AJTR
Orașul Tăcerii, Sărutului și Infinitului Orașul Tăcerii, Sărutului și Infinitului
Sfârșit de săptămână. Acasă. Stau pe covorul înflorat, încercuită de piramide mai mici și mai mari de felurite cărți. Pare a fi o secvență... Orașul Tăcerii, Sărutului și Infinitului

Sfârșit de săptămână. Acasă. Stau pe covorul înflorat, încercuită de piramide mai mici și mai mari de felurite cărți. Pare a fi o secvență dintr-un enigmatic ritual. Și chiar este. Ritualul curățeniei, ordinii și „metamorfozelor”. Cu această ocazie, teritoriul casei se preschimbă, uneori, într-o tablă de șah, iar până a ajunge la mat… multe se mută. Cărțile, însă, rămân ultima mea mișcare. Admit că trișez, în cazul lor, pentru că nu prea mai țin cont de timp. Nu puține au ascunse printre file diferite hârtiuțe rupte neuniform, plante uscate „împrumutate” pe termen nelimitat din vechiul ierbar realizat în școală, calendare de mână (de peste 8 ani) etc. Colțurile de pagini discret îndoite printre copertele lucrărilor sunt colțuri îndoite cu atenție în suflet și rațiune. Au ele poveștile lor. Pentru cei care le scriu. Pentru cei care le citesc.

De pe vârful unuia dintre delușoarele din cameră, iau „Steaua de vineri” (Grigore Vieru). Las foile să curgă lin, până se opresc la primul semn din ea – o fotografie pe reversul căreia scrie simplu: „Târgu Jiu. Primăvara lui 2014”. Alături, pe stânga – poezia „Brâncuși”:

„Masă de piatră. 
Scaune goale de piatră. 
Așteaptă
Întoarcerea din bătălii 
A vitejilor voievozi. 
La ceas de taină
Ei vor veni
Să-și odihnească brațul
De piatră,
Fruntea grea ca de piatră 
Și să vadă
Ce-i de făcut mai departe. 
O, e tăcere
Atât de afundă
Că se aud Carpații spre seară 
Cum, aplecându-se, aștern umbra
Pe masă,
Curată și răcoroasă.”

Și, uite așa, într-o clipită… 2020 devine 2014. Covorul de acasă devine un drum cu pietricele buclucașe dintr-un parc. Ziua devine noapte. Becurile stinse devin felinare stradale ce scot în evidență lacrimile cerului. Vuietul vântului de afară devine freamătul vijeliosului Jiu din spatele meu. Sau poate e glasul Carpaților?

Cartea dispare din mâini. Apare Masa Tăcerii, cu ale sale 12 scaune rotunde în formă de clepsidră. Se oprește și freamătul puternic, și ploaia. În acest joc de lumini, umbre și întuneric, ai impresia că te afli pe scena unui teatru. Doar că nu ești prea sigur ce rol/roluri „îmbraci”.

„Decorul” din piatră, complex ca mesaj, datorită încărcăturii sale istorice, emoționale, filosofice, te reduce la…tăcere. Probabil, pentru ca să poți auzi, pentru o secundă, măcar, greutatea gândurilor soldaților români ce s-au stins pe front în Primul Război Mondial și apăsările de pe inimile brave al acestora. Lor le-ar fi dedicat Constantin Brâncuși monumentul în cauză și restul ansamblului „Calea Eroilor” (pe care-l vom explora mai departe, în circuitul complet de 1.7 km), piesele fiind văzute ca un tot întreg. De aici se zăresc, totodată, încă două dintre operele sale. Cobori treptele platformei pe care e amplasată Masa Tăcerii și dai în Aleea Scaunelor (30 de exemplare, de asemenea în formă de clepsidră, dar cu baze pătrate, grupate câte trei, 15 așezate simetric pe o parte și 15 pe cealaltă a potecii). La capătul acestei alegorii reprezentată de alee (viața/timpul ce se scurge), își așteaptă Poarta Sărutului, ca un arc de triumf, curajoșii ostași. Se referă, în esență, la Marea Trecere sau acea cununie cu moartea, acel sărut de pe urmă înfățișat prin jumătăți de cerc pe fiecare față a celor doi stâlpi de susținere. Desigur, datorită viziunilor profunde ale sculptorului (și a faptului că unele lucrări se pot „coace” ani buni înaintea producerii anumitor evenimente), interpretările semnificației monumentelor pot fi multiple și nu se exclud reciproc, neapărat. Marcată de atâta simbolism aproape de miezul nopții, mă-ndrept înspre hotel. Las pentru dimineață continuarea traseului.

A doua zi ne reîntâlnim cu Poarta și Masa, apoi ne deplasăm de-a lungul Parcului Central „Constantin Brâncuși” până ni se deschide pe stânga, la câteva sute de metri, Muzeul de Artă, Podul Ferdinand și Parcul Insulița, iar în dreapta, pe unde o și luăm – Piața Revoluției cu biserica „Sfinții Voievozi”, Prefectura Județului Gorj și mausoleul Ecaterinei Teodoroiu. Câțiva copăcei destul de tineri, micuți și „pufoși” din acest scuar etalează coroane ca niște planete – se înscriu perfect în laitmotivul brâncușian al cercului. De la vântișor, se pornește un fel de dans mistic al petalelor albe ce se proiectează, din unghiul în care mă aflu, pe un gard verde de lemn, cu alură rustică. Atâta viață și fericire într-un simplu moment, pe care, aproape din reflex, am reușit să-l „colectez” cu lentila aparatului foto. Și astăzi rămâne, cred, imaginea (și starea mea) preferată de primăvară. 

Până la ultimul obiectiv al ansamblului avem vreun sfert de oră pe jos. Înălțimea sa impunătoare, însă, apropie de el ochii mai repede decât pașii. Într-un final, ni se arată toate cele 16 „mărgele” (module din fontă; 15 romboedre integrale și 2 jumătăți la extremități) înșirate pe verticală. Numărul ar putea face referire la anul în care a intrat România în Primul Război Mondial (1916). Seamănă cu o scară spre cer. Un pilon nemaivăzut ce, parcă, ține bolta precum titanul Atlas. Stâlpul împletit al unui pridvor dintr-o casă țărănească. Lanțul eroilor ce s-au așezat, mai întâi, la Masa Tăcerii și au trecut prin Poarta Sărutului înainte să ajungă… infinit. Înainte să ajungă vertebrele Coloanei Infinitului. Coloana fără Sfârșit…

2014 redevine 2020. „Steaua de vineri” stă deschisă la paginile 60-61. Pun fotografia cu Orașul Tăcerii, Sărutului și Infinitului, înapoi, la locul său – lângă „Brâncuși”.

Sorenela RENIȚĂ