AJTR
Minunatele Poduri de flori! Minunatele Poduri de flori!
Text: Mihai OGRINJI Se împlinesc, în ziua de 6 mai, trei decenii de la Podurile de flori de peste Prut. A fost o zi... Minunatele Poduri de flori!

Text: Mihai OGRINJI

Se împlinesc, în ziua de 6 mai, trei decenii de la Podurile de flori de peste Prut. A fost o zi mare, care a creat emoții poate inegalabile. Era prima dată când, după 45 de ani, moldovenii, românii din dreapta și stânga blestematului râu se puteau întâlni aievea pentru câteva ore. Mai exact de la 13-19. O adevărată minune: trecere liberă, fără pașapoarte, fără vize, onorată de circa 1,2 milioane de români! Propunându-mi să scriu câteva rânduri despre acea fabuloasă zi mi-am adus aminte îndată de extraordinarele vorbe ale lui Ernest Renan, citite cândva în superba revistă „Gândirea”: „Ceea ce constituie o Națiune nu este faptul că vorbește aceeași limbă sau că ține de aceeași grupare etnografică: ci conștiința de-a fi săvârșit laolaltă fapte mari în trecut și de a voi să mai săvârșească altele, în viitor.”

Podurile de flori de acum 30 de ani au fost, necondiționat, o faptă măreață, o ispravă cât o profeție prin care conștiința și energiile românilor dădeau să se adune, să se regăsească, să se înalțe.  Țările lumii civilizate – din America și până în Apusul Europei – considerau și acceptau reunirea Basarabiei cu România ca un act de maximă normalitate. În fond, n-ar fi făcut altceva decât să-și reconfirme, astfel, semnăturile de pe Tratatele de pace de după Primul Război Mondial prin care recunoșteau justețea Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Se părea astfel că lăstărea din miraculosul an 1918 o șansă vindecătoare a raptului criminal săvârșit cu bestialitate de ruși, în iunie 1940. Concomitent cu această cvasi-providențială izbândă a conștiinței românilor – a moldovenilor, în primul rând – din mâlul kremlinez, unde au fost frământate și modelate de mai multă vreme, au fost scoase la lumină tot felul de bube negre, în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan, alte specimene de același soi. Românii, cel puțin cei din Moldova întreagă, îi mai spun bubei negre și dalac, și se feresc de boala asta ca de dracul, fiindcă de antrax, cum i se mai zice, se moare, nu șagă. Din păcate, așa s-a dezlegat începutul unei epidemii care a contaminat conștiința românilor într-un hal greu de înțeles…

6 mai 1990 a fost o zi de neuitat. Iată câteva momente, pe care ar fi bine să ni le reamintim cât mai des. Între Moldova din dreapta Prutului și Moldova din stânga lui – România de Răsărit – au fost deschise, de-a lungul celor 700 km de graniță, opt puncte de frontieră, prin care literalmente au curs șuvoaie de români cum nu s-a mai văzut. Să vi le și amintim aceste treceri: Miorcani-Pererita, Stânca-Costești, Iași-Sculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albița-Leușeni, Fălciu-Țiganca, Oancea-Cahul, Galați-Giurgiulești. Ora 12 a Bucureștiului a devenit din acea clipă și ora oficială a Chișinăului, momentul fiind anunțat până la cer de dangătul clopotelor bisericilor aflate de o parte și de alta a Prutului, finalizând astfel slujbele ce s-au constituit într-un Te Deum istoric. La ora 12,30, buchetele de flori – o „plută” multicoloră imensă – au luat calea apei, precum lumânările aprinse de Paștele blajinilor. Flori ale căldurii sufletești, ale bucuriei reîntregirii neamului, dar și flori ale durerii și recunoștinței trimise parcă peste îndărătnicia unui Styx spre eroii Armatei Regale a României care și-au dat viața pentru recucerirea Basarabiei, pentru trăinicia trupului sfânt al Țării.

Revista „România pitorească” a fost și ea prezentă la acea superbă zi a românismului, cu o echipă alcătuită din jurnalista Maria Alexe și fotoreporterul Al. Ghemeș. Au fost la Podul de la Ungheni, realizând un admirabil foto-reportaj pe care îl reproducem alături de imaginile surprinse la acel eveniment.

Podul de la Ungheni, despre care românii azi, din nefericire, habar n-au… A fost proiectat de Gustave Eiffel! De fapt, el este cunoscut – de cei care îl știu! – ca Podul Eiffel, spunându-i-se acestei construcții și „Turnul Eiffel culcat”.  Marele inginer-arhitect francez a fost un bun prieten al lui P.P. Carp, politicianul conservator – cofondator al Societății „Junimea” –  care a urât și disprețuit Rusia ca nimeni, poate, altul. Eiffel n-a realizat, în această parte a țării, doar podul care îi poartă numele, ci și structura Hotelului Traian din Piața Unirii din Iași și mausoleul familiei Carp de pe domeniul acestuia de la Țibănești, parc distrus de o primăriță pesedistă și de o parte din țiganii locului…

Dar să ne întoarcem la Podul Eiffel. Realizarea lui a fost negociată de Carol I și Țarul Alexandru al II-lea. Românii urmăreau să ajungă, astfel, cât mai lesnicios, cu cerealele lor, la portul Odesa, iar rușii – cât mai aproape de… Galiția, de austro-ungari, dar și de Balcani. De altfel, ei au dorit, mai întâi, ca podul să se construiască la Sculeni. Nu s-a ajuns la o înțelegere…

 Inițial, Podul feroviar de la Ungheni a fost o construcție de lemn. Nu a fost însă o soluție viabilă, rezistentă, plină de siguranță. (Apropo de evoluția podurilor din România, vă sugerăm să citiți un interesant articol din revista „Natura”, nr. 5-6 din iunie 1932, publicație condusă de G. Țițeica, G.G. Longinescu, O. Onicescu; sper că vă spun ceva aceste nume!). În scurt timp, s-a apelat la Eiffel. Desigur, a fost vorba nu numai de pod în sine, ci și de calea ferată Chișinău-Cornești-Ungheni și Iași-Ungheni. Inaugurarea transfrontalieră s-a petrecut, printr-un tren de probă, în martie 1876. Un an mai târziu, istoria podului de lemn s-a încheiat odată cu inaugurarea podului metalic al lui Eiffel, la 14 martie 1877.

În duminica de 6 a lui Florar 1990, Podul de la Ungheni devenise neîncăpător. Cred că imaginile ilustrează cu prisosință acea miraculoasă zi. Podul a fost ciorchine de oameni… Timp de 6 ore nu a existat decât o imensă inimă românească. Sumedenie de basarabeni vedeau pentru prima dată români în carne și oase și nu le venea să creadă ochilor: românii din dreapta Prutului, contrar propagandei josnice a bolșevicilor ruși, n-aveau nici coarne, nici coadă, ca strigoii, nu mergeau nici în patru labe ca animalele, nu erau nici ca negrii africani, ci semănau cu ei leit. Adică, nu erau ultimii sărăntoci din lume, vorbeau aceeași limbă, aveau același steag, se închinau aceluiași Dumnezeu… Și uite așa fiecare basarabean nu știa cum să mai facă să ia la el acasă, măcar pentru o oră, un românaș. Ca pe neamuri, în ospeție, cum se spune prin partea locului…

Oare ce s-a întâmplat după acea zi, deși au mai fost, la scară mult mai mică, încă vreo trei ediții ale Podurilor cu Flori? Chiar să se fi atrofiat, din senin, convingerea românilor că, vorba lui E. Renan, „Ceea ce constituie o Națiune nu este faptul că vorbește aceeași limbă sau că ține de aceeași grupare etnografică: ci conștiința de-a fi săvârșit laolaltă fapte mari în trecut și de a voi să mai săvârșească altele, în viitor.”

Lucrurile își au pricina în alte oribile manevre și manipulări, menite să-și bată joc de simțămintele românilor, să le compromită tentativa de a uni faptele mari din trecut cu cele viitoare… Prin ce mijloace? Nu prin pamflete, ca acesta, desigur, ci prin izvorul nesecat al bubelor negre –  din cominterniști, cominterniști se nasc din tată în fiu și nepot -, prin ofensiva bestială, ca o pandemie, asupra lumii civilizate pe care o produce Rusia cea dintotdeauna și, cu voia dumneavoastră, dar nu ultima pe listă, și prin Ungaria, această muscă beată care bâzâie pe la fundul așa-zisului Urs spre a-l zgândări împotriva a ceea ce ei nu-i este cu putință… (Cât de curând vă vom povesti cum se scarpină Ungaria chinezește, pe la Chișinău, spre a face din Borsec un… cap de pod rusesc!). Chiar nu mai au românii „conștiința de-a fi săvârșit laolaltă fapte mari în trecut și de a voi să mai săvârșească altele, în viitor.” ? Sper, totuși, că nu cred așa nici unul dintre vecinii noștri. Fie ei imediați ori mai îndepărtați…

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată.