Poesii de Mihail Eminescu – 130 de ani de la apariția volumului

Text: Mihai OGRINJI

Parafrazând un vechi adagiu latin, zicem și noi că au și cărțile soarta lor. În schimb, spre deosebire de oameni, ele, cărțile, nu dețin beneficiul unei zile de naștere. Uneori, nici însuși anul apariției nu le întărește destinul cu vreun folos în plus. Las la o parte că noi, românii, chiar și când este vorba de cărțile-monument pentru cultura noastră – și există asemenea lucrări – nu ne spetim cu gândul măcar pentru a le semnala, ca să nu zic în a le aduce cuvenitul respect…

După stilul vechi – în aceste ultime zile de decembrie, după stilul nou – la începutul lui ianuarie ce va să vină, aniversăm 130 de ani de la tipărirea volumului Poesii de Mihail Eminescu. Autorul acestei antologii a fost Titu Maiorescu care, într-o foarte-scurtă prefață, înștiințează cititorii în stilul său propriu: „Colecția de față cuprinde toate poesiile lui Eminescu publicate în „Convorbiri Literare” de vre-o doisprezece ani încoace, precum și cele aflate până acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare.”

Ar fi multe de spus despre această „culegere” în care „Poesiile, așa cum se presintă în paginele următoare, nu sunt dar revăzute și sunt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gând să le facă, cel puțin la cele vechi…” autorul lor.

Ar fi multe de spus, desigur, și despre T. Maiorescu care, dincolo de problemele lui de caracter și apucături lumești de îndoielnică spiță, conchide, chit că îi cam tremură condeiul, în finalul lapidar-banalului preambul cum că Eminescu „a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumuseță de forme, subt al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”. Mi-e teamă să nu fi fost vorba, până la urmă, de „un simțământ de datorie literară…„

Nenumărate sunt avatarurile acestei ediții princeps alcătuite de orgoliosul și prudentul veghetor al imaginii sale pentru posteritate, Maiorescu. În 1989, la un veac de la stingerea din viață a lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RSR reedita, întocmai, „aceeași carte, grafic și tipografic una dintre cele mai frumoase ale vremii în marginile gustului ei și totodată moment hotărâtor al prezenței poeziei eminesciene în durata culturii românești”. (Petru Creția). Lăsând la o parte toate observațiile care s-au emis cu acel prilej, aș vrea să ne amintim de câteva repere ale anului 1883. Este anul când sunt publicate, între altele, „Luceafărul”, „Glossă”, „Odă (în metru antic)”, „Veneția”, „Mai am un singur dor”, „Criticilor mei”. Și, nu în ultimul rând, „Doina”, citită, mai întâi, în casa lui Iacob Negruzzi, cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare la Iași, în ziua de 5 iunie 1883, publicată apoi în numărul din 1 iulie 1883 al revistei Convorbiri literare. Eminescu venise la Iași tocmai pentru a ilustra în ziarul Timpul desfășurarea acelui mare eveniment onorat de prezența Regelui Carol I, dar și a altor personalități ale vremii, între care – Dimitrie Sturdza, C.A. Rosetti, B.P. Hașdeu, pentru toți aceștia din urmă nutrind un dispreț public. Un editorial în ziarul conservator, despre dezvelirea monumentului închinat lui Ștefan cel Mare, la care marele poet n-a fost de față, avea să fie, din nefericire, penultimul articol lui înainte de a fi cuprins de cumplita-i boală. Ce-a urmat, se știe destul de bine. În partea a doua a anului 1883, ca și, în bună măsură, de-a lungul lui 1884, Eminescu avea să trăiască cea mai nefericită perioadă a vieții sale.

Scrie T. Maiorescu, în pomenitul preambul: „Publicarea (cărții, n.n.) se face în lipsa poetului din Țară”. Este foarte adevărat. Chiar el aranjase, în toamna lui 1883, ca Eminescu să fie trimis la Viena și să fie internat în sanatoriul doctorului Obersteiner de la Ober-Döbling. Poetul îl avea ca însoțitor pe Al. Chibici-Râvneanu, cel mai bun prieten al său, fost coleg de școală și universitate. Apropo de prietenii lui Eminescu: cu mare indulgență – și, neapărat, cu toleranța tipică a românilor care, în general, nu au respect ori vocație pentru o prietenie adevărată – pot fi enumerați, între aceștia, un I. L. Caragiale (ca om, o adevărată calamitate, și asta eufemistic spus), Titu Maiorescu sau I. Slavici, atât de vehiculați în necunoștință de cauză.

Al. Chibici-Revneanu este cel care avea să primească de la Eminescu, chiar în perioada când apărea celebrul volum de „Poesii”, una dintre cele mai cutremurătoare scrisori: „Fii bun, iubite Chibici, și răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de d. Maiorescu și de tine. Eu știu despre tine că n-ai mijloace pentru a îngriji de mine în starea în care sunt. Îmi sunt, dar, necunoscute măsurile pe cari d. Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi și văd pe de altă parte că doctorii de la institut nu știu asemenea nimic, ci se mărginesc a-mi cita numele d-sale și al tău, ceea ce – în izolarea în care mă aflu – nu e de natură a mă satisface. Și în adevăr, nu-ți poți închipui starea în care un om se află într-un institut de alienați după ce și-a venit în fire. Neavând nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obișnuiește la spitale și lăsat în prada celor mai omorâtoare griji în privirea viitorului, mi-e frică chiar de a-mi plânge soarta, căci și aceasta ar fi de interpretat ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu. Eu aș vrea să scap cât se poate de curând și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la sațiu. Foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece – Nenorocitul tău amic – M. Eminescu”. Scrisoarea datează din 12/24 ianuarie 1884.

Am putea încerca un exercițiu: în locul lui Eminescu, de acum 130 de ani, de la sanatoriul vienez, vi-l puteți imagina pe însuși poporul român de astăzi? Bravul și nefericitul popor român care, în urmă cu 24 de ani, a schimbat o cumplită închisoare, cât țara de mare, într-un sanatoriu, la fel de mare, într-o foame și o demoralizare la fel de neiertătoare…

Dar să ne oprim aici. Din epistola lui T. Maiorescu către Eminescu, expediată o lună mai târziu, mai exact la 26 februarie 1884, aflăm suficiente detalii despre cartea-monument, editată în urmă cu 130 de ani, spre a pune punct, deocamdată, acestei aniversări: „Acum trebuie să ştii că volumul de poezii ce ţi l-a publicat Socec, după îndemnul meu, în Dechemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încât Socec stă încă uimit. În aceste 7 săptămâni de la apariţiunea lui, s-au vândut 700 de exemplare; o mie este toată ediţia şi de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face tu toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile D-tale sunt azi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahalaua Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. Aşa cam este, dar tot nu este rău, când te simţi primit cu atâta iubire de compatrioţii tăi.”

Cred că Eminescu s-a bucurat nespus de mult aflând că poeziile sale erau „cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahalaua Tirchileşti”…