Ziua când Nelu Pivodă este acasă

Text și foto: Mihai VASILE

Azi este ziua lui de naștere. Îl sun să-l felicit. Un moment gândul îmi zboară la meseria lui de salvamontist. Oare, n-o fi pe munte în căutarea unor rătăciți, accidentați sau poate… mai rău? Dar nu. Este acasă împreună cu Eli, soția lui, răspunzând la telefoanele prietenilor care-l felicită aproape în continuu. Am fost norocosul care a prins o fereastră printre toate aceste multe apeluri…

– Salut, Nelu. La mulți ani, la multe zile frumoase petrecute pe munte și la cât mai puține acțiuni de salvare!

– Salut, Mihai. Mulțumesc frumos. Să fie!

L-am cunoscut destul de târziu pe alpinistul Ioan Pivodă. Mult timp, autoexilat în Cheile Turzii, eram la curent cu activitatea lui doar din discuțiile cu prietenii comuni, din articole din presă sau știri de televiziune. Da, Nelu era cât se poate de activ și pe aceste canale media. Îl auzeam aproape de fiecare dată când pe potecile și pereții din Piatra Craiului se petrecea un eveniment mai puțin plăcut. Ceea ce mă impresiona de fiecare dată era felul în care povestea despre acțiunile de salvare la care luase parte. Fără patimă, fără reproșuri, dar cu multe învățăminte către cei deschiși să-i asculte cuvintele și, poate, dornici să-i urmeze sfaturile.   

Nu era pentru prima oară când legătura dintre mine și alt alpinist cu care aveam multe lucruri în comun, din care dragostea de munte era doar unul, s-a realizat înainte să ne întâlnim pentru prima dată, înainte să ne strângem mâna. Apoi, în nesfârșitele noastre conversații, fie în Zărnești, fie la refugiile Salvamont din Plaiul Foii sau din „Prăpăstii”, fie în lungile convorbiri telefonice, auzeam din gura lui o mulțime de întâmplări petrecute pe munte începând cu cele din anii în care abia deschidea ochii spre frumusețile Pietrei Craiului, trecând prin activitatea lui de alpinist la Torpedo Zărnești și încheind cu acele multe, multe aventuri ca salvamontist.

Nu vreau să le reproduc aici nici măcar parțial. Pe cei interesați de activitatea alpină a lui Ioan Pivodă îi invit să-i cumpere și să-i citească volumul Regruparea finală apărut în anul 2017 în Colecția Verde a editurii România pitorească.

Și totuși, despre una dintre amintirile recente, care nu apare în carte pentru simplul motiv că s-a petrecut după apariția acesteia, vreau să vorbesc.

S-a întâmplat la Gala Alpinismului Românesc desfășurată în primăvara anului 2018 la Bușteni, în cadrul Festivalului de Film Alpin organizat de domnul Dan Burlac. Dar să-l ascultăm pe Nelu Pivodă.

„– Lângă mine și soția mea, Eli, stătea maestrul Alexandru Floricioiu. Era tăcut, așa cum a fost el o viață întreagă. Simțindu-l aproape nu puteam să nu mă gândesc la traseele pe care le deschisese, pe lângă Directa Fisurii Albastre și la premierele din Piatra Craiului: Fisura de Cristal, frumoasa Muchia Bondarului și, mai ales, la Lespezile Lirei, dar și la Fisura Artei din Cheile Bicazului. Știind că va primi un premiu mă întrebam dacă de această dată ne va spune mai multe amănunte despre realizările lui din timpuri trecute.

Și a venit momentul în care Zsolt Török a anunțat premiul. În același timp cu Eli l-am întrebat dacă ar vrea să-l ajutăm să ajungă până la scenă. Am fost refuzați. Mergând încet, dar lăsând să se vadă siguranța pe care altădată o afișa pe cei mai grei pereți ai Carpaților, sau munții de pe alte meridiane ale lumii, maestrul Floricioiu a ajuns în fața sălii unde a fost primit cu tot respectul cuvenit, în aplauzele întregii săli, de mai tânărul lui coleg, Zsolt Török.

Ceea ce a urmat a fost ca un basm frumos spus de părinți copiilor lor iubiți. Maestrul a început să rememoreze ce s-a întâmplat cu zeci de ani în urmă. Ne-a făcut părtași la lucruri despre care, eu și mulți alți alpiniști, nu auziserăm niciodată. A vorbit frumos arătându-ne că trecerea anilor nu i-au estompat amintirile, a vorbit minute în șir de parcă nu voia să se mai oprească, nu voia să se despartă de zilele senine ale tinereții, atunci când nimic nu părea să-i fie imposibil.

În liniștea care se așternuse peste sala făcută părtașă la aceste momente unice, Paul Fozocoș, un alt veteran al alpinismului românesc, s-a ridicat și a rostit cu voce apăsată:

– Floricioiule, ai vorbit cât n-ai vorbit toată viața ta!

Și sala a izbucnit din nou în aplauze!

A fost cântecul de lebădă al maestrului Floricioiu. La 30 septembrie 2019 a părăsit această lume. Soarta a făcut ca pe 15 august și Zsolt Török, cel care-i înmânase premiul și sufletul acestei gale dedicată alpinismului românesc, să plece spre alte sfere ale universului.”

Câteva clipe rămân fără cuvinte. Fusesem de față la discursul emoționant al maestrului Alexandru Floricioiu, iar cele povestite de Nelu Pivodă n-au făcut decât să-mi completeze tabloul care mă impresionase aproape până la lacrimi în acea zi de început de primăvară. N-am putut decât să spun în gând: „Drum bun maestre Floricioiu, drum bun Zsolt.”

Dar, cu toată tristețea după acel negru an 2019, n-am putut să nu mă bucur că suntem în continuare împreună cu oameni care au făcut multe lucruri bune pentru alpinismul românesc, iar Nelu Pivodă este doar unul dintre aceștia, unul dintre cei mai buni.

La Mulți Ani, Nelu!