AJTR
O furtunoasă croazieră pe Dunăre… O furtunoasă croazieră pe Dunăre…
Dacă e să dau crezare afirmației că, uneori, există așteptări care te mai țin oleacă în viață, atunci cartea pe care v-o prezentăm ilustrează... O furtunoasă croazieră pe Dunăre…

Dacă e să dau crezare afirmației că, uneori, există așteptări care te mai țin oleacă în viață, atunci cartea pe care v-o prezentăm ilustrează cu prisosință acest posibil adevăr.  Autorul ei, istoricul Niculae Petrescu, suferea de o afecțiune incurabilă și era internat la Spitalul Fundeni. Lupta pentru editare – ținea nespus de mult la această ultimă scriere pusă pe hârtie cu cazne greu de imaginat – era contra-cronometru. Se întâmpla asta în ultimele zile ale anului 2018. N-are rost să vă povestesc reacția pe care a avut-o în momentul în care a primit-o în salonul de spital. Doar atât: a prins-o de ambele coperți, după ce le-a privit într-un fel anume, mirosindu-le, lăsându-i apoi interiorul să se „zbată” puțin în jos. Parcă o cântărea. Ținută așa, în mâinile dânsului – prin care trecuseră biblioteci întregi – cartea părea un fel de pasăre care dădea să-și ia zborul. La câteva zile, Niculae Petrescu, istoricul (a fost și director adjunct al Muzeului Național de  Istorie a României) și neasemuita călăuză a preumblărilor ziariștilor și scriitorilor de turism prin țară și pe la comunităților noastre din jurul României, pleca în călătoria cea fără de sfârșit… 

Ilustrația de pe coperta cărții reprezintă ultra-luxosul iaht „Nahlin”, cumpărat de Guvernul României în 1934 și dăruit, trei ani mai târziu, regelui Carol al II-a. Avea acum numele schimbat în „Luceafărul”, la fel cum, intrând în posesia „puterii populare”, devenea „Libertatea”. Și cum flota României a fost vândută pe nimic de niște nemernici, impozanta ambarcațiune regală, ajunsă restaurant în portul Galați, în perioada comunistă, a avut, în 1999, același cumplit destin. A fost înstrăinat la preț de „fier vechi”, noul proprietar, britanic de felul lui, renovându-l și redându-i numele inițial: „Nahlin” („iute de picior”)… 

Mare iubitor de ape, de călătorii navale – în 1994, a reînființat „Muzeul Sportului” – Niculae Petrescu face o captivantă trecere în revistă nu numai a iahtului „Nahlin” – la bordul căruia a conferențiat în mai multe rânduri în conclav de iubitori ai zeiței „Clio” -, ci și a multora dintre navele de agrement românești, inclusiv „Transilvania” și „Basarabia” (capturate după ultimul mare război de ruși), dar și a luxoaselor nave „Mihai Viteazul” și „Mircea cel Bătrân”, care au „aparținut” lui Ceaușescu. Din această călătorie pe apele fluviului considerat rege al Europei (apud Napoleon Bonaparte) nu lipsesc, mai cu seamă, vasele și navele de război care, spre gloria lor, au scris prin timp fapte absolut eroice. Fiindcă „O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei” nu este o periplu de plăcere pe valurile temeliei de apă a României . Este, în primul rând, o explorare, în cel mai profesionist chip cu putință, a bogatei și dramaticei, cel mai adesea, istorii a neamului românesc. În această imaginară expediție, de cele mai multe dăți suprapusă însă peste întâmplări petrecute aievea, Niculae Petrescu pleacă din Giurgiu – portul cel mai apropiat de Videle, orașul natal – navighează când pe ape (scuzați pleonasmul), când pe… uscat, acostează, face nenumărate punți, slujindu-se de nenumărate documente inedite – nu-i localitate riverană pe care s-o omită -, se afundă în detalii de un agresiv interes, ajunge în Deltă pe un braț și se întoarce pe un altul. (Apropo: Delta din cartea lui Niculae Petrescu, care cuprinde inclusiv Vâlcovul, este fără egal comparativ cu tot ceea ce s-a scris până acum!) Dar „Croaziera…” nu se mântuie aici. Nava intră și pe brațul Chilia, îi sunt legate parâmele la Reni, la Ismail, la Chilia Nouă și unde a mai fost posibil ca, mai apoi, grație unei debordante imaginații pasagerii să beneficieze și de un „supliment de călătorie”: coboară de la izvoarele Nistrului, alături de o extraordinară istorie a fluviului – cândva „frontiera de Răsărit a Europei”, cum scria marele geopolitician Simion Mehedinți -, ca, alături de Mihai Eminescu, să ajungă din nou la Marea Neagră, fără să poposească și la Cetatea Albă, fiindcă ucrainenii nu te lasă să te oprești unde și când vrei tu…

Nava „merge” însă mai departe. Doar are „cap compas” Odesa! Oraș cu un ecou aparte în memoria românilor. Desigur, a acelora care au memorie… Este vorba nu de Odesa pe care, în zilele noastre, ne-o vântură în bătaia conștiinței diverși manipulatori, ci de destul de tânăra Odesă în care moldovenii au scris pagini pe care nu le poți rupe ca dintr-un maculator. Chiar acea Odesa a anilor de război în care un primar, tot moldovean – Gherman Pântea -, a făcut atâta bine localnicilor încât la plecarea lui a fost plâns deopotrivă de ruși, evrei și ucraineni. 

În toamna ce tocmai a trecut, Niculae Petrescu ar fi împlinit 80 de ani de la naștere. Înainte de temeiul acestei luni, s-au strâns doi ani de când a plecat spre apele Styxului. Ne-a lăsat o bogăție de carte, o chemare din străfunduri de a cunoaște și iubi minunăția de fluviu care ne-a fost sortit să ne fie, alături de Marea Neagră, Nistru și Tisa, hotarul natural al neamului nostru. Între atâtea pasaje de profundă emoție, îl veți găsi în carte și pe acesta: „De la Tighina am mers până pe un meandru al Nistrului, la Tiraspol, și am făcut o oprire mai lungă. Aici mi-am îndeplinit dorința de a intra în apele Nistrului. Și cum baie nu puteam să fac, iar fluviul să-l traversez înot nicicum, fiind zonă portuară, am căutat o mică scobitură spre a intra în apa din ea. M-am mulțumit și cu atât, simțindu-mă ca la un botez simbolic asupra unui adult intrat într-o cristelniță neobișnuită să mărturisească „un Botez întru iertarea păcatelor”, un simbol dătător de speranță în crezul pentru Unirea atât de dorită”.

Menise cartea și ca pe un omagiu adus împlinirii unui veac de la înfăptuirea României Mari. Ceea ce, din fericire, s-a și întâmplat întocmai. Acum, cine n-a citit această „Croazieră…” sigur este mai sărac cu o astfel de Dunăre…

Mihai OGRINJI