AJTR
Zgomotul și… mânia Zgomotul și… mânia
Sunt convins că vă gândiți la romanul lui W. Faulkner, chiar dacă e o parafrazare, și de aceea nici nu încerc să mai explic... Zgomotul și… mânia
  • Text: Matei O. BROT
  • Foto: Mihai VASILE SÂNGEALB

Sunt convins că vă gândiți la romanul lui W. Faulkner, chiar dacă e o parafrazare, și de aceea nici nu încerc să mai explic invocarea acestui titlu pentru cele câteva rânduri care urmează. Cert este că încă îmi vâjâie în urechi vacarmul de la ultima ediție a Târgului de Turism al României. Dacă fac puțin efort, cred că îl disting și pe cel din primăvară, ale cărui reverberații, cumplit de stridente, refuză să se stingă.

Nu găsesc nici o explicație cât de cât rezonabilă care să justifice gălăgia năucitoare pe care o dezvoltă organizatorii acestui stupid iarmaroc pe care îl prăsește de ani și ani Romexpo. Practic, în interiorul expoziției, nu prea s-a putut înțelege om cu om. Sigur, nu sunt de înțeles multe din turismul nostru ajuns o caricatură, dar, poate în primul rând, acest zgomot feroce afectează pur și simplu și sănătatea vizitatorilor… Pe de altă parte, oare să nu se poată alege o destinație turistică în care să te bucuri de liniște, de frumusețile naturii, de un comportament civilizat decât făcând cunoștință, mai întâi, cu un vuiet insuportabil?

Am fost, ani la rând, la marile burse de turism de la Berlin, Londra, Madrid, Milano etc. Numai la ITB Berlin am ajuns de vreo 10-12 ori. „Pâlcurile” de pronunțată hărmălaie se produceau pe ici, pe colo, pe la standurile unor țări exotice, ca să nu spun ale celor din lumea a treia. Cu cât circul era mai mare – în nici un caz însă ca la TTR – lumea evita contactul cu acest tip de marketing obscur, toxic chiar. Pe de altă parte, și acum mi-amintesc cu o oarecare stânjenire de participarea României la Expoziția Universală de la Hanovra, din anul 2000. Standul țării noastre a fost oarecum în regulă, el ilustrând, într-un fel, protejarea, frumusețea, puritatea naturii. Numai că această „construcție” a fost asezonată cu muzica produsă de Fanfara din satul Zece Prăjini. Imaginați-vă ce s-a putut întâmpla: când în interiorul „standului” României cânta fanfara, producând un zgomot asurzitor, vizitatorii fugeau afară ca de cutremur; când fanfara dădea ocol exterior construcției, ornată în verde, instrumentiștii suflând în alămuri de le ieșeau ochii ca la broaște, lumea aflată în trecere fugea de ei ca de urs… Nimic nu e întâmplător: standul României de la Hanovra a fost gestionat și de doi domni din turism, unul dintre ei abia încăpând cu propriul stand la Târgul de turism de luna trecută de la Romexpo…

Dar despre firme de turism vom mai vorbi. Unele dintre ele au fost extrem de dăunătoare economiei naționale, precum acele bănci care dădeau credite pentru vacanțe externe doar pe bază de buletin. Vom vorbi – probabil tot degeaba – și despre alba-neagra cu Ministerul Turismului care când e, când nu mai e și uite așa la noi e ca la nimeni.

Zgomotul și furia. De data asta, Zgomotul și… mânia. Mânia proletară, desigur. Dar s-o luăm încetișor. La o săptămână după Târgul de turism, în hala vecină, B2, s-a ținut Târgul de carte Gaudeamus. E amuzant faptul că organizarea unui astfel de eveniment este apanajul unui post de radio, fie el și național, fie și că a avut, la un moment dat cel puțin, o editură. Mă rog, așa se brodesc lucrurile la noi, cel mai adesea cu fundul în sus.

Nimic de zis, cartea îi bucură cu adevărat pe cei care n-au pierdut minunata deprindere a cititului paginilor tipărite. Cine nu știe cuvintele nefericitului cronicar moldovean: „Nu e alta mai frumoasă și de folos în toată viața omului zăbavă decât cititul cărților”. Problema este alta: de ce, între atâtea nenumărate târguri comerciale, și unul de carte? Cine cumpără cărți o dată sau de două ori pe an, de la un târg ce vine cu reduceri la titluri editate cu 10-15 ani în urmă, acela nu este un iubitor al slovei rânduite pe hârtie. Este un achizitor de eventuale viitoare cadouri. Cărțile își au templele lor: librăriile. Iar pentru cei pasionați mai abitir, și anticariatele. Librăriile și anticariatele sunt în felul lor un fel de biserici. Cine frecventează talciocul de cărți de la Romexpo, cu multe „infrastructuri” extrem de discutabile sub aspect valoric, poate fi orice numai adevărat prieten al cărților, nu.

Dar să lăsăm la o parte cărțile. Există și ceva mai trist, uneori chiar total neplăcut: scriitorii înșiși. Desigur, nu toți. Din păcate, unii dintre ei – într-o cantitate îngrijorătoare – nici nu sunt scriitori. Se arată însă foarte prezenți, insistenți, penibili. Sigur, când este vorba de artă, ridicolul capătă unele dispense. Cui folosesc ele?

Am ajuns la Târgul de carte de luna trecută spre a onora invitația unor autori-prieteni care și-au lansat ultimele scrieri. Unul dintre ei a fost Emanuel Tânjală, excelentul artist fotograf, plecat de pe la începutul anilor 80 în America, și care a ieșit pe piață cu „Amintiri despre Țara Pierdută” (Editura Școala Ardeleană, din Cluj-Napoca). Este a cincea carte pe care o semnează și zău că are har și-n aranjarea și cumpănirea cuvintelor. Lansare cu lume multă: foști colegi de la revistele Flacăra, Cinema, România pitorească, prieteni mai vechi și mai noi, oameni hărtăniți prin tipografii, prin deplasări, cu fețe și ochi obosiți de „privilegiile” scrisului și ale cititului, cel puțin ca datorie profesională. Pe unii i-am dibuit greu. Am intrat într-un fel de panică. Cum nici ei nu prea au dat semne că m-au mai recunoscut, am înțeles că nu mai era de stat. Vine o vreme când bunul simț îți impune retragerea…

Am mai adăstat pe la câteva „standuri editoriale”, după care am căutat o editură anume. Cu o zi înainte, un mai vechi prieten, de pe vremea liceului, stabilit de mulți ani în SUA, își lansase ultima dintre cărți: Constantin Crânganu – Mașina de răsucit idei incomode. Nu m-am apropiat prea bine de stand și am rămas siderat de ceea ce mi-a fost dat să văd și să aud. Ca într-un careu pionieresc, țineau laturile Adrian Severin, Petre Roman, Florin Brateș, Cazimir Ionescu, Adrian Niculescu, alți și alți români… celebri, în mijlocul cărora, așezat pe scaun, Răzvan Theodorescu părea să țină o prelegere despre „Ați mințit poporul cu televizorul!”. Ceea ce am prins din zbor m-a înspăimântat, m-a revoltat, tot așa cum se întâmplase și în anii 90. Am tăiat-o repede în altă direcție, am mai văzut și alte standuri, am revenit, iar am întins-o, fiindcă ceea ce părea o întrunire clandestină tipică perioadei interbelice era departe de a fi demascat totul. În cele din urmă am revenit, conclavul rămăsese nemișcat, am cerut cartea – 90 de lei – și-am plecat definitiv din bazarul cu cărți. Și de unde, cu o săptămână mai înainte, credeam că nimic nu poate fi mai distrugător pentru auz decât zgomotul tembel, realitatea se arată mereu imprevizibilă. Mai năprasnic decât zgomotul nemăsurat este furia, mânia proletară a unor oameni care îți bagă în urechi acidul minciunii, urii, vicleniei, vrând să te convingă că ei îți vor binele, iar tu ești un ingrat. Asta elegant spus…

O întrebare: nu s-ar putea oare, dacă e musai să fie, un obor (cu cel de-al doilea sens) de cărți fără prezența scriitorilor? Desigur, a unora dintre ei. Iată, deci, de ce prefer, între altele, librăriile și anticariatele… În rest, cartea a  fost dintotdeauna o afacere a editorilor, a editurilor.