Există o jenantă și virulentă feisbuceală a unor foști colegi din diverse conjuncturi și… epoci. Unii dintre ei mi-au fost sau îmi sunt chiar mai apropiați. Cei mai mulți au rămas însă precum pantofii cu care dacă ai călcat strâmb (ori stâng, dacă vreți!) deformați rămân pentru totdeauna. I-am văzut dând în clocot, parcă mai mult decât oricând, în preajma Paștelui, invocând mai cu seamă izolarea din această perioadă cu corone și jerbe. Cu foarte puține excepții, îi știu ca fiind atei sau, oricum, într-o relație crispată cu biserica, cu cele sfinte în general. Dar ce contează… Pe acest fundal al unor elanuri ce-ar fi meritat o canalizare spre fapte în concordanță cu vârsta, experiența și decența, dacă nu chiar intrarea într-un fel de silenzio stampa (mă rog, ziariștii n-au cum să fie captivii unei astfel de stări) mi-am amintit de câteva momente când nici cu gândul nu gândeam din depărtarea pe care o aveam față de 65+…