AJTR
După Gurja Himal… După Gurja Himal…
Expediția din 1985 a însemnat un început de drum al alpinismului himalayan românesc. Nici un concetățean de-al nostru nu mai ajunsese până atunci să... După Gurja Himal…

Gurja Himal coperta 1 și 4Expediția din 1985 a însemnat un început de drum al alpinismului himalayan românesc. Nici un concetățean de-al nostru nu mai ajunsese până atunci să privească acele meleaguri cu ochi de alpinist, să descopere trasee noi printr-o lume total necunoscută, o lume parcă de pe o altă planetă, să încerce să escaladeze acei munţi. Şi totuşi, au existat oameni care înainte de ’85, deşi n-au ajuns până acolo, au visat că ar putea urca pe vârfuri din împărăția de gheaţă. Se întâmpla prin anii ’60, atunci când Marcian Bleahu împreună cu alţi câţiva prieteni ai lui, toţi nişte împătimiți ai marilor pereţi, au încercat un proiect de expediţie. Din păcate, condiţii inacceptabile, puse de persoane cu funcții înalte în ierarhia statului, au făcut ca visul lor să nu se materializeze. Totuşi, din acea „fierbere” a rezultat una dintre cele mai interesante cărţi de munte scrise vreodată în ţara noastră: Himalaya – Cucerirea Giganților Lumii ai cărei autori au fost: M. Bleahu, M. Bogdan şi Gh. Epuran.

În 1979, începe munca de pregătire a primei expediţii româneşti în Himalaya. Cornel Coman, Taina şi Emil Coliban, Pavel Mureșan sau Cezar Vărgulescu, ajutaţi îndeaproape de alţi alpinişti formidabili ai acelei epoci, nu numai că au zis „ce frumos ar fi dacă am urca şi noi în Himalaya!”, dar au şi purces la treabă, la organizarea acelei expediţii. Despre aventurile lor, despre câte greutăţi au depăşit în ţară, despre muncă, despre lupta cu închistarea unei Federații care prefera să nu schimbe nimic din desfășurarea de zeci de ani a alpinismului românesc, despre lupta cu orgoliile unor alpinişti sau cu ambițiile altora, despre goana după finanţare, goana după materiale tehnice, goana după hrana de altitudine, atâta cât exista ea pe atunci, despre cât de „sus” au trebuit să ajungă pentru a obține un lucru cât se poate de normal în oricare altă ţară, pașaportul, dar şi despre câte probleme s-au lovit în Nepal, ați putut citi în această carte.

DSCN2186

Un gust amar am şi acum la 30 de ani de la desfășurarea acelor evenimente, gândindu-mă la faptul că o expediţie plecată din ţară s-a transformat în patru după ce a ajuns în Nepal! Patru expediţii, fiecare cu alt scop, cu alt obiectiv, cu alte interese. Eu i-aş fi văzut pe expediționari urmând aceeaşi cale, spre vârful Dhaulagiri, ascensiune dorită de cei care au gândit şi organizat expediția iniţială. Ce a căutat Gurja Himal, acest vârf necunoscut, în programul echipei, şi dacă, în disperare de cauză, n-au avut încotro şi au trebuit să-l aleagă, de ce o parte dintre expediționari au schimbat iar „macazul” şi s-au îndreptat spre traseul clasic, acolo unde se aflau japonezii, cunoscut fiind faptul că autoritățile nepaleze nu dădeau autorizații mai multor expediţii pe un versant? Mă mai întreb şi care era rostul unei expediţii de naturaliști unită cu cea a alpiniştilor şi n-aş vrea să trag concluzia că interesul primilor a primat, neobținerea autorizației pentru Dhaulagiri nefiind doar o întâmplare… Știu că o să ziceți că despre Dhaulagiri n-a vorbit nimeni, dar ați avut curiozitatea să priviți cu atenţie emblema expediției, purtată de unii chiar la pălărie? Mai are importanţă o ascensiune făcută oricum, doar ca să se ajungă pe vârf, sau era mai important să fie respectată etica alpină, aceea după care alpinişti ca Taina, Emil sau Cornel şi Cezar se conduceau pe atunci? Ducând raționamentul la extrem m-aş putea întreba: dacă expediția nu era fragmentată, dacă toţi acei alpinişti de mare forţă ar fi făcut o echipă unită, nu cumva destinul s-ar fi schimbat şi Cezar s-ar fi întors cu bine în ţară? Să nu-mi spuneți că scindarea s-a făcut doar din lipsa fizică a „corzilor fixe” pentru că şi pe traseul clasic au fost folosite, cele ale japonezilor, despre a căror prezenţa co-expediţionarii nu prea cred că ştiau mare lucru!

Începutul fusese făcut. Alpiniştii români ajunseseră pe meleagurile Himalayei. Dacă, până în 1989, principala problemă a acestora era obţinerea pașaportului, după acest an datele s-au schimbat, procurarea banilor trecând în faţă! Sumele colosale pentru un om obișnuit nu puteau fi suportate decât de sponsori, cunoscut fiind faptul că majoritatea alpiniştilor nu sunt şi oameni de afaceri prosperi!

Cu toate acestea, chiar din 1992, Ticu Lăcătuşu urcă primul vârf de peste 8.000 m – Broad Peak (8.051 m), iar pe 17 mai 1995, tot Ticu Lăcătuşu ajunge pe vârful cel mai înalt de pe glob: Everest (8.848 m), dar nu într-o expediţie românească.

În această scurtă postfață aş vrea să vorbesc şi despre alte expediţii organizate de români. Din păcate, informaţiile existente despre acestea sunt puţine, disparate şi, de multe ori, contradictorii. Ideea vehiculată că ele sunt doar aventuri personale şi nu trebuie să intereseze pe alţii a fost cât se poate de păguboasă în privința informării celor interesaţi. Aşa o fi? Să fie vorba doar despre lucruri personale? Dacă aşa stau lucrurile, de ce toţi, fără excepţie, îşi fac – cât se poate de normal – un titlu de glorie din a desfășura steagul României pe înaltele piscuri?

Dar să trec în revistă câteva expediţii de acest gen, cerându-mi scuze anticipat dacă ceea ce voi scrie ar putea să nu fie chiar în concordanţă cu adevărul istoric, ci doar cu ceea ce am aflat de la alţii.

În 1988, hunedorenii care fuseseră şi în Gurja Himal încearcă ascensiunea pe Broad Peak, expediţie la care a luat parte şi Puiu Dimache. Din păcate, ei au ajuns cu întârziere, tocmai pe când italienii coborau, după ce escaladaseră acel munte.

Expediția din 1996 s-a îndreptat spre Nanga Parbat. Echipa era formată din Răzvan Petcu – inițiator şi conducător -, Gabi Stana, Bogdan Pintilie, Mihai Cioroianu (Galiani) şi Marius Gane. În afară de Răzvan, toţi ceilalţi membri ai expediției au reuşit să atingă altitudinea de 8.000 m. Din cauza timpului care s-a schimbat, alpiniştii au fost nevoiţi să coboare. Din păcate, Răzvan Petcu şi Gabi Stana nu s-au mai întors… Au fost luați de o avalanşă şi au rămas, poate pentru totdeauna, în ghețurile himalayene. Mihai Cioroianu (Galiani) va reuși, ca participant într-o expediţie internaţională, să urce vârful Nanga Parbat, un an mai târziu.

În 1998, formidabilul alpinist Alexandru Floricioiu ia parte la o expediţie pe Nanga Parbat. Împreună cu el au mers, printre alţii, Florin Ularu şi Daniel Marc. Au ajuns până la 7.600 m pe flancul Rupal.

Integral românească a fost expediția organizată şi condusă de David Neacşu în anul 2003, atunci când Teodor Tulpan, Marius Gane şi Lucian Bogdan au ajuns pe Everest în 22 mai 2003. Al patrulea român care a urcat pe vârf în acea expediţie a fost Gheorghe Dijmărescu.

În 2006, maestrul Alexandru Floricioiu revine pe Nanga Parbat, tot pe flancul Rupal. De data aceasta alpiniştii au ajuns până la altitudinea de aproximativ 7.200 m. Echipa a fost formată din Dorin Drăgoi, Imre Szocs, Janos Török, Adam Arpad, Mircea Stănilă, Erno Balogh, medicul expediției dar şi organizatorul acesteia – Ladislau Hathazi. Cei de acasă au aşteptat 3 zile cu inima strânsă vești de la doi alpinişti care au rămas blocaţi în cort pe pantele vârfului. Dar ei au trecut cu bine durul examen şi s-au întors sănătoși acasă.

Tot în 2006, Zsolt Török a luptat cu timpul nefavorabil şi cu şerpaşii care considerau că sezonul de toamnă al ascensiunilor spre Cho Oyu s-a terminat, a ajuns până la 8.050 m, deschizând drumul spre vârf prietenilor lui Cristi Tzecu şi Cătălin Neacşu.

Pe lângă Everest 2003, o altă expediţie organizată de români a făcut vâlvă în presă – ascensiunea reuşită pe Nanga Parbat, pe traseul Schell. Dificila tură a fost parcursă în condiţiile în care în tabăra de bază de pe ruta clasică a avut loc un atentat terorist, 10 alpinişti fiind împușcați. Românii Marius Gane, Teofil Vlad, Zsolt Török şi Aurel Sălăşan au fost singurii care au ajuns pe vârful de 8.125 m, în acel sezon.

În cele câteva rânduri de mai sus n-am făcut decât o succintă trecere în revistă a unor expediţii româneşti, învingătoare sau nu, pe versanţii himalayeni. Dar, în afară de aceşti alpinişti care au participat la expediţii, mulţi alţi români au pus piciorul pe creștetul optmiarilor, prin intermediul expedițiilor internaționale, dintre aceştia detaşându-se, atât ca număr de vârfuri urcate, cât şi ca mod de abordare a escaladei, Horia Colibăşanu şi Alexandru Găvan. Despre ceilalţi, mulţi alpinişti care au urcat pe unul sau mai mulţi optmiari, cei interesaţi pot consulta articolul „Români pe optmiari în Himalaya” de pe blogul prietenului nostru Dinu Mititeanu.

Din păcate, nu numai expediţii victorioase au însoțit istoria ascensiunilor româneşti în Himalaya. Destui alpinişti de-ai noştri nu s-au mai întors acasă. Despre Cezar Vărgulescu v-a povestit Cornel, iar despre Răzvan Petcu şi Gabi Stana am amintit în rândurile de mai sus. Taina Duţescu-Coliban şi Sandală Isăilă au dispărut pe 11 mai 1992 pe Dhaulagiri, iar Mihai Cioroianu a fost accidentat mortal de căderea unei pietre în timpul ascensiunii pe K2 (10 iulie 1999).

O mare tragedie era să se petreacă pe 25 aprilie anul acesta, atunci când muntele himalayan, în special în Nepal, a fost zguduit de un cutremur de 7,8 grade pe scara Richter. Tabăra de bază, unde se găsea Alex Găvan, a fost măturată de o avalanşă extraordinar de puternică. Alpinistul român, care n-a fost luat de avalanşă, a fost primul care a anunțat lumii întregi marea tragedie de pe Everest. Alţi doi români, Zsolt Török şi Iustin Ionescu se aflau deasupra Taberei de Bază de pe traseul clasic. Amândoi au simţit din plin unda seismică. Ca şi Ovidiu Iuliu Marian, fost secretar de stat la Ministerul Turismului, dar şi împătimit iubitor al înălţimilor montane, surprins de teribilele zguduiri telurice într-o echipă internaţională ce-şi propusese să atingă vârful Cho Oyu. În sfârşit, un al cincilea român, Teo Vlad, care se afla pe versantul nordic, nu a resimțit cutremurul decât foarte slab. Putea să fie o mare tragedie… Pe de altă parte, parcă se spune şi aşa: Dumnezeu îi apără pe cei curajoși!

Mihai VASILE

 

Cartea „Himalaya, Gurja Himal 1985: 8.000 versus 7.000” de Cornel Coman poate fi comandată la una dintre adresele de e-mail: romania.pitoreasca.33@gmail.com sau romania_pit@yahoo.com; Un exemplar costă 25 lei, preț la care se pot adăuga taxele poștale și de ramburs.

admin

Niciun comentariu pana acum.

Fii primul care lasa un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *