O candelă

„Anul Brâncoveanu” – împlinirea a trei secole de la martiriul voievodului, al fiilor și sfetnicului său, săvârșit la Istanbul de către turci – urcă spre nadir ca un clipocit strălucitor de candelă. O comemorare amplă, interesantă, pe alocuri, care ar fi putut și încă ar putea da de gândit, într-un fel sau altul, celor care ocupă scena politică românească de astăzi, atât de iresponsabilă, trădătoare și flecară. Nu știu câte analogii s-or fi făcut între epoca brâncovenească și zilele de azi, între familiile Brâncoveanu și Cantemir, între epoca postbrâncovenească (cea fanariotă) și epoca postcomunistă (calendaristic vorbind). Mi-e teamă că întrunirile specifice unor astfel de comemorări, superficiale de regulă, îți trimit repede gândul spre versurile eminesciene: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el/
Sub a numelui tău umbră.” Trista realitate confirmă cu prisosință faptul că atunci când șleahta politică se așează, ca muștele, pe astfel de evenimente compromiterea „subiectului” este garantată.

În loc de alte comentarii, mai reproducem doar un scurt pasaj dintr-o cărțulică – „Întoarcerea în timp” – publicată de „dulceagul” Ionel Teodoreanu în 1941: „Ce bine e să nu fii om politic, ci om pur și simplu. Și ce greu e să fii om pur și simplu, de la începutul până la sfârșitul vieții, după ce ai fost om politic…”

Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România a propus și ea un parteneriat Autorității Naționale pentru Turism menit să deruleze două programe dedicate Brâncoveanului. Proiectele înaintate la ANT – instituție preocupată mai mult de întrunirile science-fiction ori de alte trăznăi – au nimerit ca într-o prăpastie. Ba mai rău, dacă ținem samă că dintr-o prăpastie tot se mai întoarce un mic ecou… Dar mai este ceva timp. Așteptăm…

Până atunci vă propunem un remarcabil text despre biserica Sf. Gheorghe Nou din București, osemintele lui Brâncoveanu și Doamna sa Maria. Articolul – nici nu știu cum să-i spun mai bine – a apărut, inițial, în revista „Flacăra”, prin anul 1914. Noi l-am preluat însă din revista „Boabe de grâu”, din ianuarie 1933. E o veritabilă bijuterie această scurtă scriere care „are forma de scrisoare-răspuns unei prietene numite cu numele ei de munte. Cozia e, mi se pare, d-na Otilia-Mihail Otetelișanu”. Îl redăm otova.

„Bucuro dragă,

Îmi pare bine, că în fine te-ai întors. Ce spui de această vijelie a iadului, ce s’a deslănţuit asupra Europei şi a stins toate candelele, la icoanele lui Hristos? Şi când crezi că va putea străbate glasul aceluia ce va striga: „Veniţi de luaţi lumină”?
Cozia

„Cozio dragă,

Dacă aproape în toată Europa s’au stins candelele icoanelor, se vede însă c’a fost scris să se aprindă una din nou în ţara noastră, ca un semn tainic, de care să ne bucurăm.

În întunecosul an 1914, s’au descoperit de către învăţatul arheolog Virgil Drăghiceanu în biserica Sf. Gheorghe Nou candela şi mormântul lui Constantin Brâncoveanu.

Întorcându-mă din străinătate, în grabă am alergat la biserică şi m’am aşezat subt candela care păzeşte odihna voevodului martir din secolul al XVIII-lea, ca de pe acest loc de liniște şi de reculegere să privesc în spre trecut.

M’am gândit de câte ori o fi stat şi îngenunchiat acolo Maria Doamna, văduva Brâncoveanului, după ce adusese la limanul ţării scumpele oseminte, rămase şase ani de zile în mănăstirea insulei Halki, din marea de Marmara.

Pe atunci, în 1720, biserica Sf. Gheorghe era fără îndoială mai puţin afumată, picturile bolților ei înalte străluceau în feţe mai vioaie; Doamna însă desigur că venea în spre seară, tiptil, însoţită de una sau două slugi credincioase. Tăcută intra în spațiosul naos, unde amurgul țesea pânze de aur stins cu urzeală de profir; în fund mai licărea poleiala minunatei tâmple, iar la dreapta în mijlocul bisericii, în faţa unei ferestre, ardea statornic un punct luminos, ardea atârnat între boltă şi pardoseala de lespezi, ardea într’o candelă de o frumusețe rară, lucrată în argint, cu trei colane de flori stilizate, flori brâncoveneşti, căci se găsesc pe toate clădirile voevodului.

Cernita Doamnă îngenunchia în tăcere, lângă piatra în¬conjurată de o împletitură de frunze adânc săpate şi împo¬dobită cu stema ţării, dar fără nume. Icoane multe îi treceau pe dinaintea inimii, icoane de mărire şi icoane de groază, şi mai ales cele nevăzute de ochii ei: tăierea soțului şi a fiilor ei, pe marginea mării, la Edikule – pe când ea stătea închisă cu femeile într’unul din turnuri – şi apoi expunerea bieților morți însângerați şi fără capete în faţa bolţii poleite a Sublimei Porți, unde, sub soarele strălucitor, treceau eniceri, imami, precupeți şi șiruri de catâri încărcați şi împodobiți la gât cu mărgele albastre… până când, în întunericul nopții, câţiva oameni plătiți scump ridicară trupurile ca şi capetele, care fuseseră țintuite, într’altă parte, în poarta Seraiului. Iar a doua zi nu se mai sinchisi nimeni de mica corabie neagră, care ducea în spre fermecătoarea insulă Halki, pe luciul al¬bastru al mării, câteva lăzi, de sigur la fel cu cele în care mă¬năstirea, întemeiată chiar de Brâncoveanu, primea deobiceiu mărfurile cumpărate la Ţarigrad.

Maria Doamna era vrednica soţie a unui martir. Căci după atâtea grozăvii, nu se aruncase în mare, ba şi mai mult nu-şi pierduse credinţa. Deci mai ştia să vrea, să dorească şi să împlinească visul ei: – după şase ani aduse trupul soțului în ţara unde domnise cu atâta strălucire. ÎI aduse însă numai de dragul ţării, nu întru amintirea strălucirii lui, şi-l înmormântă, fără să-i pomenească numele pe lespede, în una din multele biserici ridicate de el. Doar candelei îi încredința taina acestui mormânt, taina care putea să fie primejdioasă ultimei odrasle brâncoveneşti, scăpate tot prin vrednicia Doamnei, din măcelul dela Edikule.

Şi sub minunatul vas de argint în formă de ciorchină, sub luminița statornică, sufletul viforat al Doamnei se închină, fără răsvrătire, până în ceasul când îi fu dat să odihnească şi ea lângă Constantin Brâncoveanu.

Candela şi-a păstrat taina timp de aproape două sute de ani.

Ni-a fost dată la iveală, în vremuri de vijelie, e o scânteie din focul sacru, pe care ne-o întinde trecutul strigând: „Veniţi de luaţi lumină!” Lumina neclintitei smerenii, care e temeiul puterii sufleteşti.

Lumina aceasta ne spune: căile Domnului sunt de neînţeles pentru mintea omenească. Dar omul e alcătuit din trei ipo¬staze, şi printr’a treia, care e sufletul, se poate ridica dea¬supra groazelor, în faţa cărora încremeneşte mintea.

Ne spune: un popor nu ajunge la lumină nici prin bani, nici prin cuceriri de ținuturi întinse, ci numai prin cultura sufletească. Misiunea cea mai înaltă a unei ţări ca şi a indi-vidului este războiul în contra răului. Neamul care va fi înţeles acest adevăr, dându-şi seamă că pricinile întâmplărilor, atât ale celor personale ca şi ale celor istorice, adică naţionale, nu sunt decât morale, va fi un neam dătător de lumină, fie el cât de mic, politiceşte vorbind. Iar factorul cel mai puternic spre a împlini idealul acesta sunt femeile, căci ele sunt rân¬duite să aprindă şi să vegheze candelele sufletului.

Simbolic să ne fie, deci, chipul cucernic al Măriei Doamna, care ni s’a arătat parcă mai de aproape, mai desluşit, în aceste vremuri de restrişte, închinându-se subt candela de argint”.

Într-adevăr, „O candelă” e tot atât de nouă astăzi, ca atunci…

Mihai OGRINJI