Moto: „Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, Măști cu toate de renume din comedia minciunii”
Scrisoarea III
Legendă: ”Recomandăm distanțarea de cele mai populare chipuri”
Ignorând rolul și funcțiile legale ale Poliției, conducerea acesteia, devenită agent de publicitate a sistemului bancar autohton, închipuindu-și probabil că prin cele aproape 300 000 de amenzi a devenit un factor de stabilitate, de ”încredere și siguranță” în sistemul financiar al statului, a comis recent un gest de ”lèse Eminescu”, recomandând ”distanțarea de cele mai populare chipuri din România” și folosirea cardului, instrument impersonal, simbol al noii ere în care intră omenirea.
În subliminal, posterul și comentariile ce îl însoțesc pot fi interpretate în sensul că Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, George Enescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Nicolae Grigorescu sau Aurel Vlaicu, printre cele mai populare chipuri ale culturii române, deranjează noua ordine mondială!
Nu întâmplător, în plină epidemie, autorii din umbră ai acestui mizerabil poster înfățișându-l pe Eminescu cu botniță, vor de fapt să transmită noua indicație mondialistă:
”Închinați-vă zeului card, abandonați simbolurile identitare românești.”
În acest context, eseul de mai jos face un scurt excurs de ordin cultural, sociologic și filosofic, tratând doar unele aspecte din vasta problematică a „revoluției măștilor”, semnificația acesteia dar mai ales o pledoarie pentru a reprezenta chipul adevărat al lui Eminescu.
În luna Iunie a anului 2011, în holul Bibliotecii Metropolitane București avea loc o expoziție, sub genericul Novele Eminesciene. Printre alte obiecte de colecție prezentate publicului, la loc central se afla masca mortuară a marelui Poet, ocazie rarisimă de a vedea imaginea tragică a Luceafărului, în ultimele sale ipostaze pământene. Masca era simbolul morții hidoase, care schimbă imaginea angelică a Luceafărului într-una de nerecunoscut.
După nici un deceniu, întreaga suflare omenească este obligată să poarte mască, și dacă ne estepermis, parafrazând un titlu al lui Alan Edgar Poe (The Masque of the Red Death), putem să o numim ”Masca Morții Galbene”, a cărei semnificație încercăm să o deslușim în continuare.
Etimologie
În secolul al XVI-lea, cuvântul mască este întâlnit mai frecvent în limba italiană: maschera (mască), provenind dintr-un radical din latina vulgară, Maska (negru), cu semnificația ”mască”: de asemenea „vrăjitorie” (în limba occitană), „duh”,”demon”.
În lumea iberică, cuvântul ” maskera” însemna ”punct negru, pată”, de unde acesta a căpătatsensul de rimel. Acesa este folosit și în aragoneză, navară și valenciană, în Insula Mallorca sau în limba portugheză.
O altă ipoteză lingvistică consideră că acest cuvânt este preluat din limba arabă سخ م , maskh , cu sensul „denaturare”, ”față falsă”, ipoteză care nu este acceptată de unii lingviști.
În limba italiană, folosirea cuvântului maschera se explică prin faptul că cele mai vechi deghizări constau în înnegrirea feței și uneori a corpului. Cu alte cuvinte, obiectul folosit pentru acoperirea figurii, pentru deghizare, s-a numit, după culoarea folosită, ”masca”.
La început, masca a jucat îndeosebi rolul de indicator al identității culturale, în antichitate fiind folosită în timpul ceremoniilor funerare.
În Egipt, în timpul Vechiului Imperiu se obișnuia practica modelării unei măști pe chipul decedatului.
Soției lui Nero, Popea, îi este atribuită folosirea, pentru prima oară, a acestei măști, pe care a inventat-o pentru a feri delicatețea tenului ei de bronzul și căldura soarelui, devenind astfel și un accesoriu monden.
În secolul al XVII-lea, masca a început să fie considerată un dispozitiv de cochetărie feminină, folosit chiar și de doamna de Sévigné. În majoritatea cazurilor masca avea o căptușeală de catifea neagră, pe care femeile o puneau pe față pentru a se proteja de soare sau de frig.
Se afirmă că francezii au adoptat utilizarea acestor măști de catifea neagră sub François I.
Cât privește lumea teatrului, se spune că primul actor de tragedii, Thespis, și-a acoperit fața cu plumb alb, apoi a inventat masca de pânză, inițial destul de neutră, fără expresie. Puțin câte puțin, masca tragică va reprezenta expresia sentimentelor umane.
Pe de altă parte, masca a fost un accesoriu nelipsit în primele comedii ale lui Molière.
Masca – totem pandemic sau expresia unei noi irodiade ?
În zilele noastre, masca a devenit un simbol al totemului pandemic, cu aparent și explicit rol apotropaic (protector al bolilor).
În realitate, obligativitatea purtării măștii în colectivitate este semnalul că întreaga omenire a intrat într-o nouă eră – a Halloween-ului cotidian -, în care masca nu mai este doar un accesoriu macabru de deghizare, ci o obligație impusă de guvernele ce și-au asumat rolul de SANEPID universal, a cărei nerespectare te face pasibil de pedepse consistente !
Pe de altă parte, profitându-se de starea de disperare, de psihoza indusă, de teroarea izolării persoanelor peste 65 de ani, se fac demersuri pentru a se legaliza substanțe nocive sănătății,traficul de droguri, ridicare interdicției de a se fuma în locuri publice. Astfel, main stream-ul a preluat știrea inserată de The Independent, pe care a îndesat-o temeinic (ruminație în termeni savanți) în canalele de știri, conform căreia extractul de canabis ar putea ajuta la prevenirea infecției cu coronavirus, citând un studiu preliminar al unor cercetători din Canada.
Pretinșii oameni de știință de la Universitatea Letherbridge din Calgary au studiat 400 de tulpini de canabis, stabilind că nu mai puțin de 12 au ”potențial” în prevenirea infecției cu COVID19.
Totuși acești așa ziși cercetători și-au luat o necesară doză de precauție, arătând că este nevoie de mai multe studii pentru a înțelege dacă substanța activă din canabis THC (tetrahidrocarbinol) sau canabidiolul (CBD) afectează și cum anume receptorii de pe mucoase, cauzând îmbolnăvirea organismului.
Rezultatul acestui studiu? americanii stau la coadă în fața magazinelor care vând canabis. Cu alte cuvinte, bisericile sunt închise, dar aceste magazine sunt bine-venite.
În condițiile în care majoritatea medicilor din întreaga lume au avertizat că fumatul este un factor major de comorbiditate, iată că alți așa ziși specialiști fac lobby benevol concernelor carevând ”moarte la pachet” afirmând, nici mai mult nici mai puțin, că fumatul este benefic, prevenind răspândirea maladiei secolului.
Și nu o spune un cabinet medical insignifiant ci prestigioasa Assistance publique – Hôpitaux de Paris (AP-HP), care include instituții medicale publice din Paris și din împrejurimile capitalei franceze, adică 44 de spitale, fiind astfel una dintre cele mai mari structuri spitalicești și universitare din Europa și una dintre cele mai mari din lume.
Această instituție asigură pregătirea cadrelor medicale și tratarea pacienților în 52 de ramuri ale medicinii. Are peste 90.000 de angajați, între care 15.800 de medici. Lor li se alătură studiile unor medici de la Spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, care ar fi ajuns la aceleași concluzii, respectivstudii publicate în New England Journal of Medicine, din luna martie 2020.
Desigur, ca o supapă de siguranță, ei adaugă clasica formulă: „Un studiu clinic va trebui să verifice această ipoteză”. Aceștia uită însă să adauge nu ipoteza ci trista constatare că fumatul omoară mai mulți oameni decât Covid 19, că în Franța fumatul rămâne primul factor de mortalitate.
Noua ordine mondială stabilește noi reguli de salut
Dacă în probleme de tratare a acestor pandemii mai putem înțelege o tendință de uniformizare a tratamentelor, nu putem însă accepta ca și în probleme de comportament social să ni se impună norme. Un astfel de exemplu este acela al distanțării sociale, și legat de aceasta de formele de salut.
Desigur, formele de salut variază de la o epocă la alta, de la o cultură la alta, în funcție de tradiții și de maniera în care societatea se raportează la noțiunea de respect față de persoana din fața ta. De asemenea, salutul variază de la o țară la alta: în Filipine – respectul pentru bătrâni este exprimat de salutul numit „Mano”, prin care se ia mâna persoanei salutate şi se duce la frunte, în timp ce populațiile Massai, care locuiesc în teritoriile Kenya și Tanzania, se salută scuipându-se reciproc!!!
În condițiile pandemiei, apar reguli noi. „Să fiu sincer, nu cred că ar mai trebui să ne strângem mâinile, vreodată”, declara Anthony Fauci, şeful Institutului Naţional de Boli Infecţioaseal SUA, într-un interviu acordat Wall Street Journal.
La rândul lui, Gregroy Poland, specialist în boli infecţioase la Mayo Clinic, institut de cercetare medicală din Statele Unite, declara: „Acum, când întinzi mâna cuiva, întinzi, de fapt, o armă biologică”.
Dar, cu ce sunt înlocuite aceste simboluri ? Cu aplecarea corpului ușor înainte, ori prin efectuarea semnului crucii? Nicidecum…….Ați văzut cu toții, desigur, noi simboluri de recunoaștere: sunt prezentate ostentativ, fie de șefi de stat sau chiar de persoane oarecare, salutându-se prin atingerea cotului sau a picioarelor.
Aceste atingeri în alte părți ale corpului au însă o semnificație specială pentru inițiați!!! Pentru homosexuali ele sugerează ”simbolul semilunilor întoarse”, pentru masoni cotul în unghide 90 de grade reprezintă echerul iar pentru cei care încearcă să vadă semne ale teoriei conspirației acestea înseamnă cu totul altceva.
Să nu credem că anumite simboluri sunt întâmplător mediatizate. Iată, de exemplu, televiziuni, site-uri ale unor ziare și reviste, Internetul, toate aplicațiile și rețelele social media, ministere și instituții guvernamentale sau organizații mondiale afișează în studiouri, pe site-uri, pe afișe sau bannere, simbolul grafic al virusului Corona, musai în culoare ROȘIE. Am putea interpreta această persuasivă, metodică campanie ca o dovadă a faptului că aceste entități au capitulat, s-au aliniat și s-au sincronizat, după metoda imunizării în turmă, cu dispeceratul guvernului mondial, căsunt în stare de obediență, se supun noii ordini mondiale.
Desigur, în sfârșit, ați văzut cu toții campania ”Totul va fi bine” despre care se spune că s-a născut în Italia, unde un grup de mame au lansat deviza ANDRA TUTTO BENE, prin care au îndemnat toți copiii din lume să deseneze ce vor ei, dar să includă, obligatoriu, un curcubeu multicolor !
Astfel, sute de milioane de imagini au inundat Internetul cu chipuri de copii minori, spre bucuria pedofililor, dar nu numai a lor, fiindcă toate fotografiile conțineau simbolul…….Steagului curcubeu, creat de Gilbert Baker, pentru mișcarea LGBT! având semnificația: în noua eră, toate mișcările heterosexuale vor avea un viitor mai bun!
Sensul metaforic al măștii
Analiza sociologică a acestei uluitoare transformări a rolului măștii trebuie privită din perspectiva antropologiei contemporane, luată prin surprindere de această neașteptată, subită, transformare a acestui obiect de recuzită teatrală, devenit accesoriu de recunoaștere socială cotidiană, dovadă de acceptare a unei obediențe tăcute față de stăpânii lumii.
Ignorând latura terifiantă a acestui obiect ce nu își depășea până mai ieri minorul său rol vestimentar, și conferindu-i un pronunțat rol pragmatic, civilizația umană va accepta de acum înainte orice mutații asemănătoare, prin care obiecte, fenomene și procese cu semnificații nocive sau malefice vor deveni benefice (obligativitatea vaccinării, izolarea persoanelor cu risc de îmbolnăvire, ca și tentativa de a legitima consumul de cocaină sau fumatul, practicile și licorile șamanice, devenite factori protectori împotriva pandemiilor prezente sau viitoare).
În plan abstract, masca este un semnal continuu și permanent de avertizare a faptului că o insurmontabilă nenorocire ne pândește de peste tot, este prezentă în fiecare om aflat la doi pași în preajma noastră: Homo homini COVIDUS est!
Prin această transgresie de la imposibil la posibil, de la inacceptabil la recomandabil și apoi, în caz de nesupunere, condamnabil, masca devine un element contraepifanic (în grecește epifanie înseamnă: arătare, descoperire, revelare) și antiuman.
Purtarea măștii în decursul istoriei
Încă din epoci istorice îndepărtate, la unele populații războinice, masca a jucat un rol important, fie ca element de personalizare a apartenenței sale la un anumit trib, fie ca factor de potențare totemică.
În zilele noastre, în unele zone din Eritreea, tinerele Rashaayda folosesc o mască ornată, dinpiele și metal, pentru a-și acoperi fața în ziua nunții. De asemenea, la anumite triburi debeduini există obiceiul ca femeile căsătorite să își acopere fața.
La musulmani, femeile nu pot ieși pe stradă fără să poarte o mască protectoare, numită nikab, care lasă a se vedea doar ochii.
În anul 2010, Belgia a devenit prima țară din Europa care a interzis acoperirea feței în spațiile publice, fapt care a iscat numeroase discuții pe seama drepturilor omului și a libertății religioase. Aceeași legislație a fost adoptată recent și în Austria. De asemenea, în Germania este interzisă participarea la manifestații publice de către persoane cu fața acoperită.
De data aceasta, prin instrucțiunile OMS, prin normele adoptate de toate guvernele lumii, întreaga populație a globului pământesc este obligată, indiferent de sex, vârstă sau religie ca înspațiile închise să își mascheze fața, adică să adere la omsulmanism !
Este adevărat că, din punct de vedere medical, masca a devenit obligatorie în secțiile de spital unde sunt tratați pacienții cu boli infecțioase grave.
În Franța, încă din anul 2003, Direcția Generală a Sănătății (DGS) a obligat cadrele medicale să poarte măști în secțiile care tratează pacienții cu tuberculoză […] Această mască trebuie să aibă o capacitate bună de filtrare, o aderență bună la față,o durată bună de acțiune, un anumit confort atunci când este purtată timp mai îndelungat. Măștile care permit administrarea eficientă a oxigenului sunt indispensabile în medicina de urgență.
Numai că universul pământesc nu este un Spital General (Allgemeine Krankenhaus), iar lumea nu este condusă de Familia de Medici, ca odinioară Florența !
În domeniul arhitecturii, masca, având chip de bărbat sau femeie, reprezintă de asemenea un ornament foarte des utilizat.
De asemenea, în domeniul cosmeticii se folosește masca de frumusețe.
Acestea sunt însă cu totul altceva, nu sunt impuse prin ordonanțe de urgență.
Masca – instrument al terorismului, al acțiunilor ilegale
Masca a fost până mai recent simbolul acțiunilor tenebroase. Există chiar o organizație catalogată drept subversivă, cunoscută sub numele Anonymus, apărută în anul 2003, care susține reacția societății civile împotriva autorității, în numele libertății de exprimare, alegându-și ca simbol masca Guy Fawkes, mediatizată de filmul și benzile desenate V for Vendetta. Aceasta este un semn distinctiv, prezentând grafic sloganul: „Suntem anonimi. Suntem Legiune. Noi nu iertăm. Nu uităm. Așteptați-ne”.
Un alt grup care se ascunde sub masca anonimatului este temutul Klu Klux Klan, care se autointitula încă de la începuturile sale drept ”Statul invizibil”. Și aceștia promovează masca ritualică, reprezentând un „hate symbol”. Ce este mai grav este faptul că această organizație și-a ales ca țintă, printre alte categorii, pe credincioșii catolici.
În mediile de la periferia societății nimic nu este mai de temut decât venirea ”mascaților”, trupe de asalt, instruite să intervină cu brutalitate în situații de dezordini stradale, accedere prin forță în domiciliile unor persoane urmărite sau care se ascund de lege. Aici masca nu este un obiect de protecție ci de creare a unei stări de panică, de paralizare a reacțiilor de apărare.
Același efect îl are și masca purtată de un infractor, de un terorist, fiindcă aceasta nu îndeplinește un rol de protecție fizică, ci unul malefic, de ascundere a identității proprii.
Mă gândesc, în acest context, ce simte un funcționar de la ghișeul unei bănci, atunci când în fațasa se prezintă un client bine echipat cu mască împotriva răspândirii virusului !
Masca în folclorul românesc
În folclorul românesc există un obicei de Crăciun, uneori până la Bobotează, când cete de persoane mascate – „irozi”- , purtând coroane de lemn acoperit cu hârtie colorată, oferă pe stradă ori în curțile sătenilor reprezentații teatrale, un fel de drame populare, prin care fac aluzie la biblicul personaj Irod, regele Iudeei.
Irod este simbolul lui Irod cel Mare, care a poruncit uciderea pruncilor, pentru a-l omorî astfel pe Iisus Hristos, fie simbolul lui Irod Antipa, fiul celui precedent, contemporan cu Iisus Hristos, ce-l trimise la pierzanie pe St. Ioan Botezătorul, făcând pe placul soției sale Irodiada.
Irozii, personaje mascate, sunt în viziunea lui Eminescu oameni neserioși, paiațe, saltimbanci, clovni, oameni neserioși: ”veacul nostru ni-l umplură saltimbanciĭ și iroziĭ”, spune poetul.
Irozii sunt de asemenea prezenți în cunoscutele drame cu substrat religios, purtând numele Vicleim, spectacol de Crăciun sau Anul Nou (Vitleim, pronunția populară a anticului Betleem, orașul în care s-au născut David și Iisus), de unde expresia peiorativă atribuită unui spectacol ridicol.
Tot în cadrul sărbătorilor religioase de iarnă, în care apar personaje mascate, întâlnim obiceiul iordănitului constând, printre altele, în aruncarea cu bulgări de zăpadă în persoanele aflate pestradă. Ulterior, s-a născut expresia a umbla cu Iordanul, cu înțelesul a spune vorbe goale, a fabula, a se ține de lucruri neserioase, a minți, a amăgi, a zăpăci, care este altceva decât tradiționala procesiune religioasă de Bobotează.
În toate aceste ritualuri, unele cu origini precreștine, cum sunt cele al ”mascaților”, rolul important este purtarea măștii, masca devenind un simbol al terorii, al groazei, al anxietății induse.
În folclorul românesc, Mascații sunt cete de urători, deghizați, care umblă din casă în casă, cântând, recitând, jucând și adresând gazdelor urări pentru noul an.
Dansul mascaților, cu evidente funcții rituale, reprezintă lupta dintre bine și rău. Măștile purtate, având un caracter grotesc, dizgrațios, sunt confecționate din pânză, blană și piei de animale, lemn, coarne, fiind împodobite cu panglici multicolore, bucăți de sticlă colorată, oglinzi.
În localitatea Ruginoasa din Județul Iași, măștile sunt gros căptușite pentru a rezista loviturilor în tradiționala Bătaie de la Ruginoasa.
De obicei, aceasta avea loc în ziua de 31 decembrie, unde se desfășurau lupte crâncene între grupuri de ”văleni” și ”deleni” adică între grupuri de tineri mascați locuind la vale sau la deal.
Obiceiul acesta străvechi poate fi regăsit și în Austria unde, în anumite regiuni ale țării, se desfășoară ritualul legat de „demonii Krampus”. Astfel, conform unui obicei primitiv, de la finalul lunii noiembrie până la mijlocul lui decembrie, în fiecare an, grupuri de persoane purtând măști hidoase cutreieră străzile pentru a speria copiii și adulții.
Numai că, în ultimii ani, acest obicei Krampus a devenit un adevărat motiv de „groază” fiindcă cei care, costumați pentru a imita spiritul malefic Perth și la adăpostul măștilor tradiționale, au un comportament total nefiresc, protejați de acest obiect care le ascunde figura.
Ceremonialul Krampus, având origini precreștine, este răspândit în toate părțile Austriei, culminând în special în preajma zilei de 5 Decembrie.
Prin contaminare cu alte tendințe anticreștine, ceremonialul a devenit viral, ajungând chiar și în SUA, unde este folosit ca o contrapondere la tradiționalul Christmas.
De altfel, acest Perth, înfățișat jumătate demon, jumătate țap (cu coarne) este prezent în folclorul țărilor din Europa Centrală (Austria, Bavaria, Croația, Cehia, Ungaria, nordul Italiei, Tirol-ul de Sud, Slovacia, Slovenia), fiind un personaj pitoresc, care de Moș Nicolae îi pedepsește pe copiii care nu au fost cuminți.
Cultele sataniste au preluat însă tradiția celtică a Halloween– ului, precum tradiția Krampus, transformându-le în manifestări cu totul diferite de formele originale inițiale.
Prin urmare, masca începe să devină evident un factor/element de estompare a identității vizuale a unei persoane, sau chiar de neantizare a caracteristicilor distinctive ale fiecărui individ, care nu mai este unic în felul său, nu mai este o persoană ci o entitate abstractă, având o figură uniformizată.
Atunci când întreaga lumea va purta mască, umanitatea va deveni „homogenă”, de le grecescul homos (χομος), însemnând „același”, ”asemenea„ și genos, (γένος), însemnând rasă, neam, adică o masă nediferențiată.
Semnificația măștii în literatură
Omul cu masca de fier, misteriosul prizonier închis la Bastilia, portretizat de Alexandre Dumas, care sugerează că acesta ar fi fost fratele geamăn al lui Ludovic al XIV-lea, a trezit imaginația cititorilor generații la rând.
Narațiunea conținea destule elemente de ficțiune livrescă: masca nu era de fier, ci de catifea, nici măcar comandantul închisorii nu avea voie să cunoască identitatea personajului, mort în deplin anonimat în anul 1703, cu atât mai mult Al. Dumas.
Lăsând la o parte imaginația scriitoricească, trebuie să recunoaștem faptul că masca este prezentă în mentalul colectiv de foarte multă vreme.
Funcția plurivalentă a măștii se transferă din planul psihologic în spațiul abstract al limbajului metaforic, în paradigme ce exprimă, fără nici un fel de dubiu, percepția negativă atribuită acestui obiect de recuzită, devenit acum instrument al ambiguității și al netransparenței.
La Emil Cioran, de exemplu, ”Destinul” nu este decât o mască, cum este tot ce nu e moartea, singura care nu își ascunde fața. (Emil Cioran Ispita de a cerceta, furii și resemnări).
Dar mai întâi să spunem câteva cuvinte despre sensurile cuvântului mască în limbă noastră.
Expresiile graiului românesc scot în evidență însușirile ascunse ale măștii, precum în expresiile: Poartă mască = Aparență înșelătoare, ex. virtutea lui e numai o mască; A-și scoate (sau a-și arunca, a-și lepăda etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a rupe) masca (cuiva), ademasca = a se arăta sub adevăratul aspect, a(-și) da pe față firea sau intențiile ascunse, a (se)dezvălui minciuna, înșelătoria (cuiva), a apărea sau a face să apară în adevărata lumină; a dezvălui (caracterul, planurile, conduita, intențiile) cuiva.
Prin purtarea unei măști, se fac primii pași spre o deghizare a propriei noastre aparențe umane, spre un travesti incipient, prefigurând o altă formă existențială, ceea ce este sinonim cu a te ascunde, a te camufla, a disimula.
Intrând în vastul spațiu al literaturii universale, să deschidem pentru o clipă ușa spre percepția metaforică a măștii în literatura franceză, de pildă.
La Rimbaud, masca reprezintă o formă a duplicității ori, în alt plan, a travesti-ului, a mistificării, cum se întâmplă la italianul Carlo Goldoni.
Prin purtarea unei măști, desigur în sens metaforic, se obturează treptat caracterul ingenuu și natural, firescul uman, crede Baudelaire:
”Atât la Baudelaire cât și la Eminescu masca spulberă angelismul femeii, numai că imaginea baudelairiană se constituie din antinomii extrem de polarizate, iar peste chipul iubitei eminesciene se așează vălul răcelii feminine.” (Mihai Cimpoi).
Paradoxal este faptul că în una dintre creațiile scepticului autor al stanțelor de plumb, femeiaeste o ”mască de culori” (Contrast, G. Bacovia), rarisim moment bacovian etalând o multicoloră viziune asupra vieții.
De asemenea, tot la Baudelaire, masca sufletească este un accesoriu demonic, de deconstrucție a firescului și normalității:
”Indiferența față de demonizarea absolută a sufletului este, la Baudelaire, un mijloc de eliberare sufletească, de acceptare a măștii, minciunii, convenției, vădind și un automatism, o vindere prea îngăduitoare a sufletului diavolului: prostia-ți nu m-atinge ! Doar că exiști ! ”Nu-mi pasă: / Decor sau mască, vino! / Destul că te iubesc“ (Dragostea în minciună).
”Este o predispoziție tipic-baudelairiană de a degusta, fără rezerve și fără teama de neantizare, dulceața tristeții, ceea ce trădează – iarăși – o exaltare senină a morții”. (Mihai Cimpoi)
Evocând lirica lui Paul Valery, acad. Mihai Cimpoi observă la acesta o anume specificitate a trăirii existențiale: ”Eternitatea înseamnă și neființă, indiferență, mască.” (Mihai Cimpoi, Lumea ca o carte, Colecția Biblioteca Ideea Europeană, 2015)
Impunerea sub amenințarea închisorii a purtării măștii evocă omenirii ideea că aceasta a devenit eroul unui rol colectiv într-o tragedie la scară planetară, spre deosebire de teatrul goldonian, de Comédia dell’arte, commedia a sogetto, în care esența spectacolului era comedia, rezultat al purtării măștii.
În Anglia, spectacolul cu măști este introdus abia la 1720, un fel de spectacol cu decoruri extraordinare și bizare, cu muzică, dansuri, cu multă improvizație, tablouri, sărbători, scene vorbite sau mimate, cu dialoguri între personaje alegorice, îmbrăcate cu lux prodigios.
În plan arhetipal, masca este cel puțin în domeniul teatral, un simbol pozitiv: Astfel, în Republica Moldova simbolul grafic al măștii reprezintă o distincție mult râvnită: “Artist al Poporului”, ”Artist emerit”, ”Maestru în artă” (simbolistică: o coloană ionică, o liră, o mască teatrală și o ramură de laur ).
Titlului comediei cu măști a lui Carlo Goldoni -”Slugă la doi stăpâni”- va trebui schimbat, probabil, într-o poveste epică fără sfârșit, cu titlul ”Slugă la un singur stăpân”, de fapt o tragedie de final de festival, de final de civilizație.
Sensul măștii în opera lui Eminescu
Există o incitantă tentație de analiză a operei eminesciene, din perspectivă ontologică, care evidențiază viziunea Luceafărului cu privire la această temă prezentă în jurnalistica, în proza literară, în lirica eminesciană, sub variate forme.
În domeniul jurnalistic, Eminescu folosește frecvent metafora măștii:
La numai 20 de ani, acesta are curajul să critice curentul literar promovat de Titu Maiorescu, arătândcă școala de gândire a acestuia este de fapt o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală. ( „Albina” O scriere critică, ianuarie 1870).
În continuarea acestui articol, tânărul jurnalist exclamă: ”Dumnezeul mulţimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc şi prin flamurele noastre. Sus flamura, jos masca!
Invectiva ”Jos masca”, apare din nou, atunci când este luată apărarea lui Aron Pumnul: ”Nu râdeți Domnilor de Lepturariu pentru că secatiunea sa de pe alocurea e oglinda Domniei-Voastre proprie; nu râdeți de nihilismul său, pentru că e al D-V. Și dacă e vorba pe Masca jos 1, apoimasca jos de la toți și de la toate, astfel încât fiecare să-și vadă în fundul puținătății sale.”
Faptele arbitrare, corupția, abuzurile sunt devoalate prin procedee de demascare: Când un zelos profesor a voit să aducă la ascultare pe un elev neastâmpărat, pedeapsa a constat într-un transfer la o altă școală, considerat de autorități drept permutare dar în fapt, spune jurnalistul, o destituire mascată. Or, asemenea fapte înseamnă a slăbi cu totul disciplina în şcoală, a anihila prestigiul şi autoritatea oricărui învăţător, scrie revoltat Eminescu. (Timpul, La reflecțiunile noastre, 18 martie 1882).
Într-un alt articol din Timpul, Eminescu acuză autoritățile că încearcă ”a masca mâncătoriile unui arendaș al statului” din Teleorman ( Timpul, Auzim că dl. D. Populeanu…,29 mai 1882).
Criticând regimul liberal, ziaristul scrie despre mascarea dictaturii primului ministru prin aparatul administrativ: „În orice caz, cu acest aparat electoral care nu e suficient nici măcar pentru a masca dictatura regentului-ministru, rolul monarhului e redus la nimic”. (Timpul, Precum astronomul…2 noiembrie 1882).
Vorbind despre plecarea lui C.A. Rosetti la Paris, redactorul de la Timpul exclamă: ”O mască a fost deci totul și nimic alta.” În sfârșit, analizând bugetul pe anul 1883, Eminescu irupe: ”Faţă cu aceste ţifre exacte mai lăudaţi-vă ! Masca vi s-a rupt.”
În familia de cuvinte având ca etimon cuvântul mască, Eminescu folosește de nenumărate ori termeni precum de măscărici, măscări, mascaradă, în sensul peiorativ al cuvântului.
În cronicele vechi ale țării, spune acesta într-un articol, sunt amintiți măscăricii, care își permiteau să spună lui Vodă ”Măi vere”, făcând tot felul de giumbușlucuri sau spunând diverse măscări.
Astfel, în 1876, scriind în Curierul de Iași cronică teatrală, ziaristul amintește rolul jucat de măscărici: ”Egoismul omenesc, acest sâmbure al răului, acest nerv al caracterelor, care s-a ‘ntrupat mai bine şi mai perfect sub frumoasele obrăzare de bronz ale cezarilor decât sub mutra de caprăa unui satir, acest egoism este reprezentat printr-un măscărici”.
Cuvântul măscărici este folosit de asemenea la adresa unui politician despre care se spune căeste ”măscărici ce înjură pe Domnul ţării şi se decorează cu Bene-merenti tocmai pentru aceste înjurături” (M. Eminescu, Meșter în falsificare, Timpul, 7 Sept.1881)
Într-unul din articolele sale tipărit de asemenea în 1876, Eminescu transcrie textul unui opuscul intitulat ”Învățătura părinților duhovnici”, în care se amintește păstrarea în unele zone ale țării a unor tradiții antecreștine: ”Şi aceasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi până astăzi, că primesc spre ziua nașterii lui Hs. de le cânta ţiganii numindu-se colindători. Şi încă mai primesc lacasele lor Turca sau Brezaia, având cu sine şi ,,măscărici ghiduş „, carele, schimbându-şi faţa sa, zice cuvinte urâte.” (Curierul de Iași, 1o oct. 1876, Tâlcuire bisericească a obiceiurilor de la țară”).
Virulent și incisiv, Eminescu utilizează acest termen, sub forma masca liberalismului, chiar și atunci când caracterizează profilul unui mare partid politic al vremii sale:
”De mult am spus că aşa – numitul partid liberal nu este în cea mai mare parte decât o adunătură de toţi oamenii cari ‘şi fac din politică o meserie şi un mijloc de câştig; de mult amprobat că mai toţi oamenii imorali pun masca liberalismului, numai ca să-şi ascunză micşorimea lor şi să exploateze ţara din nenorocire prea credulă.” (M. Eminescu, Pentru ce s-a retras….,Timpul, 17 aprilie 1881).
De aceea, el adresează membrilor Partidului Liberal un îndemn: ”Este datoria noastră dar să atragem atenţiunea tuturor oamenilor liberali şi să-i chemăm la luptă contra demagogiei ce începesă-şi lepede masca şi să se arate cum este: inamică a stabilităţii, a libertăţii şi a dreptăţii.” (M.Eminescu, După cum se vede… Timpul, 11 mai 1881).
O altă mască denunțată de Eminescu este masca patriotismului: ”vedem cavaleri de industrie îmbogăţindu-se peste noapte din răscumpărarea drumurilor de fier; vedem oameni prinşi în rebeliune făţişă devenind adjutanţi domneşti, vedem pe alţii vânând prin cotituri sub masca patriotismului posturi la Casaţie ori la drum de fier; c-un cuvânt, nici merit nici muncă nusunt considerate, iar ignoranţa, felonia politică, vicleşugul comun devin titluri de recomandaţie pentru înaintare în statul român. Şi toţi aceşti paraziţi sociali, toată secta asta de spioni şi cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult. (M. Eminescu, Să discutăm cu Românul, Timpul, 16 mai 1881).
Folosirea cuvântului mască este prezentă și în lirica poetului. Încă din anii debutului, Eminescu folosește pluralul ”masce” (măști) într-una din variantele de tinerețe ale poeziei ”Mortua Est”:
”Acolo copilă n’o fi calumnie
Ce fruntea pătează și inimi sfâșie Maimuța de ură nu strâmb-a ta grimă Pe luciul legii nu hohotă crima
Acolo ‘mprejuru-ți de masce un lanț Nu saltă rânjinde grotescul lor dans”.
În manuscrisele poetului ultimele două versuri ale poeziei de mai sus au această formă:
”Acolo cu masce tu nu vei petrece
Cu zâmbet viclean, cu ochirea lor rece.”
În Submanuscrisul Marta se găsește o poezie datată de Eminescu decembrie 1869, intitulatăChrist/Îngere Palid, în care acesta folosește sintagma ”masca cea regală” :
”Azi ești frază strălucită, azi ești masca cea regală Eri ai fost credință simplă, însă sinceră, adâncă, Împărat fuși Omenirii, crezu ‘n tine erastâncă.
Azi în marmură te scrie or pe pânză te esală”.
Tot în Submanuscrisul Marta găsim un gazel ”Care-o fi în lume”, creionând un tablou pesimist al chipului femeii iubite, ”o mască ce ascunde un infern”.
”Dar ce râde lumea? Ce râde și spune?
«Femeia nu este ce crezi tu nebune
Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern Și inima-i este blestemul etern.
Folosirea cuvântului ”mască” nu este întâmplătoare. În Mss 2259 întâlnim o variantă de atelier a poemei Împărat și Proletar, în care întâlnim din nou cuvântul ”mască”:
”Și-au împărțit iar lumea în tari și slabi, în urmă Din nou o împărțiră în proști și în șireți
Acum nu trece masca…..”
Și tot într-o variantă a aceluiași poem, poetul vorbește de ”doruri mascate”:
”În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină Și ‘n toată omenirea în veci același om
În multe forme-apare a vieții crudă taină Pe toți ea îi înșeală, la nimeni se distaină
Dorinți nemărginite plantând într-un atom.”
În tabloul lugubru al scenelor macabre, Eminescu folosește adesea cuvântul mască. Într-o variantă a poemului Strigoii (Mss 2262), întâlnim imaginea Regelui Harald, retras în palatul său: ”ca masca cea de ceară e palid…” .
Într-un alt manuscris, conținând o ciornă a unui dialog dramatic, Eminescu transcrie monologul lui Ștefan cel Mare, în care acesta amintește de ”masca trădării ce mă pândește” (Mira, Mss 2254).
În interpretarea operei eminesciene, criticii au analizat de asemenea semnificația termenului mască.
În dialogul dintre Luceafăr și Demiurg suntem martorii unui discurs al ”măștilor”: Demiurgul este ”masca eului tutelar”, veghetor și păstrător al ordinii cosmice, am zice vocea Logosului creator iar Hyperion este ”masca eului revoltat”, topit în vocea Erosului, care nu ține seama de legi și ordine prestabilită (Cornel Popescu Eminescu Polimorfismul operei, p. 120 )
În scrierea ”Visul unei nopți de iarnă” Eminescu evocă de asemenea subiectul măștii: ”Trebuie să sai, să joci, să şicanezi măștile, să zici: Ce faci, frumoasă mască? Şi să-ţi răspunză: Merci, mosieu! Dar dta? Să le dai brațul, să le faci confesii și să le primești, să… să… o, Maria!… ”
Într-o altă proză eminesciană, toți ”amicii întunericului” purtau câte o mică jumătate de mascăde catifea, care le acoperea fruntea și nasul, numai unele dintre fetele tinere nu purtau mască…..O tristă blândețe era pe fața lor.
Masca este, prin urmare, nu numai decor dar și simbol în creația epică eminesciană. De pildă, Cezara este ”o mască de ceară”, Niță a Floarei ”era o mască râzândă și comică a unui sufletplin de ură și răzbunare, fața ironiza inima, surâsul viclean or prostatec ironiza cu starea sufletului său”, în timp ce alte personaje se ascund sub ”masca bonomiei”.
În creația sa lirică, masca înfățișează caracterul fals și prefăcut al contemporanilor lui Eminescu.
”Iară noi ? noi epigonii simţiri reci, harfezdrobite.
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază, In noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem in nimic ! Şi de aceea spusa voastră eră sfântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S’a întors maşina lumii: cu voi viitorul trece ;
Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece, Noi în noi n’avem nimica, totu-i calp, totu-i străin”
În Glossa, poetul vede fericirea ca o mască, lumea în diversitatea ei (veselă și tristă) fiind o imensă scenă de teatru, cu ”alte măști, aceeași piesă”, interpretând în felul său original cuvintele lui Luigi Pirandello: ”Vei învăța pe cheltuiala ta că de-a lungul vieții vei întâlni mai multe măști decât chipuri”.
”Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște Toate-s vechi și nouătoate. Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă șitristă; Alte măști, aceeași piesă, Alte guri, aceeași gamă, Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
Simbolul măștii este prezent și în creația lui Nichita Stănescu, în care liniștea este ”o mască de sare”, ca ”un scut de nămol”:
”Și o liniște ca după plâns mă-mbie cu coarnele, ori mă linge, bătând din tălăngi, o mască de sare punându-mi pe față, un scut de nămol prinzându-mi debraț
Parcă aș fi fost strigat pe nume de cineva la coborârea serii înape.”
56 de ani, Nichita Stănescu
Alteori, privirea poetului nu vede decât o singură mască în jurul său: ”E lumină destulă. Privirile mele
Nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu există încă, Așa că e loc, e loc, este.
Edict, Nichita Stănescu
Închei acest eseu prin a spune: Să sperăm că nimeni nu va îndrăzni vreodată să îi pună lui Eminescu mască, nici măcar din motive de pandemie, dar cu atât mai mult în batjocură, crezândcă este timpul să i se pună acestuia o botniță a libertății, sperând zadarnic să pună sub obroc ideile acestuia iar opera să îi fie cenzurată. Au mai încercat unii, și au ajuns la groapa de gunoi a Istoriei !
Dan Toma Dulciu
Viena
20.05.2020