Paște fără făclie…

Text: Matei O. BROT

Există o jenantă și virulentă feisbuceală a unor foști colegi din diverse conjuncturi și… epoci. Unii dintre ei mi-au fost sau îmi sunt chiar mai apropiați. Cei mai mulți au rămas însă precum pantofii cu care dacă ai călcat strâmb (ori stâng, dacă vreți!) deformați rămân pentru totdeauna. I-am văzut dând în clocot, parcă mai mult decât oricând, în preajma Paștelui, invocând mai cu seamă izolarea din această perioadă cu corone și jerbe. Cu foarte puține excepții, îi știu ca fiind atei sau, oricum, într-o relație crispată cu biserica, cu cele sfinte în general. Dar ce contează… Pe acest fundal al unor elanuri ce-ar fi meritat o canalizare spre fapte în concordanță cu vârsta, experiența și decența, dacă nu chiar intrarea într-un fel de silenzio stampa (mă rog, ziariștii n-au cum să fie captivii unei astfel de stări) mi-am amintit de câteva momente când nici cu gândul nu gândeam din depărtarea pe care o aveam față de 65+…

Din muncitori n-o să iasă niciodată ziariști adevărați! „Sentința” o dădeam într-un conclav de colegi care continuam, într-o pauză cu țigări, discuțiile de la un seminar mai aprins. Se întâmpla asta pe la mijlocul anilor ’70 ai veacului trecut. Numai că abruptul verdict venea după o remarcă anterioară, mai nefericită, poate, prin care susțineam că Hitler nu fusese, totuși, ultimul idiot din lume. Că a fost un descreierat fără pereche, nu încape vorbă, am încercat să-mi continui atunci perorația, însă nu m-a mai ascultat nimeni. Intransigența lor revoluționară s-a și propagat printr-un șir de reclamații. Un singur coleg, excelentul jurnalist militar Grig Radoslavescu, mi-a luat apărarea calm și aplicat, întinzându-mi o mână cvasi-providențială în acea conjunctură tulbure. Mai ales că nu erau singurele „abateri”, „dosarul” fiindu-mi asediat de multe alte semne de întrebare. Bunăoară, vreo două luni, aproape zi de zi, tot consultam în înzestrata bibliotecă a „combinatului de ziariști” colecțiile ziarelor „Buna Vestire”, „Porunca Vremii”, „Sfarmă Piatră”, „Universul”. Sfântul război din Est l-am urmărit cu de-amănuntul prin intermediul reportajelor transmise de pe front. Între reporteri se afla și Constantin Virgil Gheorghiu, din câte îmi amintesc, care avea să-și tipărească corespondențele în volum, sub titlul „Ard malurile Nistrului”. Din păcate, două caiete „burdușite” cu notițe aveau să-mi dispară la scurt timp după ce mi-a fost blocat accesul la acele publicații. Cu toate că încercasem să dreg busuiocul, afundându-mă în paginile revistei „Chemarea”, spre a-i deruta pe cei ce puseseră ochii pe mine. Se cam știe că în perioada interbelică, N.D. Cocea, hăbăuc desăvârșit, mason, bolșevic, antimonarhic aprig, cu procese de lezmajestate, dar apropiat al lui… Lenin, nutrea o fierbinte chemare pentru bolșevism. A murit prudent (ca să invoc diagnosticul lui G. Călinescu pentru un scriitor de dreapta) în anul 1949. Dar altă făină intenționam să macin.

Când am afirmat că din muncitori n-o să iasă niciodată ziariști adevărați nu gândisem că reprezentanții proletariatului sunt neapărat lipsiți de harul scrisului – ceea ce oricum ar fi fost eronat -, ci că le lipsește altceva fundamental: deprinderea lecturii, legătura cu universul culturii, până la urmă discernământul axiologic, ca să o iau pe scurtătură. Și cultura face parte, poate ca și conceperea copiilor, din familia lucrurilor care dacă nu se comit la vremea lor încercările ulterioare devin simulacre, caraghioslâcuri. Nu voi lungi pelteaua. Paștele abia trecut, căruia i se potrivește începutul cântecului „Astă noapte n-a fost noapte/ C-a fost jumătate moarte”, n-a fost într-atâta deplâns de enoriași că nu asistă în ușa bisericilor la Înviere, ci de cei care, înainte de decembrie 1989, tineri, scânteietori și înflăcărați ziariști de partid rămâneau muți de admirație în fața isprăvilor poetului de curte, cel care anume în noaptea Învierii aduna tineretul pe stadioane ca să-l „ocrotească” de lumina divină… Și se ocupa cu un sârg aprig întru educarea sănătoasă a proaspetelor generații nu numai acest furtunos versificator care „cânta Conducătorul care a știut și știe” totul, ci și un nesfârșit detașament de „creatori” de serbări ale tineretului, de „întâmplări” cultural-artistice neatinse de „opiumul” retrograd, de Plugușoare și alte astfel de minunății sortite să îndobitocească și atât. Aceștia, cu un făcător de suplimente de pe atunci, după decembrie pe post de port-drapel – ar trebui să vă amintiți declarațiile lui privind tardiva descoperire, în partea a doua a anilor ’90, a istoriei României sau de ce nu este bine să se unească Basarabia cu România, fiindcă ne-ar crește numărul minoritarilor! -, dar și alți și alți „maeștri” pe care nu-i mai încape mass-media se văitau de dădea să se crape cerul, nu altceva, că poporul nu-i lăsat să-și exercite, vezi Doamne, „credința strămoșească” și libertatea…

Las la o parte că până la acest Paște insolit înfocații noștri creștini veneau la Înviere, luau lumina care li se… cuvenea și o tuleau rapid acasă spre a se așeza la mesele încărcate cu ouă roșii, cozonac, pască și tot felul de cărnuri. Mă rog, ținuseră lungul post cu mâncărurile de frupt interzise și nu mai puteau rezista până la ziuă, ca să-și dea pe față cu apă dintr-un lighean cu un ou vopsit și un bănuț de argint, să ia o bucățică de anafură și după aceea să treacă la chivernisirea burții…

Problema este însă alta și e groasă de tot. Mai mult decât în orice țară europeană din cumplitul lagăr roșu, iată că în România comunismul pare să fi învins. Înșiși „ziariștii” proveniți din clasa muncitoare, dar nu numai din acest areal, s-au desăvârșit în propria mancurtizare, alcătuind falanga „oamenilor noi”, idealul ratat al legionarilor, împlinit însă cu asupra de măsură de comuniștii rupți dintotdeauna de tradițiile pământului, despuiați de identitate și îndreptați cu adânca lor gândire spre Rusia și China, precum atâția iluștri conducători, cam toți din același acvariu, care semnalează spre Est-Orient, pentru popor, dar când e vorba de ei o taie cu toată viteza spre Vest. Vă amintiți de zicerile vechi: E-adevărat, Occidentul este în putrefacție, dar miroase atât de plăcut!

Garantat: din muncitori n-o să iasă niciodată jurnaliști adevărați! Iar din jurnaliștii de ieri – propagandiști lipsiți de scrupule, goliți de discernământ, dacă au avut cândva vreun strop – nu pot lăstări decât trompete, toboșari, trâmbițași, tot felul de instrumentiști în solda câte unui taraf violent de zgomotos, amețit fără scăpare de voluptatea cominternistă… Așa cum din familiile de avocați vor ieși tot avocați, din cele de medici, tot medici, din cele de polițiști, tot polițiști, din cele de securiști, tot securiști…

Din păcate, presa de astăzi este profund și, probabil, iremediabil deprofesionalizată. Imaginați-vă ce putea să însemne „ecranul” jurnalistic în care scriau Eminescu, Slavici, Caragiale (cotidianul „Timpul”) comparativ cu „maeștri” de astăzi și ciracii lor… Ce departe au rămas acele vremuri – 95 de ani în toamnă! – pe când un E. Lovinescu scria: „Presa nu reprezintă decât un punct de plecare a limbii literare și prin simțul realității și al necesității imediate, ziaristul e un premergător al scriitorului și, deci, al viitoarei limbi literare. (…) Acțiunea estetică a scriitorului trebuie să se dezvolte însă într-un material viu, circulant, în creația căruia rolul presei e din cele mai însemnate.”

În tristă măsură, „scriitorii” de azi ai presei sunt mercenarii, gonacii unor grupuri politico-economice ce-și dispută înspăimântătoare interese obscure, care, cu toții la un loc, n-au nici o minimă conștiință profesională, nu au nici o legătură nici cu binele țării, nici cu românismul, în general. Cei care joacă toată ziua țonțoroiul pe ecranele televizoarelor – ce pedeapsă cumplită să-ți intre permanent în casă astfel de specimene – țipă și se dau cu fundul de pământ că poporul este lipsit de libertate (nu spun că asta grație măsurilor de protecție luate de autorități împotriva pandemiei, desigur), că sunt îngrădiți, că sunt deposedați de drepturi. Ce tare li se mai rupe. Sufletul! Dar când țara era într-o carantină la sânge și fără nici o ieșire la propriu și la figurat, aproape jumătate de veac, și nu doar pentru cei cu vârsta de 65+, unde au fost acești zilieri ai rușinii care să fi scos măcar o vorbuliță spre dictatura bolșevică ce-i termina pe români? Spre onoarea profesiei de ziarist și, desigur, a lor personală au existat câțiva veritabili eroi în frunte cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Al. Chivoiu. Numai că, după cum se vede, dacă n-ai minim organ pentru valorile ce încă dau tărie României să stăruie în identitatea ei, opțiunea de a rămâne pantof scâlciat în picioarele celor care efectiv distrug neamul românesc te lași blagoslovit cu statutul de slugă. Și, poate, într-un târziu prea târziu, cu părerea de rău care ți-o provoacă trădarea… Într-o carte apărută în 1923, cu titlul Les incertitudes de l’heure présente – titlu teafăr și pentru aceste momente – Gustave Le Bon punea un diagnostic cât se poate de chirurgical: „Eroismul poate salva un popor, dar acumularea zilnică de virtuți mărunte îi determină măreția”.

În tot răul este, totdeauna, și un strop de bine. Dacă se dorea o imagine universală mai concludentă a aceea ce înseamnă ororile comunismului atunci această pandemie joacă, din păcate, un rol magistral. Ei bine, spre această lume vor să ne ducă unii, neîntrecuți în promisiuni de pică pădurile din picioare, împrumuturi și cheltuieli care sunt lăsate moștenire generațiile ce s-ar putea să refuze să se mai nască din pricina atâtor poveri.

Românii au ratat ocazia ca la acest Paște să stea cu gura închisă și să păstreze liniștea pentru cei care nu mai sunt. Învierea este, în primul rând, pentru cei „repausați”. Și-apoi pentru cei vii. Că mai sunt și vii care-s ca niște morți, asta este altceva. De-a lungul și de-a latul țării, mulți preoți au ținut slujba de Înviere între morminte, în cimitire. Ce simplitate măreață… Doar preoții și cei așezați la locurile de veci care, spre a nu ne supăra, au păstrat cu strictețe distanța subterană. Așa le este felul, totdeauna sunt înțelegători, mai lasă de la ei numai ca să fie bine. Și fără făclii. Pe care unii, poate, le-ar fi vrut aprinse așa, ca-n Caragiale, cu pârjolire… În rest, cel mai periculos virus al universului rămâne, din păcate, omul. Omul vechi și omul nou…