AJTR
Onor la MIHAI CREANGĂ! Onor la MIHAI CREANGĂ!
Lumea se ferește de suferință, mai ales în zilele de sărbătoare. Există însă oameni aleși parcă anume să ne părăsească pentru totdeauna în astfel... Onor la MIHAI CREANGĂ!

Lumea se ferește de suferință, mai ales în zilele de sărbătoare. Există însă oameni aleși parcă anume să ne părăsească pentru totdeauna în astfel de momente. Jurnalistul și scenaristul MIHAI CREANGĂ a plecat din viață chiar în prima zi de Crăciun. Numai Dumnezeu știe cu câtă durere s-a desprins de lumină, el fiind un mare iubitor al sărbătorilor sfinte, al ceremoniilor, al bucuriilor cu care te poate încuraja viața… Plecarea lui, după destulă suferință pământeană – s-a luptat bărbătește mai mulți ani și cu o boală care nu prea iartă, în general – întristează multă lume.

Mihai Creangă și Mihai Ogrinji

Cu un verb sclipitor și un farmec personal specific moldovenilor plini de har, Mihai Creangă și-a legat destinul, preț de aproape 15 ani, de redacția revistei „România pitorească”. Fusese „surghiunit” aici în 1974, de la „România liberă” – n-a fost membru de partid! – și de la această publicație turistică, care i s-a potrivit ca o „mănușă”, avea să fie deposedat de libertate în ianuarie 1989. Dacă mi-aduc bine aminte, chiar în ziua de 26 ianuarie…

Motivul arestării grupului de anticomuniști alcătuit din jurnaliști de la „România liberă” și ”România pitorească” sper că se cunoaște destul de bine. Trist este că avem și memorie scurtă, și cel mai minuscul cult întru respectarea celor care și-au riscat libertatea pentru binele comun. Se știe mai puțin că pe lângă Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Ștefan Niculescu Maier, Alexandru Chivoiu („România liberă”), și pe lângă Mihai Creangă, arestat alături de cei de la cunoscutul ziar bucureștean, alte două jurnaliste de la „România pitorească” au avut de suferit pentru implicarea în această acțiune disidentă. Este vorba de scriitoarea Anda Raicu și fotograful Natalia Dumitru, date afară din redacție și supuse unor presiuni ușor de imaginat pentru acei ani. Bunăoară, deși Anda Raicu figura în planul de apariții pe anul 1989 al Editurii Eminescu, romanul său, „Noaptea strigoilor”, n-a mai văzut lumina tiparului, deși manuscrisul fusese predat conform contractului. Nu i-a fost ușor, de asemenea, nici colegului nostru Mihai Sipoș, chit că el n-a fost forțat să părăsească redacția. Ca să nu mai spunem că și pe la urechile altor colegi au trecut tot felul de alte gloanțe…

Mihai Creangă a fost un intelectual rasat, plin de căldură, cu un umor fin; un luptător tenace. Neavizații adesea încurcau potecile, subtilele lui ambiguități scoțându-i abrupt în decor. Era o tehnică bine controlată cu care ducea, în orice împrejurare, bătălia cu sistemul comunist. Nu exista zi, poate chiar oră fără o „strâmbă”, fără o ambuscadă de „contrasensuri”. Le producea în gura mare, în mijlocul biroului, la vreo țigară pe hol sau la vreo ședință de sumar. N-avea nici o reținere. Maître, cum îl dezmierdam unii dintre noi, era un gourmet, dar și un pasionat „bucătar”. (Iată că tocmai m-a sunat d-l Gheorghe Vătafu, celebrul bucătar de la etajul 21 al Inter.Continentalului (restaurantul Balada), să mă întrebe dacă e adevărat că Mihai s-a prăpădit…). Ani de zile, Maître a ținut în „România pitorească” o rubrică care se numea Spânzurăfoame. (Cu câteva luni în urmă rediscutasem cu el să adun acele texte între două coperți pentru „Colecția verde”, tot așa cum voi proceda și cu textele marelui latinist Dan Slușanschi, fie-i țărâna ușoară …) „Preparatele” lui, lucrate când la foc mic, când la foc mare, se bucurau de un succes special. ”Ingredientele” folosite au fost atât de incitante încât Secția de Presă a CC al PCR a dispus sistarea intempestivă rubricii încât și noi, cei din redacție, și cititorii – care nici nu cunoșteau numele autorului – am rămas flămânzi de-a pururea.

Mihai și Angea Creangă, Lucia Hosu -Longin, T.G. Maiorescu, Valentin Hosu-Longin

La o mâncare bună, un vin pe potrivă… Nu era Mihai omul care să încurce paharele. Împreună am bătut podgoriile țării dintr-un capăt de țară în celălalt capăt. Zile de neuitat… Și dacă n-am rostuit împreună cartea sub „Zodia lui Bachus” asta s-a datorat unui dublu ghinion: paginile acelei cărți s-au realizat pe când el era privat de libertate, iar eu, o vreme, privat de mișcare (adică paralizat…) De la Cotnari și Panciu la Murfatlar, de la Zebil și Vânju Mare la Tohani, de la Drăgășani, Sâmburești și Dealul Viilor (Severin) la Jidvei, Bălcaciu ori Șegarcea. Dar unde n-am fost?! Serialul din revista „Holidays in Romania” despre „România – Țara vinurilor” este martorul netăgăduit al unei pasiuni și al unui sârg ce n-au căpătat cote mai înalte în alte împrejurări. E-adevărat, osârdia n-a fost numai a noastră, ci, alternativ, și a altor colegi: Pavel Tânjală, Constantin Cioboată, Igor Butnaru ori Emil Stanciu. Când ne-am revăzut după eliberarea lui, Mihai era fericit, în particular, că-i fusese cu folos ruga la Cel de Sus de a nu mai merge pe unde fuseserăm împreună, fiindcă eram urmăriți. Supravegheați zi de zi și de sub geamul casei. Că stăteam, că mergeam, cu toții alcătuiam un focar…

O parte din redacția România pitorească (1984)

După intrarea în normalitate, cel puțin în aparență, Mihai Creangă s-a reîntors la „România liberă”, ca redactor șef. La fel și Petrică Băcanu, Toni Uncu și ceilalți veritabili eroi. Am avut privilegiul să colaborez, cel puțin săptămânal, la începutul anilor 90, la „România liberă”. La fel și la ziarul „Dreptatea”. M-am simțit onorat să fiu alături de Mihai Creangă, de toți cei care zideau cuvântul adevărat și izvorâtor de speranță. A fost o perioadă fabuloasă. O bătălie profesională cum, în mod sigur, nu se va mai întâmpla. Cel puțin, prea curând. Când „România liberă” n-a mai fost ceea ce credeam eu că trebuie să fie, m-am retras din paginile ei. Nu, ferească Dumnezeu, și din legătura cu minunații mei prieteni de acolo sau retrași ei înșiși, într-un fel sau altul, de pe acea baricadă.

Dar nu acestea sunt importante. Despre altceva este vorba. Acțiunea „R” a grupului „România liberă”-„România pitorească” are o însemnătate extrem de adâncă încât doar superficialitatea și pierderea identității din zilele noastre determină neglijarea ei cu maximum de barbarie. Nu toată lumea de dinainte de 1990 a stat cu mâinile în sân și gândul blocat sub pleoapă. Au existat oameni care au pus mai presus de orice demnitatea, respectarea valorilor, românismul. De astfel de oameni, cu putere de sacrificiu, avem nevoie și azi, ca și ieri. Și, mai ales, mâine. Dacă pe acești oameni nu-i respectăm – nu văd de ce Mihai Creangă nu este înmormântat cu onoruri militare – va mai fi dispus cineva să se jertfească în contul dezinteresului, disprețului, mârlăniei generale? Mira-m-aș! (Continuare în revista „România pitorească” nr. 1 (500)/2020).

Mihai OGRINJI

admin

  • Ionel Udrescu

    27 decembrie 2019 #1 Author

    Am colaborat cu Mihai Creangă la filmul ”Sindromul Timișoara”, al cărui scenarist a fost, iar eu, director al casei de producție Fadette Film și producător asociat. Din păcate, filmul nu a ieșit la valoarea pe care ne-am dorit-o eu, sau el, din motive care ne-au depășit pe amândoi. A fost un om extraordinar. Din păcate după terminarea filmului, drumurile noastre nu s-au mai întâlnit. Regret enorm dispariția marelui OM.

    Răspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *