Aflu, cu mare durere în suflet, că a murit Alexei Pălănceanu. Bun prieten, adevărat patriot – poate chiar prea „radical”, uneori – cel care în calitate de prim director român al „Moldsilva” – Republica Moldova – a „românizat” în acei ani 1990 (entuziaști, dar și tulburi), sistemul silvic de stat din stânga Prutului… Orice șef de ocol din acea vreme, de acolo, trebuia să deprindă – în 3 luni! – limba română, ori măcar termenii tehnici silvici în română, și formularistica nouă, românească… Dacă nu: pașol na turbinca! (Ion Creangă). Să nu mai amintesc de protecția oferită – prin transfer, discret, în alte zone, mai „sigure” – colegilor pădurari ce luptaseră, în 1992, cu arma în mână, neoficial, pe Nistru, și care erau urmăriți, vânați personal, ei și familiile lor, de rușii – de KGB-ul moscovit, de fapt – din Tiraspol. Un om – era ca un munte, nu musai atât de mare, ci de o energie, voință, putere (eu credeam, naivul, că Alexei e un soi de nemuritor… precum în poveștile cu Făt Frumos ale bunicii) – ne-a părăsit! Am mai pierdut un „paznic” de hotar, un luptător, un străjer adevărat și un român curat: în acei ani 1990 am fost chiar în casa lui părintească, din Palanca (ultima comună pur românească dinspre Limanul Nistrului). Scriu, sincer îndurerat – ca la moartea unui frate (eu, care n-am avut frați…) – aceste rânduri, spre știrea colegilor mei silvici – și nu numai – care l-au cunoscut și prețuit. Dumnezeu să-l ierte! Adaug rândurile altui prieten, Alecu Reniță, dedicate – încă de prin anii 2000, mândrului pălăncean, vrednicului paznic de far. Drum lin, spre stele, frate Alexei Pălănceanu. (Cezar Straton)
P.S. Comentariu la o fotografie…
O poză veselă, în context trist – e de acum 4-5 ani, de la Vatra Dornei. Apar în poză vreo 4 „români verzi” (după sintagma lui I.L. Caragiale). De la stânga la dreapta: Rusu Vasile – azi director economic al RNP-Romsilva –, Dumitru Galupa (director ICAS Republica Moldova), regretatul nostru prieten Alexei Pălănceanu și eu, Cezar Straton. Din păcate, Alexei a ales să „spargă gașca” cea verde, frățească, și să plece spre alte zări mai bune, mai senine… Poate că experiența lui de dendrolog eminent, de botanist emerit – inclusiv de la grădina botanică din Chișinău – îl va ajuta să ne primească și pe noi cei ce îl vom urma… acolo sus, unde, se zice, că-i numai verdeață – cu niscai flori, culori, puieți…
Străjerul de la Palanca
Alexei Pălănceanu pare un străin în secolul al XX-lea, pare un peregrin din alte evuri care încearcă să se adapteze la un timp al roboților și șenilelor metalice. Nu știu în ce măsură îi reușește, dar pentru el acest veac este un fel de cămașă de forță care îi stânjenește dragostea de țară și dorul după firul de iarbă. Cred că Alexei Pălănceanu s-ar fi simțit în largul său dacă s-ar fi născut pe timpurile lui Ștefan cel Mare și Sfânt sau Mihai Viteazul. Nu numai statura lui de hatman sau pârcălab trădează legătura pe care el o are cu timpurile noastre de glorie, ci și locurile de unde a văzut lumina zilei sunt o dovadă că strămoșii lui Alexei Pălănceanu au slobozit rădăcini pe malul Nistrului la porunca marelui voievod. Se știe că Ștefan cel Mare și Sfânt alegea, din rândurile celor mai viteji și zdraveni plăieși, străjeri pentru frontiera de est a Moldovei, le dădea drepturi de stăpân și le încredința hotarele țării. Însuși numele satului Palanca vorbește de la sine că această palmă de pământ ce ieșea la limanul Nistrului și deschidea drumul spre Cetatea Albă avea un statut de fortăreață, de bastion împotriva hoardelor nomade ce năvăleau dinspre răsărit. Chiar și după ce a apus steaua Moldovei, străjerii lui Ștefan cel Mare și Sfânt au schimbat sabia pe plug și s-au înmulțit pe malurile Nistrului, de la Hotin și până la Cetatea Albă. Deși, de-a lungul secolelor, neamul lor s-a amestecat, se mai păstrează până în ziua de azi acea viță nobilă de „grăniceri” – intransigenți – plantată de înțeleptul domnitor. Dragostea de vatra strămoșească, de limba și tradițiile poporului, de pădurile și apele țării, de Nistru, Dunăre și Carpați sunt atât de firești la Alexei Pălănceanu încât ele pot fi doar moștenite din adâncuri, nu și cultivate de la ’90 încoace. Nimic nu i-ar fi reușit dacă nu ar fi avut în codul său genetic acea sămânță aruncată de Ștefan cel Mare și Sfânt plăieșilor săi descălecați de-a lungul Nistrului. Despre meritele lui Alexei Pălănceanu în domeniul științelor și silviculturii vor vorbi colegii de breaslă, iar timpul le va aranja pe toate pe polițele cuvenite. Ceea ce văd la Alexei Pălănceanu și, sper, să vrea să vadă și alții, este această îndărătnicie și voință a lui de a trece peste timpurile tulburi nu în singurătate, nu numai cu familia și neamurile, ci cu întreaga împărăție verde, cu tot cu flora și fauna acestui plai, cu toată suflarea vie de pe pământul Moldovei. Va reuși? Cel puțin eu, unul, știu că atâta timp cât Alexei Pălănceanu se află la locul lui, sunt convins că pădurile noastre au un viitor. Aceasta îi și doresc din tot sufletul, în numele Mișcării Ecologiste și al revistei „Natura”: să fie sănătos la locul lui și să asigure un viitor verdelui matern în Basarabia. (Alecu Reniță, „Natura”, martie 2000)