40 de pahare…
La gura gârliciului 22 februarie 2014 admin
Text: Mihai OGRINJI
La gura gârliciului (rubrică de autor)
Vinul – sângele Domnului, cum i se mai spune – nu lipsește, practic, de la nici unul dintre momentele capitale ale existenței noastre. Și nu doar că face parte din diverse menu-uri, cu pahare date peste cap, eventual, dintr-o singură mișcare, ci se regăsește în însăși substanța ceremonialului. Este destul, poate, să amintim de botez, de cununie, de înmormântare, răspântiile trecerii-petrecerii noastre sub soare. Doar vinul are privilegiul ritualurilor – nu rachiul, țuica, vodca, harașpinca, prăștina, cocârțul sau cum s-or mai numi distilatele de pe meleagurile noastre.
În orice împrejurare, întâlnirea cu vinul cere măsură, cere cumpătare. Fie că te afli în câșlegi, când nu există opreliști nici pentru mâncărurile de frupt, fie în zile de harți, cu dezlegare anume, ca să nu mai vorbim de perioada de post, în care tocmai am intrat, noi, creștinii. Cu toate acestea, există o zi când bărbații – mai ales cei harnici la pahar – cred că este un păcat dacă nu dai de dușcă 40 – în unele părți, chiar 44 – de pahare cu vin… Cifra simbolizează numărul celor 40 de sfinți mucenici din cetatea Sevastei, uciși pe vremea împăratului păgân Licinius. Lucrarea în sine fiind cât se poate de plăcută – se petrece, după cum bine știți, în ziua de 9 martie și, chiar dacă vine imediat după ziua femeii, n-are nici o legătură compensatorie cu această sărbătoare de sorginte proletară – zelul chefliilor a pigmentat tradiția cu credințe voit justificatoare. „Atât vin cât bea cineva la mucenici – se spune prin unele zone ale țării – atâta sânge va adăuga peste an, de aceea se crede că e bine ca fiecare să bea în această zi 44 pahare de vin”. „Se bea câte 40 de pahare de om, de fiecare sfânt câte unul”, spune o altă datină. Într-un fel, în această zi sacra Euharistie se ilustrează deplin: alături de vin, de care se ocupă bărbații, femeile fac măcinici, sfințișori, bradoși, colaci – și nu le-am pomenit toate numele – care diferă și ei de la o provincie la alta. Dacă în Moldova, sfinții sunt în forma cifrei 8, copți la cuptor și apoi unși cu miere de albine, peste care se presară miez de nucă pisată, în Muntenia, numiți cel mai adesea mucenici, ei sunt mai mici decât o prună ciorască, se fierb, se rade peste ei și puțină lămâie, se pune și nucă pisată, se îndulcesc și se mănâncă cu zeamă. Indiferent de meleag, 9 martie, ca orice pomenire, trebuie trăită în curățenie. Se mătură prin ogradă, se strâng gunoaiele, cărora li se dă foc, dar se fac și petreceri, se derulează diverse ritualuri.
Vinul, desigur, are, în toate acestea, rolul său. Normal ar fi ca el să fie roșu. Cum la fel de firesc ar fi ca fiecare enoriaș să-și îndeplinească datoria doar gustând câte puțin din cele 40 de pahare și nu date iute peste cap, spre a deveni „un butoiaș popesc”. Cât despre împrospătarea și întărirea sângelui să nu uităm nici o clipă că alaiul urzicilor care tocmai defilează în toată splendoarea lor.
Aceste datini sunt din vechime, iar bunicii și străbunicii noștri le împlineau, cu rigurozitate, nu desfundând garafe cumpărate de la prăvălii, aceste oribile pet-uri, ci scoțând din propriile pivnițe oale de lut pântecoase sau chiar cofe de lemn, pline cu vin mărgelat. Erau vinuri bătrânești, din soiuri ale locului, ale pământului românesc. Ceva-ceva am cercat anul trecut. Altele așteaptă la rând. Un fel de „degustare” vom face și acum. Sunt mulți români care prețuiesc „vinul de buturugă”, vinul de țară, prin aceasta crezând că au de-a face cu sortimentele indigene. Lucrurile nu stau chiar otova. Așa-numitele „Nohan”, „Căpșunică”, „Teraz”, „Fragă”, „Zaibăr”, „Cudercă” – le-am înșiruit pe cele mai des întâlnite – nu sunt soiuri românești. Hibrizi sau hibrizi producători direcți se cheamă ele la un loc, iar apariția lor în podgoriile românești s-a produs după filoxera apărută la finalul secolului al XIX-lea. Aceste neamuri de viță de vie au fost aduse din Franța, fiind rezistente la atacurile insectei care a făcut prăpăd și în podgoriile europene și în ale noastre. La noi, mai mult decât la alții… Din fericire, o parte dintre vechile sortimente românești au fost salvate. Este vorba de „Feteasca neagră”, „Băbeasca neagră”, „Crâmpoșia”, „Galbena de Odobești”, „Zghihara de Huși”, „Busuioaca de Bohotin” și, mulțumim lui Dumnezeu, suntem departe de a le epuiza cimotia. „Vinurile de buturugă” – prin această sintagmă invocându-se și o presupusă „curățenie”, adică licori naturale, lipsite de chimicale – datează, așadar, din perioada interbelică. Nu mai au viitor, oricât de atașați sufletește am fi de ele. Calitatea lor este modestă din toate punctele de vedere. Au zahăr natural insuficient, motiv pentru care nu pot fi lăsate la învechire – practic, nu prea trec dintr-un an în altul -, gustul le este rudimentar, într-un cuvânt, n-au noblețe… Cu toate acestea, nu trebuie însă batjocorite, privite de sus. De aproape un veac, ele au fost alături de bucuriile și necazurile noastre, ne-au zgândărit tinerețele și ne-au întărit bătrânețele, ne-au ajutat să ne ținem cu strășnicie obiceiurile. Atât cât s-a putut. Inclusiv ziua celor 40 sau 44 de pahare…