Alexei Pălănceanu pare un străin în secolul al XX-lea, pare un peregrin din alte evuri care încearcă să se adapteze la un timp al roboților și șenilelor metalice. Nu știu în ce măsură îi reușește, dar pentru el acest veac este un fel de cămașă de forță care îi stânjenește dragostea de țară și dorul după firul de iarbă. Cred că Alexei Pălănceanu s-ar fi simțit în largul său dacă s-ar fi născut pe timpurile lui Ștefan cel Mare și Sfânt sau Mihai Viteazul…