AJTR
Prin Vasluiul lui Constantin Tănase (1880-1945)… Prin Vasluiul lui Constantin Tănase (1880-1945)…
Rău a fost cu «was ist das»,Da-i mai rău cu «davai ceas»;De la Nistru pân’ la DonDavai ceas, davai palton,Davai casă și moșieHarașo, tovărășie!... Prin Vasluiul lui Constantin Tănase (1880-1945)…

Rău a fost cu «was ist das»,
Da-i mai rău cu «davai ceas»;
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton,
Davai casă și moșie
Harașo, tovărășie!

Sunt în apropierea chipului de piatră al marelui actor Constantin Tănase și încerc să-l fotografiez. În stânga mea, la vest, masivul Palat al autorităților vasluiene. (Cu aproape patru decenii și jumătate în urmă, am lucrat aici, urcând sistematic la etajul 4, unde își avea sediul ziarul „Vremea nouă”). În spatele meu, oarecum în mijlocul Pieții civice, statuia impozantă a lui Ștefan cel Mare, cu privirea îndreptată spre est, spre Basarabia, realizată de Iftimie Bârleanu. În dreapta, dincolo de „Corso-ul” târgului de altădată, unul dintre blocurile turn, unde, la etajul I, am locuit cât am fost redactor la ziarul pomenit adineauri… Ce aproape eram de redacție!

Este ora 11 și un sfert, este sâmbătă de sfârșit de iunie, iar lumina puternică bate cât se poate de prost. Un domn trece pe lângă mine, mai merge câțiva pași, se  oprește și mă previne, ținând un ochi închis, ca atunci când iei pe cineva în cătarea puștii:
– Nu vă mai chinuiți, că Tănase n-o să vă încapă în poză!
– De ce?, intru în joc.
– Din cauza nasului!

Îmi face apoi cu ochiul, zâmbește și pleacă așa, ștrengărește, mai departe…

Vasluienii sunt apăsați de multe neajunsuri. Mai în nici o împrejurare însă nu le lipsește umorul, ironia, gluma, bășcălia. Când este cazul, chiar nici batjocura… Un lucru este clar: cine are umor înseamnă că este ca și vaccinat împotriva prostiei. Sunt sigur că preopinentul meu nu se gândea numai la faimosul nas al lui Tănase, „defect” care i-a sporit cu asupra de măsură farmecul și replicile. Altă șa bătea omul… Credeți că Grigore Vasiliu-Birlic ar fi stârnit atâta haz dacă n-ar fi avut acea față atât de… nevinovată?

Vasluiul, de care mă leagă toate rădăcinile, pare pustiu. N-am mai trecut de multă vreme prin inima lui, deși vin la baștină de cel puțin de trei ori pe an. Numai că, ajungând în Crucea Gării, o țin de regulă tot înainte pe strada Traian, zonă plină de țigani în anii copilăriei mele, cărora li se spune astăzi romi, cum destul de pline de jidani-ovrei (astăzi exclusiv evrei), erau străzile Călugăreni și Alecu Donici. Se împăcau bine între ei, alcătuind poate o treime din suflarea târgului, destul de liniștit. Toate aceste trei străzi, tăbăcite pe atunci cu piatră de râu, se întâlnesc la răspântia din Dealul Târgului, cum mai este cunoscută această întretăiere de drumuri, pe unde a trecut în mai multe rânduri – îmi place să tot amintesc această frumoasă întâmplare – și Mihai Eminescu, pe când era revizor școlar. 

În mod sigur a bătut partea asta de târg și Constantin Tănase, pe când o fi fost copil, fiindcă, tradițional, iarmarocul anual (bâlciul), cu temei în ziua de 8 septembrie (Sântămăria Mică), se petrecea în jos, pe clinul acestui promontoriu. Însă doar până pe la începutul anilor ’70 ai veacului trecut. Atunci poalele dealului au fost procopsite cu întinsa fabrică de mobilă, ale cărei ziduri arată acum ca după un bombardament năprasnic. Poate să pară amuzant, dar de mai multă vreme iarmarocul se ține, în cealaltă parte a orașului, pe toloaca de la marginea străzii Hușiului, stradă pe care s-a născut în iulie 1880… Constantin Tănase. Grozav an pentru cultura românească, în general!

Până la urmă, faimosul actor s-a lăsat „prins în poză”, cu impozantul lui nas cu tot. În plus, bustul mi-a stârnit instantaneu și alte amintiri, fiind opera lui „nea Marcelino”. Adică a sculptorului Marcel Guguianu, bârlădean de baștină, artist de geniu, animat de un patriotism (local) aproape extrem, cum numai bârlădenii, poate, sunt în stare de așa ceva. Pe la mijlocul anilor ’80, i-am trecut pragul atelierului său, situat în preajma bulevardului Ana Ipătescu, dacă nu mă înșel, împreună cu colegul meu Relu Cioboată, „fotograf” bine cunoscut în lumea artiștilor și a fotbaliștilor. Rana pricinuită în 1968 prin stabilirea reședinței de județ la Vaslui, și nu la Bârlad, încă îi provoca lui „nea Marcelino” accese de furie. Doldora însă și de harul povestirii, ca orice moldovean sadea, maestrul abandona din discuții nemulțumirea cu Vasluiul, mergând mai departe, uneori, spre Buciumul Iașiului, prin viile socrului său, „părintele” Cortez, și cele două fiice ale sale, Viorica, una dintre marile mezzo-soprane ale timpului, devenindu-i soție. L-a părăsit, la un moment dat, în favoarea… Parisului, însă remarcabilul sculptor încă o purta cu mare tandrețe în suflet. Deși uneori părea puțin repezit la vorbă, poate chiar neiertător, Marcel Guguianu n-a păstrat nici un fel de ranchiună Vasluiului. Dimpotrivă. Dovadă și acest bust, unul dintre cele mai expresive, dedicat lui Constantin Tănase. Superb transfer de magie creatoare de la un mare sculptor la un mare actor… (Cât de curând vom poposi la Bârlad, unde nea Marcelino a fost așezat, în 2012, întru veșnicie și vă vom povesti despre avatarurile lui cele din urmă.)

Inițial, locul bustului a fost altul: pe latura Casei de cultură dinspre șoseaua București-Iași (Corso-ul). Când a fost mutat la intrarea principală a instituției care păstrează în coadă terminația „a sindicatelor” (care sindicate?), nu știu. Oricum, și într-o parte și-n cealaltă, poziția este absolut meschină. Bietul Tănase pare un fel de portar al Casei de cultură, care îi poartă numele, ca și Valentin Silvestru, al cărui bust a fost instalat la vreo trei-patru metri de locul în care și-a făcut stagiatura cel al lui Tănase. L-am cunoscut pe Valentin Silvestru – dar câți nu l-au cunoscut? – și, cum se spune, despre cei dispăruți se cuvin numai vorbe bune. Și totuși, câteva amănunte n-ar strica întru înțelegerea unor fenomene. Marcel Moscovici (ulteriorul teatrolog Valentin Silvestru) nu s-a născut la Vaslui, cum se mai poate citi prin diverse prezentări care i se fac. Ci la Scânteia (nume parcă predestinat), localitate care a aparținut dintotdeauna de județul Vaslui. Numai că în 1968, când regiunile au fost transformate în județe, Iașiul și-a tras la sine mai multe comune vasluiene megieșe, între care Țibănești (cu castelul lui P.P. Carp), Dobrovăț (cu ultima mânăstire ctitorită de Ștefan cel Mare), Scânteia (localitatea care l-a dat și pe istoricul și arheologul Emil Condurachi, tatăl istoricului și omului politic Zoe Petre) și altele. Valentin Silvestru, un îndârjit proletcultist, n-a putut să-și facă drum bătut la Iași, unde spiritele subțiri îl priveau dintr-o parte, ci s-a oprit la Vaslui, oraș aflat mai totdeauna pe mâna veneticilor (de o calitate intelectuală mai mult decât îndoielnică). Nu vă încărcăm memoria cu prea multe exemple. Cred că este suficient să-l pomenim pe „faimosul” …Dumitru Buzatu, de pe la Ruginoasa de felul lui.

Ei bine, Valentin Silvestru, mare amator de „făcătorii teatrale”, amatorismul situându-l în prim-plan, s-a implicat fără margini în derularea festivalului bienal de umor „Constantin Tănase”, încă de la începuturi – anul 1970 – și până la trecerea lui la cele veșnice, în anul 1996. Nu cred – am mai scris și altădată – că a existat vreo potrivire de spirit, chiar de caracter între „Tănase al nostru, care face fala Vasluiului” și Valentin Silvestru. Și nu numai el. Cu toate că de la o ediție la alta – n-am mai participat la Festival de câteva decenii – și-a tot diversificat „arhitectura”. Dar asta este altă poveste. 

Încântătorul actor venea rar la Vaslui. Se pare că doar atunci când se afla în turneu cu trupa sa. Cel cu „Calul bălan” s-a întins pe durata a peste 50 de zile, „Cărăbușul” „ocupând în acest răstimp nu mai puțin de patru vagoane”. Felul în care era primit de către locuitorii fostei Capitale a Moldovei de Jos glăsuiește cu prisosință afișul din 1935, pe care îl reproducem cu bucurie. Tănase ținea mult la târgul lui natal, la oamenii locului, încă avea rude și prieteni aici, care își duceau traiul într-o strălucită sărăcie. Cei mai mulți dintre vasluieni participau la spectacole, prin grija lui Tănase, ca… invitați. Adică pe gratis. Generozitatea cupletistului s-a arătat, cu discreție, și prin donațiile pe care le-a făcut unei școli, unor biserici din partea locului. N-a uitat, probabil, nici de satele Cursești și Hârșoveni, unde și-a exersat ocazional, în tinerețe, aptitudinile de învățător grație prietenului său Ioan Adam (scriitor talentat, născut la câțiva kilometri de Vaslui, la Muntenii de Sus). 

Un stol consistent de guguștiuci – care se găinățează fără nerușinare și pe statui – și un copilaș de vreo trei ani, care aleargă printre ei, animă Piața toropită de lumina specifică dricului zilelor de vară. Umblu pe jos, de unul singur. Nici un cunoscut… Ba da, îndată, str. Ing. Romeo Badea, fost coleg de liceu, ucis în decembrie 1989, la răzmerița anticomunistă. Subțire și înalt, era un sufletist nostim, avea o candoare aparte, ca și frate-său mai mic, Adrian. Ce păcat…  Aici, în spatele Palatului administrativ – unde conviețuiesc într-o construcție stranie, aiurită, Biblioteca și Muzeul – e o teribilă îngrămădire de ziduri inexpresive, sufocante, îndărătnice. De o parte, fostul sediu al autorităților locale, de până la începutul anilor ’70, un fel de cazemată în stil rusesc arondată ulterior Poliției și Securității, probabil că o mai fi fost pe-acolo și vreo altă instituție furnizoare de aceeași drăgălășenie și responsabilitate față de poporul muncitor. Pe partea opusă, o zidire și mai veche, interbelică, și ea cu rosturi administrative, devenită, între timp, Tribunal. Nu lipsește de aici nici bustul lui Eminescu, cu privirea îndreptată spre bibliotecă. Nu departe de el, în capul străzii M. Kogălniceanu, o duzină de pensionari, așezați la două mese, joacă table. Mi se strepezesc gândurile. După cum se manifestă, par, mai mult ca sigur, vajnici votanți de-ai lui Buzatu… Ce tristețe! 

Îmi duc plimbarea mai departe, intrând pe o stradă admirabilă, care desfată, de foarte multe generații, zilele elevilor de liceu și nu numai. Este strada Kogălniceanu. Nu după mulți pași, pe partea stângă, dau nas în nas de un fost coleg: poetul Ion Iancu Lefter. Născut la Corni-Albești, în 1940, Ion – o înfocată întruchipare a spiritului răzășesc – a avut o moarte controversată, încă nedescâlcită, întâmplată în 1990. Bustul, reușit de-a binelea, a fost realizat de Gheorghe Alupoae, autorul, uimitor de prolific, al mai multor lucrări amplasate nu numai la Vaslui, ci și în alte localități ale județului. Inclusiv un bust la Edmonton (Canada), reprezentându-l pe Eminescu. Fiindcă veni vorba: mă bucur că zestrea plastică a urbei a devenit, pur și simplu, consistentă. Păcat însă că mai toate aceste lucrări nu sunt puse în valoare cât de cât. Se arată lipsite de minime perspective, de spații complementare, de contururi. Ca să nu mai spun că unele socluri sunt placate ca pereții unor WC-uri publice, cu gresie… O precaritate tipică unor factori de decizie străini de orice „contaminări estetice”. Dar să ne vedem de drum!

Îndată, la întretăierea străzilor M. Kogălniceanu cu Alecu Donici și Nicolae Iorga (fostă Dr. Scarlat), dau buzna peste mine emoțiile. Chiar pe colț, pe partea stângă, apare Liceul teoretic Mihail Kogălniceanu, și odată cu el, prin zarea gândurilor, și unii dintre foștii mei profesori, fie-le țărâna ușoară: Iordache Boț (istorie), C. Rusu (latină), E. Simiuc (literatura română), Adrian Wendel (franceză). Ca să nu mai vorbesc de specialul profesor și scriitor V.I. Cataramă, cu cinci ani ai tinereții sale pierduți la Gherla pentru convingeri profund anticomuniste. Ce bucurie: o stradă îi poartă azi numele! I-am fost apropiat și l-am prețuit în mod aparte. Pe atunci, fiecare oraș avea câte un profesor purtător al câte unei aure binemeritate. La Huși era profesorul și scriitorul Ion Alexandru Angheluș, la Bârlad – profesorul Gruia Novac. Ne întâlneam pe la olimpiade, la cenacluri, prin paginile ziarului „Vremea nouă” și nu numai. Normal, parcă îmi apar în fața ochilor și o serie de colege și colegi, între care Gabi Ionescu, Simona Drăgan, Geta Platon, Doina Moroșanu, Mariana Moroșanu (Cârlescu), Nina Donici, apoi Gică Ghibanu, Sergiu Pascu-Braun, Marcel Hriscu, Iulian Gold ori, poate în primul rând, Petru Cimpoeșu, cunoscutul romancier care trăiește la Bacău. Din păcate, n-am fost o generație unită. Ne-am împrăștiat care-ncotro, fără a mai păstra legăturile, cum se spune. Cel puțin unii dintre noi. Păcat…

Liceul, azi cu bustul lui M. Kogălniceanu la intrare, era un local destul de proaspăt pe atunci. Liceul cel vechi se găsește la circa 50 de metri mai sus, pe dreapta. Înființat în 1890, este cap de listă între instituțiile de acest fel din Vaslui. Localul a fost renovat, arată ca o …mireasă și are și el la intrare un bust, reprezentându-l pe prof. Constantin Parfene. Pe băncile de odinioară de aici au învățat, perioade mai lungi sau mai scurte, trei remarcabili „monștri sacri” ai scenei românești: Constantin Tănase, Ștefan Ciubotărașu și Radu Beligan. 

Nu știu dacă Ciubotărașu l-a întâlnit ori l-a cunoscut pe Tănase. Nici dacă i-a urmărit vreun spectacol. Deși amândoi oameni de scenă, trăiau în lumi diferite. Când scriu aceste rânduri, 27 august, se împlinește o jumătate de veac de la plecarea în lumea celor drepți a lui Ștefan Ciubotărașu (născut la Lipovăț-Vaslui, în 1910). Când poate citiți aceste rânduri – mai exact, 29 august – sunt grămadă 75 de ani de la ultima suflare a lui „Costică Caratase” (Actorul și sălbaticii, excelent joc actoricesc, cu un scenariu prea mistificat însă). Amândoi marii actori sunt înmormântați la Cimitirul Bellu. Credeți că pe mormântul lor a fost pus vreun buchet de flori din partea lui… Dumitru Buzatu, cel care crede în Dumnezeu, sau a altor autorități vasluiene? Mi-e greu să cred așa ceva…

Remarcabilul actor Constantin Tănase a fost un român-român, cu un har probabil inegalabil. Moartea lui a rămas plină de enigme… transparente: este greu de crezut că n-a fost pusă la cale de rușii bolșevici, specializați în lichidarea criminală a adversarilor lor. Ieri, ca și azi; azi, ca și mâine…

 Doar arta adevărată rămâne curată… În rest, ca să revenim la oile noastre: 

De când e lumea şi pământul,/
În Bucureşti, bătu-i-ar sfântul,/ 
N-au fost atâtea primării/ 
Şi consilieri atâtea mii…

Mihai OGRINJI