TIMIȘOARA CAPITALĂ EUROPEANĂ A CULTURII – 2023 (VIII)

COOL-TURA EUROPEANĂ PRIN TIMIȘOARA (I)

Acest material reprezintă o variantă succintă a unei analize mai complexe, ce-și propune să reliefeze, cu mijloace gazetărești, o serie de aspecte legate de potențiala influență a statutului Timișoarei de Capitală  Europeană 2023 a Culturii asupra dezvoltării turismului în zonă și, în subsidiar, a dezvoltării economico-sociale de ansamblu a comunităților locale.

Realizată în cadrul Bursei Energie! – acordată pentru jurnalism cultural de către Centrul de Proiecte din Timișoara – investigația nu își propune să fie exhaustivă, acest rol revenind, de bună seamă, unor organisme competente, de specialitate, inclusiv finanțatorului.

Ea se realizează pe coordonatele asumate de autor în cadrul proiectului propus spre finanțare și reprezintă – așa cum cititorii noștri știu deja – doar o simplă etapă dintr-o analiză mai amplă, demarată încă de la primul număr pe anul 2022, a onorantei misiuni încredințate Timișoarei, respectiv de a fi o Capitală Europeană a Culturii.

Ca atare, multe din aspectele incluse în cercetarea noastră au fost deja abordate în paginile revistei, reluarea lor urmând a fi făcută doar în măsura în care valabilitatea lor s-a modificat în timp, odată cu avansarea în implementare a Programului Capitalei Culturale.

De asemenea, facem precizarea că observațiile și concluziile noastre nu pot fi definitive atâta timp cât, la ora redactării acestui material, Programul este încă în desfășurare și nu s-a definitivat conținutul Festivității de Închidere, respectiv al ultimei luni a anului, cu tradiționalele sărbători de iarnă. 

Motiv pentru care concluziile finale ale studiului vor fi prezentate în numărul viitor al publicației, la începutul lui 2024, când ultimele ecouri ale Capitalei Culturale se vor face auzite, moment până la care acestea vor fi prezentate, în extenso, și publicului timișorean.

Orice analiză asupra impactului unui demers asupra unei colectivități și a dezvoltării ei, în parte și pe ansamblu, se face, de bună seamă, printr-o raportare la un referențial, care poate diferi de la un caz la altul, funcție de obiectivele urmărite.

În cazul de față, cea mai nimerită bază de comparație este însuși Programul cu care Timișoara a câștigat – în fața celorlalți competitori – bătălia pentru obținerea titlului de Capitală Europeană a Culturii, purtată nu doar pe tărâmul manifestărilor culturale organizate, ci, mai ales, al efectelor pe care un asemenea program le poate genera în timp.

Apoi, poate exista raportarea la ceva similar, unde efectele sunt deja palpabile și cuantificabile, generând concluziile de rigoare, caz în care Sibiul – prima Capitală Culturală din țara noastră – poate fi un referențial adecvat.

Ne putem orienta și spre așteptările populației, ca principal beneficiar al acestui gen de Programe europene, așteptări greu definibile  însă și, mai ales, cuantificabile.

Și nu în ultimul rând, putem să analizăm aceste efecte și din perspectiva potențialului real de dezvoltare în viitor a elementelor vizate, în baza unor acumulări și a rezultatelor deja obținute.

Peste aceste variante de lucru trebuie să suprapunem temele orientative de cercetare pe care le-am sugerat în cadrul Bursei – în concordanță cu cerințele apelului de finanțare – și care pot să contribuie la oferirea unei imagini cât mai complete asupra perspectivelor turismului cultural la nivelul Timișoarei și Banatului, teme dintre care amintim pregătirea infrastructurii turistice a Timișoarei pentru susținerea unor evenimente de mare anvergură, structura participanților la evenimentele culturale de amploare, comparația – din perspectiva participării numerice a publicului – între evenimentele de amploare (gen festivaluri) și multiplele activități mai mici, cu tematici variate, organizate în cadrul unor manifestări generice mai complexe.

De asemenea, ne-am propus să investigăm și opțiunea vizitatorilor față de participarea exclusivă la evenimente vs. integrarea evenimentelor în pachete turistice mai ample, importanța și rolul ITC în organizarea și promovarea evenimentelor culturale și turistice, genul de facilități asigurate de organizatori pentru consumatorii tradiționali de cultură, cât și integrarea ofertei turistice a Timișoarei (cuprinzând și participarea la Programul Capitalei Culturale) în programe turistice mai complexe, cu vizitarea zonei sau a altor puncte de interes din țară etc.

Privind, însă, în urmă la istoria Capitalelor Europene ale Culturii, vom constata că nu există o formulă unitară de evaluare a impactului acestui gen de activități și, în plus, analizele fac adesea apel la puncte de vedere personale, la judecăți de valoare sau la indicatori subiectivi.

Chiar și la analiza indicatorilor economici, lucrurile nu sunt mai clare, teoria generală găsindu-și foarte greu aplicabilitatea, mergându-se astfel mai mult pe evaluarea performanțelor economice ale protagoniștilor angrenați în demersul Capitalei Culturale (hoteluri, restaurante, transportatori, firme de distribuție produse alimentare, companii de taximetre, companii de publicitate etc.) pe parcursul unor perioade de referințe, fără a analiza însă modul și contextul în care s-au atins valorile de referință.

Legat de chestionarele adresate populației (din țară și din Timișoara) acestea se referă, printre altele, la audiență, teste de notorietate, nivel de cheltuieli, grad de satisfacție etc. 

Așadar, fiecare Capitală Culturală și-a gândit modul propriu de evaluare a impactului și, ca atare, și modul în care se vor valorifica aceste rezultate diferă foarte mult.

Bunoară, la finalul Capitalei Culturale, organizatorii timișoreni vor derula 3 studii de specialitate, care privesc, printre altele, guvernanța Programului, participarea publicului și evoluția scenei culturale și creative a Timișoarei în perioada 2016-2023 în contextul deținerii, în 2023, a acestui titlu.

Tocmai de aceea, am încercat ca analiza efectuată să transceadă acestor căi și instrumente și să se bazeze pe elemente cât mai certe, stabile, valabile indiferent de anumiți factori conjuncturali, pentru s putea genera, astfel, planuri și căi viitoare de acțiune ce se pot pune în aplicare cu un grad sporit de certitudine.

Facem precizarea că nu intenționăm să facem aprecieri asupra calității actului cultural produs pe toată perioada Capitalei – nu avem nici competența și nici abilitarea necesare – deși, ca opinie personală, considerăm că Timișoara va putea fi considerată în cele din urmă, cu îndreptățit temei, ca fiind o Capitala Culturală Europeană cel puțin interesantă, în care diversitatea și multitudinea acțiunilor au reușit să acopere mare parte din dezideratele urmărite de UE, ca o confirmare și a faptului că organizatorii și-au făcut temele mulțumitor și că se bucură de credit din partea oficialilor comunitari.

Ori, așa cum spuneam într-un număr anterior, tocmai beneficiind de acest capital de încredere, Timișoara ar (mai) putea să genereze și acele demersuri prin care să-și onoreze și propriile interese, punând în valoare tot ce are ea mai bun și interesant, oameni și realizări, contribuind, totodată, la polarizarea atenției, în lunile și în anii care urmează, înspre această zonă fanion de referință a României.

În acest sens, ea va trebui să găsească și să-și asume răspunsurile considerate potrivite la o serie de dileme – unele lansate și dezbătute încă din acest an – care au apărut (și mai apar) și care se dezvoltă în conceperea și derularea unui proiect atât de amplu și de complex și care pot influența decisiv reușita și, mai ales, impactul pe termen lung al dezvoltării.

Căci rezolvarea pozitivă a acestor probleme are o importanță covârșitoare și asupra altor domenii de activitate cu care cultura interferează, îndreptățindu-ne să afirmăm că însăși dezvoltarea de ansamblu a comunității suferă de această dependență (exemplul Sibiului, fostă Capitală Europeană a Culturii, fiind edificator).

Bunăoară, relativ la pregătirea infrastructurii turistice a Timișoarei pentru susținerea unor evenimente de mare anvergură, succesul ține nu doar de asigurarea resurselor materiale, umane și financiare necesare, ci și de modul de guvernare, de înțelegerea contextului și a importanței Capitalei, de nevoia de unitate și, mai ales, de specificul tradițional al Timișoarei – acela de a fi un oraș al colaborării și al unității în diversitate (de orice fel).

El presupune – nu doar în cazul derulării manifestărilor culturale – coordonarea de către o structură unică, care să ajute – cu echilibru și competență – la luarea deciziilor adecvate, corelând între ele segmentele componente, gestionând eficient resursele existente, promovând logic și coerent mesajele, furnizând prompt toate informațiile utile, punând cap la cap toate serviciile necesare bunul mers al comunității, de care să beneficieze, pe cale de consecință, și oaspeții Timișoarei.

Desigur, teoretic, structura există, inclusiv în evidențele UE, fiind vorba de Asociația Timișoara Capitală Europeană a Culturii (o structură nonguvernamentală ce include principalii actori ai Programului), care a ajuns însă o entitate lăsată aproape fără resurse și fără un cadru legislativ adecvat, care să îi permită să se impună în fața reprezentanților gestionarilor de drept ai banului public (local, național sau comunitar), o entitate măcinată de conflicte interne și de interese, ce a început să-și ia în serios partea de misiune care i-a mai rămas în sarcină doar la sfârșitul anului trecut.

Opinia noastră este că deși au funcționat cu atribuții în acest sens, Centrul de Proiecte al Primăriei sau Centrul județean Timiș pentru Cultură și Artă au fost și au rămas doar două entități de genul Organismelor Intermediare (din perimetrul fondurilor structurale), fără a deveni, de drept, niște factori de decizie.

În plus, cum afirmam și cu alt prilej, impregnate de spiritul politic, acestea nu au prea colaborat – decât forțate de împrejurări – între ele și, ca atare, nu au prea fost recunoscute (și ascultate) de celelalte organisme ale statului.

Toate aceste considerente își au rostul lor atâta timp cât impactul Capitalei Culturale nu se cuantifică doar în reușita (sau nu) a acțiunilor desfășurate, ci în efectele acestora pe termen lung.

Cum se poate avea însă garanția obținerii efectelor așteptate (justificate de investițiile, de orice gen, care s-au făcut), atâta timp cât nu ai viziunea clară a ceea ce vrei și îți propui să obții în viitor, cât și acordul, în acest sens, al tuturor factorilor responsabili și al principalilor protagoniști, publici și privați, de la toate nivelele, inclusiv de la cel de stat…

Ori, nici măcar Comisarul Guvernamental pentru Capitala Culturală (așa cum a funcționat în cazul Sibiului), nu a putut fi numit (chiar dacă secretarul de stat, timișorean la origine, care a urmărit problemele organizatorice, financiare și legale, a făcut tot ce a putut!)?

Pe ansamblu, așadar, cred că organizarea și desfășurarea Capitalei Culturale puteau (și trebuia) să fie integrate într-un context mai larg, fiind un proiect de importanță și anvergură națională (și nu locală), și pe un orizont de timp ce depășește 2023.

Evident, că a existat o acțiune de planificare (chiar și de actualizare) – făcută exclusiv din perspectivă culturală – dar ea s-a derulat doar la nivelul Centrului de Proiecte, fără a angrena și alți factori și fără a cuantifica efectele social-economice (implicit turistice) ale acestor reconfigurări.

Cum, însă, între momentul 2016 – al startului pregătirilor – și 2023 s-au produs mutații majore, mai ales cele determinate de pandemie, ce a pus în conservare multe programe, repornirea lor, cel puțin la nivelul anticipat inițial, nemaifiind posibilă, inclusiv din motive de schimbarea a paradigmei de materializare, prin dominanța tot mai pronunțată a ITC-ului.

Fuga de planificare strategică – consideră de o anumită parte a eșicherului politic ca o desprindere de trecut – nu este recomandată, însă, în nicio perioadă și în niciun domeniu, fiindcă neștiind unde trebuie să ajungi, nu știi nici cum să îți drămuiești resursele, nici cum să te organizezi, nici ce drum să apuci etc…

Concret, fiind vorba de un factor determinant pentru orice demers organizatoric, asigurarea unei infrastructuri optime trebuia să coaguleze preocupările factorilor decizionali de la toate nivelele, inclusiv în direcția asigurării și corelării resurselor financiare necesare.

Sunt deja de notorietate dezacordurile dintre autoritățile publice legate de existența unui stadion și a unei săli multifuncționale de mari capacități, motiv pentru a nu mai insista în detalierea lor.

Poate importanța existenței acestora infrastructuri s-a estompat în condițiile în care această nevoie s-a rezolvat prin însăși viziunea asupra programului cultural, prin adaptarea necesităților la realitatea existentă și funcțională și prin ingeniozitate în conceperea diverselor activități.

Dar, pe termen lung, o astfel de rezolvare nu subzistă, și nu este, oricum, dătătoare de optimism…

Desigur, din desfășurarea de până acum a Programului nu s-a simțit pregnant o lipsă acută de spații, organizatorii combinând util variantele existente, cu capacități de 700, 1000 sau chiar 3000 de locuri (Teatrul Național, Filarmonica sau Sala Olimpia), cu cele nou amenajate (fostul Depou de Tramvaie, Cinema Victoria sau Timiș, Muzeul de Artă, Teatrul de Vară, Palatul Ștefania etc.).

De utilitate s-au dovedit a fi și o serie de investiții private, gen Faber, Muzeul de Apă, Kunsthalle Bega, Cazarma U, numeroasele spații universitare sau ale cultelor din Timișoara (Domul Catolic, Sinagoga, biserica Millenium, bisericile ortodoxe), cât și, mai ales, spațiile deschise, integrate în susținerea actului cultural, piețele orașului (și nu numai) devenind veritabile scene pentru diverse manifestări (Victoria, Libertății, Traian, Unirii, Dacia, chiar Mehala sau Aurora, etc.).

Pentru festivalurile de amploare s-au găsit soluții de amenajări complexe, care să atragă – prin oferta generoasă – mulțimi de spectatori (Aeroportul Cioca – Flight Festival, Muzeul Satului, Pădurea Bistra, iar atunci când a existat o provocare artistică nu s-a ezitat să se treacă la transformarea în scene a Canalului Bega și a vaporașelor care circulă pe el, a Peșterii Românești, a Pepinierei din Piața Victoriei, a podurilor sau a unor cartiere mărginașe, sărăcăcioase.

În acest fel, pentru moment, s-au rezolvat – uneori chiar la un nivel artistic superior –nevoile de locații, dar pe termen lung, pentru acțiuni concertate, așa ceva nu reprezintă o soluție sigură.

Și nici pentru nevoia de turiști – în fond cine ar străbate distanțe, ar investi bani și timp liber pentru a participa la astfel de acte culturale, oricât ar fi ele de incitante?

Deși există clasamente internaționale care cataloghează Timișoara ca unul din orașele turistice cele mai tentante sub raportul preț-ofertă, nu credem că, pe termen lung, o asemenea strategie va da roadele dorite…

Ajungem, în acest fel, la alte două teme subsidiare ale studiului nostru – structura participanților la evenimentele culturale și comparația – din perspectiva participării numerice a publicului – între evenimentele de amploare (gen festivaluri) și multiplele activități mai mici, cu tematici variate.

Din primele evaluări, ale organismele abilitate, reiese faptul că participarea publicului național este relativ mulțumitoare, deși nu se poate vorbi de un aflux de vizitatori din țară, de o mișcare organizată, de un centru polarizator (nici măcar Expoziția Brâncuși nu reușește acest lucru, date fiind și posibilitățile reduse de vizitare, limitate de capacitatea sălilor și de siguranța exponatelor). 

Predomină vizitatorii din București și din regiune, așa cum, relativ la oaspeții străini, în frunte stau austriecii și germanii, urmați de italieni și francezi, poate și ca o consecință a sistemului relațional de afaceri instituit de Asociația de Promovare a Timișoarei, condusă cu pricepere de experimentatul Simion Giurcă.

Acesta constata, printre altele, că deși anumite statistici par nemulțumitoare față de așteptări, s-a reușit revenirea la cifrele de dinaintea pandemiei, oprindu-se un declin evident și justificat și trecându-se la doritul trend ascendent, care a înregistrat, deja, vârfuri în lunile iunie și septembrie.

De altfel, se remarca faptul că pandemia a schimbat deja comportamentul de circulație al turiștilor, aceștia preferând, cel puțin pentru moment, destinațiile sigure, cunoscute din anii anteriori, neriscând experiențe noi.

În același context, lunile de vară, cele de concediu, considerate optime pentru deplasări de genul Capitalei Culturale, au fost rezervate însă – mai ales de vizitatorii străini – pentru destinații comode, de regulă de litoral, considerate cele mai puțin obositoare și mai puțin riscante.

Corelate cu creșterea exagerată (și contraproductivă) a tuturor categoriilor de prețuri, aceste opțiuni au condus la o dinamică mai diminuată (față de așteptări) a destinațiilor noi, specializate, în raport cu destinațiile claice, de destindere și de refacere a forțelor.

Ca atare, vom constata, însă, că numărul turiștilor cazați în unitățile specializate sau în spații ale proprietarilor individuali a rămas încă mic față de așteptări, deși o privire atentă asupra orașului – mai ales în zilele de weekend (când și densitatea de evenimente este mai mare) – arată că străzile (și, mai ales, zonele centrale, pietonale, cu spații de tratații) sunt pline.

Credem – așa cum a reieșit și din discuțiile cu unii specialiști locali – că o cuantificare a gradului de dezvoltare a turismului (cu atât mai mult a celui cultural) exclusiv prin numărul de persoane cazate pentru cel puțin o noapte în Timișoara poate conduce la concluzii greșite (chiar dacă la recepție li se cere să prezinte scopul șederii).

Căci pentru cei interesați de Timișoara drept Capitală Culturală și care trăiesc în regiune, în țările vecine sau chiar în Austria și Germania, e nevoie doar un mijloc de transport auto (ca să nu mai vorbim și de avion, ușor operabil printr-un Aeroport Internațional) pentru a ajunge în oraș, a participa la un eveniment (care nu durează decât maximum 3-4 ore) și a se întoarce înapoi, acasă, în aceeași zi.

Ceea ce se întâmplă (și s-a întâmplat) predominant în Timișoara, în care Programul Capitalei nu a excelat în activități de amploare.

Chiar și Festivalurile care s-au întins pe mai multe zile, nu au beneficiat de participări de masă (de ordinul miilor sau zecilor de mii), ele neavând nici tradiția și nici anvergura care să capaciteze interesul unor pasionați ai genurilor în cauză, dispuși să investească mii de euro în acest sens.

Ori, în aceste condiții, vorbind exclusiv de participanți care nu sunt urmăriți în nici o evidență sau analiză, cât și de șederile de o zi (dominante chiar și în cazul Sibiului sau al altor Capitale Culturale).

Vizitatori care cu greu ar fi putut fi convertiți în turiști clasici, integrându-i în oferte mai complexe, care să cuprindă și regiunile de interes ale Carașului sau Hunedoarei, aflate la distanțe relativ mari și greu accesibile, mai ales în condițiile în care Programul Capitalei nu a fost gândit nici o secundă ca să fie abordat în cheie zonală, respectiv ca o invitație în Banat. 

Fapt ce a înclinat decisiv balanța spre participări la evenimente mici și diverse, cu tematici dintre cele mai interesante – funcție de preferințe, dar și de modul în care ele au fost mediatizate.

Așa că, a face comparația – din perspectivă cantitativă – între cele două tipuri de manifestări, poate părea un demers deplasat, la fel cu acela de a convinge un specialist în domeniu să opteze spre genul de manifestări culturale ce ar putea genera, pe termen lung, o dezvoltare ascendentă a turismului în zonă.

Îndrăznim să credem că manifestările mai mici și mai numeroase, aproape cotidiene, care pot să umplă timpul liber – inclusiv al vizitatorilor aflați și cu alte treburi în Timișoara (decât pentru participarea la un act cultural) – rămân o soluție mai sigură, mai ales că la gradul de dezvoltare economică complexă a orașului, există și perspective ca numărul acestui gen de vizitatori să crească (ei făcând parte, de altfel, și din categoria celor care staționează un timp suplimentar, în delegații).

Ori, așa cum sugeram în discuțiile de-a lungul anului cu factorii culturali de răspundere, implicarea multinaționalelor stabilite în Timișoara nu s-a prea resimțit, limitându-se, în foarte puține cazuri, la susținerea unor evenimente.

Deși, cum spuneam nu ne numărăm printre criticii Capitalei Culturale, înclinăm să ne plasăm în rândul celor care cred că se putea face mai mult.

Și aș da doar două exemple, pe care, de altfel, le-am și abordat în stadiul nostru – importanța și rolul ITC în organizarea și promovarea evenimentelor culturale și turistice și acordarea de facilități, asigurate de organizatori, pentru consumatorii tradiționali de cultură.

Ne așteptam ca – mai ales după asaltul, din pandemie, al tehnologiilor moderne – implicarea acestora în organizarea, vizionarea și promovarea actului cultural (dar și în rezolvarea unor aspecte de ordin tehnic) să fie cât mai mare și diversă.

Mai ales că Timișoara avea și are un potențial remarcabil și specialiști de înaltă ținută în domeniul ITC, care puteau fi atrași în rezolvarea unor probleme specifice derulării Programului.

În plus, în anii anteriori, când Timișoara se mobiliza să fie gazdă în 2021, comunitatea IT-iștilor a realizat o sumedenie de dezbateri legate de implicarea tehnologică în organizarea și derularea Capitalei și a propus o serie de soluții integrate, care, odată aplicate, ar fi pus Timișoara pe o hartă a progresului în acest domeniu.

Și vorbim aici, printre altele, de promovare, de transmisiile online de evenimente, de planificarea, gestionarea sau dezbaterea unor probleme specifice, de rezervările de locuri, de tururile virtuale, de conexiuni cu celelalte Capitale (Culturale sau nu) etc., care ar fi oferit șansa ca orice cetățean interesat, de oriunde s-ar fi aflat, să poată participa, contra-cost sau gratuit, la actul cultural, fără a fi nevoie să se deplaseze la Timișoara (sau într-o altă capitală culturală).

Paradoxal, tocmai capabilitățile sporite ale ITC-ului au acționat ca o piedică în calea utilizării lor.

Fiindcă dacă în pandemie ele ne-au ajutat să ne ducem mai departe treburile zilnice, credem că, în cazul de față, prezența fizică (generatoare de câștiguri financiare mai complexe pentru organizatori) a prevalat accesului neîngrădit și facil (comod) la actul de cultură în sine (și la mesajul transmis de acesta), turismul cultural în sine rămânând astfel statornic formelor lui tradiționale.

Și totuși, în multe situații, ITC ar fi putut ajuta organizatorii să facă mai accesibil actul cultural, îmbinând avantajele comunicării și informării facile cu cele ale unor servicii moderne și mai ieftine pentru adevărații și tradiționalii consumatori de cultură.

Dar, parcă împotriva propriilor interese (și ale cetățenilor pe care- reprezintă), autoritățile îndrituite nu au depus mari eforturi, lăsând în seama sectorului privat (mobilizat destul de târziu) și, mai ales, a societății civile, greul construcției zilnice a Capitalei Culturale.

Ori adevărul este unul destul de simplu – doar cu Capitala Culturală, nu se poate pune un oraș (mai ales de câmpie) pe harta turistică europeană și națională, oricât de mare ar fi prestigiul, prioritățile și dezvoltarea lui!

Orașul în sine nu a valorificat decât foarte puțin punctele sale tari – de la Canalul Bega, la iluminat, la frumusețea și multitudinea de palate, la ecumenismul și multiculturalitatea lui.

Afirmăm acest lucru mai ales în condițiile în care – fapt sesizat și de tot mai mulții ziariști străini atrași de Timișoara – Capitala Culturală a atras mulți turiști de calitate, ce au dorit să viziteze orașul de pe Bega nu doar pentru un anumit eveniment în sine, ci pentru multitudinea de aspecte ce fac din el un oraș ce merită cunoscut îndeaproape.

Lucru confirmat și de presa care contează în domeniu – Time Magazin, Independent, Global Travel, El Pais, de marile publicații din Germania și Austria…

Revenind însă la opțiunea pentru ITC, ea pare că a fost mult mai fermă (dar nu și mai inspirată) în cazul activităților de promovare și comunicare derulate de organizatori, situație în care mare parte din efortul de mediatizare a Timișoarei s-a făcut, cel puțin până acum, pe seama unor site-urilor și a mass-media, în special a celor online, și doar parțial prin alte acțiuni specifice de promovare.

Nu negăm eforturile depuse de asociațiile de profil ale Primăriei și ale Consiliului Județean, dar ca specialist în domeniu am simțit o nevoie acută ca organizatorii să comunice printr-o singură voce, să existe o strategie, să se caute mijloace adecvate pentru fiecare gen de acțiuni, astfel încât informația să ajungă rapid la cetățean.

S-au consumat mulți bani în această direcție, sarcini importante fiind puse în seama Asociației TM 2023, care la rândul ei, respectând regulile stricte ale banului public, s-a lăsat pe mâna unor firme de marcă, remarcabile poate în realizări anterioare, dar necunoscând specificul acestui oraș și nici măcar adevăratele centre informaționale ale orașului / județului.

De aceea, chiar dacă, să zicem, în Timișoara au (au avut) loc zilnic (și, mai ales, în weekend) unele manifestări culturale, cetățenii nu au prea știut de ele! 

Cu atât mai mult cu cât – prin descentralizarea locațiilor și pătrunderea în cartiere a protagoniștilor (o idee de altfel inspirată și generoasă) – a fost dificil de aflat și de urmărit evenimente culturale care nu au mai avut loc doar în zonele centrale sau în spațiile consacrate, ci la adrese cu care cetățenii /vizitatorii străini nu erau familiarizați.

De altfel, de-localizarea și descentralizarea actului cultural – benefice din multe puncte de vedere – au accentuat o senzație de nu se întâmplă nimic pe care o poate trăi un vizitator (turist), cu atât mai mult cel străin, care, așa cum spuneam într-un articol anterior, necunoscând orașul, este tentat să frecventeze doar zonele accesibile, de regulă centrale, prinse și în materialele de promovare…

Senzație care ne pune în fața dilemei semnalate deja (aceasta fiind și una din temele studiului), respectiv dacă pentru dezvoltarea turismului ar fi fost binevenit ca Timișoara Culturală să însemne predominant o multitudine de evenimente (derulate, dacă se poate, zilnic) sau manifestările de anvergură, cu mulțime de protagoniști și de participanți, desfășurate la sfârșit de săptămână, în spații consacrate, din circuitul tradițional.

Reușita Festivității de deschidere sau a unor festivaluri ar pleda pentru o Capitală de weekend, generoasă pentru organizatori și pentru protagoniști și mult mai tentantă pentru vizitatorul din exteriorul urbei (implicit din străinătate), în fond și o șansă pentru turism, în special pentru cel bazat pe city-break-uri!

Ce ne facem, însă, cu celelalte categorii de posibili vizitatori, pentru care Timișoara nu reprezintă doar o destinație de weekend – oamenii de afaceri, pensionarii, pasionații de diverse activități ? 

Sau cu participanții la marile evenimente organizate la Timișoara în alte domenii (gen reuniunea a aproape 1000 de cercetători din țară și din Diaspora), dornici să cunoască, în zilele de ședere, și alte fațete ale orașului gazdă și, mai ales, în acest an, cele culturale. 

Dar, inexistența unei minți instituționale limpezi, cât și lipsa de preocupare de a lega evenimentele din cadrul Capitalei Culturale de alte evenimente, naționale și internaționale, găzduite de Timișoara, au adus destule deservicii în acest sens.

Nevoia lămuririi acestor aspecte – inclusiv printr-o dezbatere largă și o planificare strategică de jos în sus – rămâne acută, chiar și după ce ecourile Capitalei Culturale se vor fi stins…

În fond, Capitala Europeană a Culturii a fost doar o secvență, o etapă, un moment dintr-o evoluție continuă.

Fără îndoială, pentru moment, câștigurile ei – care contrabalansează toate nemulțumirile și neajunsurile – sunt reale, dar ele trebuie să nu se piardă, ci trebuie să fie amplificate.

Timișoara a avut o șansă, a reacționat cum a putut și a știut, dar, în numele acestei dovezi europene de încredere reprezentantă de acordarea unui titlu onorant, trebuie să continue să meargă mai departe.

Avem ferma convingere că rolul Capitalei Culturale în dezvoltarea turismului (și mai ales a celui cultural) se va simți mai bine anul viitor, când se vor decanta lucrurile bune de cele rele, acumulările de balast, oamenii care vor ceva, de cei care au profitat de momentetc.

Motiv pentru care, așa cum am promis, să revenim – și-n numerele viitoare – asupra acestui gen de subiecte…

Gheorghe Crișan

(Material jurnalistic realizat printr-o finanțare „Energie! Burse de creație”, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte Timișoara, în cadrul componentei „Power Station” a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit).