AJTR
Sănătate și poezie, într-o zi de toamnă… Sănătate și poezie, într-o zi de toamnă…
Anul trecut – iată ce repede trece timpul! -, în prima decadă a lunii noiembrie, grație unui excelent Simpozion internațional cu tema “Turismul de... Sănătate și poezie, într-o zi de toamnă…

Anul trecut – iată ce repede trece timpul! -, în prima decadă a lunii noiembrie, grație unui excelent Simpozion internațional cu tema “Turismul de sănătate”, organizat de Fundația “Amfiteatru”, în parteneriat cu ANT, am ajuns la Sovata, Praid, Sângeorgiu de Mureș, Târgu Mureș. După lungi și interesante dezbateri, am plecat, în pauzele de prânz, să revăd fudula urbe de pe malul celui mai important râu al Transilvaniei, cunoscut în antichitate cu numele de Maris și Marisos. Cu alți doi prieteni, am urmărit, din capul locului, să reîntâlnesc câteva dintre “urmele” lui Eminescu în Tg. Mureș. Știam bine că în 1866, când ajungea aici, după o aventuroasă călătorie care a cuprins și câte ceva din Valea Mureșului, Mihai Eminescu a tras la o biserică modestă, din lemn, de la marginea orașului de atunci. Nu-i departe de centrul orașului. O plăcută plimbare pe jos, pe lângă Cetatea aflată în renovare, ca și pe lângă alte repere arhitectonice de primă importanță ale orașului, și iată-ne lângă poarta lăcașului. Dar să ne întoarcem puțin în timp.
După cum se știe, foarte tânărul poet plecase de la Cernăuți spre Blaj, adevăratul drum pe care l-a străbătut, inclusiv locul pe unde a pătruns în Ardeal, rămânând o enigmă până azi. Există supoziția mai multor trasee. Că drumul pe care l-a bătut poetul s-a ținut, la un moment dat, și de cursul Mureșului, este un adevăr în afara oricărei discuții. Ne-o dovedesc, între altele, și unele pasaje din “Geniul pustiu”. “Ascuns în maluri, dormea Mureșul, pe el troznea de căruțe podul de luntri, pe care-l trecui și eu… De departe se vedeau munții mei natali, uriași bătrâni cu frunțile de piatră spărgând nourii și luminând țepeni, suri și slabi asupra lor.” Sau: “Înserase cu desăvârșire, roțile stătură și ele și numai moara uriașă se legăna alene pe Mureș făcând să tremure lungile și groasele funii de tei cu cari era legată de țărmuri. Sasul se puse în ușa cea mare a morei pe un pietroi neted ca o bancă și aprinzându-și luleaua se uita melancolic la răsărirea luceafărului de sară. Eu mă așezai lângă el, înnopta din ce în ce mai mult, când din deodată auzii un bucium vuind cu jale…”
Ajuns în Târgu Mureș, Eminescu căutase cazare, mai întâi, la hanul “La Calul alb”. Peste ani, mai exact în 1902, Ioan Cotta avea să povestească: “…Dimpreună cu patriotul Toader Cojocariu – om de o mărime extraordinară – am plecat cu trăsura pe Mureș în jos, către Blaj. Trecând prin Reghin, apoi prin Petelia, Gurghiu și celelalte, am ajuns în Mureș-Odorhei (Tg. Mureș – n.n.), unde am tras la otelul Calul alb. Îmbrăcați fiind în costum național, oricine cunoștea că suntem fiii Carpaților și Români. Pe când stam la masă, intră în odaia noastră un tânăr negricios și se recomandă “Eminescu”, student din Cernăuți. Ocupând loc la masa noastră îndată mare, începe a-și povesti ce a avut a îndura în disperata lui călătorie, condus de dorul fierbinte de a putea vedea Blajul, după cum zise, “de unde a răsărit soarele românismului”. Cine trece, astăzi, pe aici, poate vedea, la câțiva pași în spatele Catedralei ortodoxe, o placă de marmoră fixată, în 1936, pe peretele exterior al fostului han, înscris ce întreține, peste timp, memoria evenimentului petrecut în 1866.
Se spune că, neexistând camere libere, poetul-drumeț ar fi fost îndreptat spre bisericuța de lemn, aflată și ea nu prea departe. Acolo avea să înnopteze. Nu în pridvor, însă, unde se găsește astăzi amenajată o mică expoziție ce ilustrează prezența lui Mihai Eminescu în acest lăcaș, în vara anului 1866, ci în clopotniță.

Tg. Mures - biserica in care s-a adapostit M. Eminescu

Biserica are hramul “Sf. Arhanghel Mihail” și este înconjurată de morminte. Pare mai degrabă o capelă de cimitir. În mod cert arăta aproape la fel și pe când Eminescu i-a trecut pragul. Era după prânz, cu acea lumină de toamnă târzie, prin care Tricolorul emana blândețe și semeție pe turnul clopotniței. Și poarta, și ușa lăcașului erau neîncuiate. Am avut bucuria să-l întâlnesc și să vorbesc și cu preotul Ioan Șuteu, care slujește în această biserică-monument istoric. Nu s-a lăsat fotografiat, fiind în haine de lucru. Am urcat, desigur, și în clopotniță, unde a dormit Eminescu. La data vizitei noastre spațiul clopotniței era ocupat de baloturi de polistiren și alte materiale de construcție, biserica fiind supusă, cum spuneam, unor binevenite lucrări de renovare-consolidare. E puțin spus că, de emoție, mi s-a făcut inima cât un purece, în acest spațiu hexagonal, cu săgetări de lumini și umbre amintindu-mi și de rândurile lui Eminescu: “…Norii cei negri ai cerului se sfârtica în mii de bucăți prin fulgere roșii ca focul. Clopotul cel dogit gemea bolnav în turn și toaca se izbea de stâlpii clopotniței. (…) M-am covrigit în clopotniță cu dinții clănțănind și muiat până la piele; părul meu cel lung îmi cădea peste ochi – mânuțele mele slabe și reci le băgam tremurând în mânecele ude. Așa am stat toată noaptea”. Totuși, trăiam în clopotniță o stare cu care sunt de multă vreme obișnuit: în ograda casei în care am văzut lumina zilei, într-un sătuc din coasta Vasluiului, Eminescu a fost în mai multe rânduri, în perioada când bătea meleagul ca revizor școlar. În ograda părinților mei, gard în gard cu biserica, se găsea pe atunci școala satului…
De la Târgu Mureș, Eminescu a plecat mai departe, ajungând în luna august 1866 pe dealul Hulei, de unde zări Blajul, exclamând: “Te salut din inimă, Roma-mică. Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!” (Mihai OGRINJI)

admin

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *