Mai mult, în anumite situații, cimitirele se dovedesc chiar un fel de „cărți de identitate”. Arheologii știu foarte bine aceste lucruri, ca și istoricii adevărați, cum a fost, bunăoară, savantul Vasile Pârvan. Într-un fel, civilizația umană și-a înfiripat începuturile în universul… cimitirului. Mai exact, odată cu statornicirea cultului morților. Scria marele istoric în stilul său fermecător: „Oamenii noi, înflorind în marea lumină a vieții, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noi, ca florile noi din pulberea florilor vechi.

Tighina - Potemkin
Tighina – Potemkin

Omul singuratic e pieritor, însă legat prin memoria colectivă, de marele lanț al celor din trecut, de față și viitori, el rămâne viu și parte a umanității. De aceea memoria, sublimată la modul superior în istorie, este atât de importantă pentru noi: „Tu, Clio, culegi de pe morminte florile uscate și ni le faci iar vii, înflorind proaspete, ca cicoarea pe lanuri, în roua dimineții.

Tighina

Tu, Clio, încălzești cu focul tău trupurile de demult adormiților și îi faci iar vii, trăind din nou puternic în lumea lor și năvălind plini de viață în lumea noastră: cu sângele încă lunecând pe armurile lor, cu patima încă aprinsă în privirile lor, cu visul încă palpitând în făptura mâinilor lor. Și între noi oamenii cei plăpânzi, cei trecători, nemurirea coboară, ca raza din cer. Bogați de nesfârșitul tuturor luminilor aprinse de cei ce dintru început și fără de sfârșit au creat lumină, noi, copiii unei clipe – totuși, veșnice în renașterea ei perpetuă din cele ce au fost, în nesfârșirea ei de iubire spre cele ce vor fi – strălucim de lumina întreagă a sufletului omenesc întreg, de la cel dintâi care a trăit până la cel din urmă care va trăi, unul”.

Distrugerea cimitirelor, o „soluție finală”?

Cimitirul de la Țiganca

La marginile teritoriale ale unei etnii, ale unui popor, cimitirele, între atâtea alte bifurcații semantice, au și valoarea sfântă a unor acte de proprietate, a unor pietre de hotar. Documente infailibile, mai tari decât tratatele strâmbe, mai tari decât veacurile, mai tari decât nemernicia vrăjmașilor. Vă amintiți, desigur, de asaltul recent al maghiaro-secuilor asupra cimitirului din Valea Uzului.

Cimitirul de la Țiganca – Basarabia

Nu în numele cultului eroilor, de bună seamă, au comis ei dovezi de posibile gesturi necugetate, stinse înainte de a se fi aprins. Înaintașii acestor drăgălași conlocuitori dețin, istoric vorbind, o experiență de-a dreptul dementă: după diktatul de la Viena, întâmplat în urmă cu 80 de ani, hoardele horthiste, pe lângă crimele bestiale săvârșite în Ardealul de Nord pe care l-au ocupat pentru câțiva ani, au distrus și nenumărate cimitire românești. Ce-au avut cu cimitirele? Cei fără stabilitate în istorie cred, probabil, că în acest fel le vor crește și lor rădăcini…

De la Răsărit vine întunericul…

Cimitirul din Cernăuți – monumente funerare

Numai cominterniștii, trădătorii  și ceilalți cu apucături asemănătoare au propagat lozinca „lumina vine de la răsărit”, adică de la Moscova. De acolo nu s-au revărsat, în puhoi nesfârșit, decât crima, pârjolul, mârlănia, jaful și toate nenorocirile pe care le pot aduce cutreierătorii stepei. După 1941, imediat ce-au reocupat Basarabia, bolșevicii ruși, în cârdășie cu diverse minorități internaționaliste pripășite prin partea locului, au trecut la distrugerea tuturor valorilor românești. Barbarismele lor n-au avut și n-au limită.

Cimitirul din Cernăuți – Mormântul lui Epaminonda Bucevschi

Așa că n-au scăpat, se înțelege, nici cimitirele. În februarie 2007, ca să ne oprim doar asupra unui singur exemplu, buldozerele de la Tiraspol au distrus Cimitirul eroilor români „Generalul Drăgălina” de la Tighina, amenajând deasupra lui un „complex memorial internațional”, ce poartă numele lui G. A. Potemkin, cu o statuie impozantă la intrare. Din cele circa 320-333 de morminte ale Cimitirului românesc au mai fost păstrate câteva cruci albe, anonime, necăjite ca stare materială, pe restul spațiului lăfăindu-se vreo zece monumente ale unor generali ruși, șiruri de cruci din marmură neagră, inscripționate, ale militarilor unguri, ruși, germani. În spatele statuii lui Potemkin, pe o zidire în arc de cerc, au fost instalate 249 de plăci de granit pe care au fost înșiruite numele a 4.740 de oșteni ruși și sovietici, căzuți victorioși prin partea locului, în diverse bătălii…

Straniu este faptul că batjocorirea și raderea Cimitirului Românesc de la Tighina s-a desfășurat, cronologic vorbind, cam în aceeași perioadă cu reconstrucția Cimitirului de Onoare de la Țiganca, localitate din apropierea Prutului unde, în lunile iunie-iulie 1941, s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte ale războiului de eliberare a Basarabiei. Mai bine de 1.000 de eroi căzuți dincolo de „râul blestemat” își dorm acum somnul de veci în liniște, după ce ani la rând, în perioada comunistă, peste osemintele lor au fost construite grajduri pentru vite, padocuri pentru porci…

Epaminonda Bucevschi, xilogravură din 1880

Omul ca iarba, zilele lui ca florile câmpului…

Au căzut mulți militari români, în același război, și pentru eliberarea Nordului Bucovinei. Cândva, a existat aici, în Cimitirul militar din Cernăuți, învecinat cu cel evreiesc, o parcelă în care mormintele martirilor români erau aliniate în curățenie, grijă și respect. Am revăzut – după șase ani –  cimitirul a cărui fizionomie s-a schimbat mai dihai decât orice altă realitate din Cernăuți…  De la un an la altul, crucile s-au tot prăbușit, inscripțiile au dispărut și ele pentru totdeauna, buruienile, arbuștii de toate neamurile cotropind fără jenă locurile de veci ale urmașilor lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Tot fără jenă și minimă onoare, unii localnici, de diferite etnii – ucraineni, evrei și nu numai – își îngroapă de-a dreptul decedații peste mormintele românilor bucovineni. Morții nu se pot revolta, desigur, nu se pot apăra… Un mic memorial închinat militarilor români și celor care au apărat Cernăuțiul în fața invadatorilor bolșevici, realizat cu câțiva ani în urmă, este departe de a face față sălbaticului asalt ultra-concentrat. Peste drum, în cealaltă parte a Cimitirului – știu că se cheamă Horecea, numai că vreo doi localnici mi-au spus că Cimitirul Horecea e dincolo de podul de peste Prut – realitatea este de-a dreptul strigătoare la cer. Zone întregi cu locuri de veci, la căpătâiul cărora încă mai stau în picioare monumente ce ne amintesc de marile personalități ale Bucovinei, sunt năpădite de îndărătnicia unei cumplite jungle. Acest cimitir este un veritabil panteon, dacă se poate spune așa, al românismului din Bucovina, deși este cuprins din toate părțile de mormintele ucrainenilor. Ca un arbore falnic peste care au tăbărât omizile de pe lume.

Aleea principală are în capătul ei, la doi pași de mormântul lui Aron Pumnul, o capelă, iar pe unul dintre pereții ei sunt înșiruite numele mitropoliților meleagului. Între aceștia este pomenit și Silvestru Morariu-Andrievici, mitropolit al Bucovinei și Dalmației, de la moartea căruia s-au împlinit, în aprilie, 125 de ani. Acest prelat-cărturar patriot a fost, în același timp, protectorul marelui pictor Epaminonda Bucevschi. Nu știu câți dintre români au auzit de acest minunat om și artist. În mod cert, scandalos de puțini. Nu-i de mirare. Înșiși specialiștii l-au ignorat și-l ignoră în lucrările lor. La nici 50 de metri de Capelă se găsește mormântul pe a cărui cruce se poate citi: „Epaminonda Bucevschi, Pictor academic al Eparchiei Bucovinene, 3 Martie 1843-1 Februarie 1891, Omul ca earba, zilele lui ca florile câmpului”… Descendent dintr-o familie de preoți, s-a născut la Iacobeni, a trăit, cel mai mult, la Viena și a murit la Cernăuți; a fost prieten cu Mihai Eminescu și Ciprian Porumbescu; a pictat nenumărate icoane, iconostase și biserici (între care și catedrala sârbească din Zagreb), dar și tablouri și portrete de o specială expresivitate. Patriarhia și Academia Română îi vor rămâne îndatorate de-a pururea: grație lui Epaminonda Bucevschi, chipul real al lui Ștefan cel Mare, pe care l-a descoperit pe Tetraevangheliarul de la Humor și pe aerul (acoperământ) depozitat într-o bașcă a Putnei, a fost pus în drepturi. Numai în statuia de la Iași marele voievod a rămas cu barbă… În preajma mormântului lui Epaminonda Bucevschi alte cripte pomenesc de nume celebre ale Bucovinei: Onciul, Stefanelli, Isopescul, Flondor, Sbiera. Înseși osemintele Aglaiei Drogli, sora mai mică a lui Eminescu, se găsesc într-un mormânt din acest cimitir…

Lăsat de izbeliște, ca și casa lui Aron Pumnul, Cimitirul Central (Horecea) din Cernăuți rămâne, parafrazând faimosul cântec, straja românismului, unul dintre documentele forte ale drepturilor noastre asupra întregii Bucovine…

Cimitirele, borne de hotar

Încheiem periplul nostru prin cimitire în celălalt capăt al țării, în Banat. Nu mai umblăm printre morminte, ci invocăm un detaliu care nu mai are nevoie de comentarii privitoare asupra însemnătății acestor „așezăminte”. Când reprezentanții Comisiei marilor puteri învingătoare în Primul Război Mondial au stabilit frontiera dintre România și Serbia (Iugoslavia) ei s-au bazat, în măsură importantă, și pe inscripțiile de pe crucile din localitățile aflate în discuție. Degeaba oamenii vorbeau românește, erau români, dacă numele de pe crucile din cimitir erau scrise cu litere chirilice… Cam așa au capturat reprezentanții Belgradului – care nici el nu trebuia, vezi Doamne, să fie mai aproape de o bătaie de tun – o treime din Banatul românesc! Dar despre cât „bine” au făcut mitropoliții sârbi românilor din Transilvania și Bucovina – doar ne erau cei mai buni prieteni, nu-i așa! – cu un alt prilej.

Prutul la Cernăuți

Un cimitir mai profitabil decât o țară?

N-ar strica însă, ca buni creștini ce suntem, să ne amintim că în această lună a lui Florar se împlinește un veac de când s-a decretat la noi ca Ziua Eroilor să fie prăznuită de Înălțarea Domnului, (de Ispas, cum se mai spune), România devenind prima țară care îi comemorează în aceeași zi și pe eroii români și pe cei străini (care sunt înmormântați pe teritoriul nostru). Tot un veac a trecut și de la hotărârea privind obligativitatea ridicării unui monument în cinstea și glorificarea Eroului Necunoscut. În sfârșit, că unii știu să facă bani din includerea în circuite turistice a cimitirelor, asta nu ne mai miră de foarte multă vreme. Mi-e teamă că cimitirul Père-Lachaise, de la Paris, cu cele peste 3  milioane de vizitatori anual, are mai mulți turiști-turiști decât toată România… Mă bucur, în schimb, că trompetele roșii ale celor care, neavând nici un Dumnezeu, au continuat distrugerea României de zeci și zeci de ani, pot răsufla acum în liniște. Tocmai scăpați din „detenție”, evlavioșii votanți – ai celor care au clamat continuu „fără izolare”, „fără restricții”, „fără terase închise” – vor putea năvăli în curtea bisericilor, pe aleile cimitirelor, pe lângă cruci, troițe și alte monumente spre a-și mai potoli setea arzătoare de credință… Tocmai vine Înălțarea Domnului, vin și Rusaliile, prilejuri admirabile de a mai recupera din ceea ce-au pierdut la Paște.

În rest, după aceea, un circuit pe la cimitirele comunităților românești din jurul țării ar fi o repetiție de probă de care tot omul, cu frica Celui de Sus, are nevoie…