Am întâlnit-o de puține ori. Am rămas însă cu senzația că o cunosc de-o viață. Drept este că mi-aș fi dorit acest lucru fiindcă, prin tot ceea ce exprima și arăta Luci se înfățișa ca o veritabilă „grădină de om”, ca să folosesc o dragă sintagmă pe care am reținut-o nu mai știu din ce lectură. Poate i se potrivește mai bine „o vie de om”! O vie la vreme de toamnă, bucuroasă de rod, de arome, de culori. Luci, ca o vie-medalie pe pieptul tuturor toamnelor care nu apun niciodată…
Am cunoscut-o la ediția din 2018 a Festivalului VINVEST de la Timișoara, concurs pe care l-a conceput și l-a organizat vreo 16 ani la rând. Am ascultat-o plin de bucurie vorbind despre vin, atunci când vizita standurile prezente la Festival. Privea sticla de vin ca pe un copil. O privire tandră, duioasă, gingașă, o privire aproape maternă, dacă se poate spune așa. Prin paharul pe care îl scruta, spre a surprinde culoarea și mlădierea trupului plin de taine pe care puțini știu să le descifreze, Luci vedea probabil însuși sufletul acestei ființe lichide care, de la Păstorel cetire, se naște, crește, se maturizează, se educă și așa mai departe…
Am vrut, după ce ne-a părăsit, să văd dacă ar fi existat posibilitatea să o întâlnesc mult mai devreme. La Cramele Recaș, de pildă, unde, ca Expert Degustător, a întemeiat și manageriat programul turistic „Drumului Vinului”. Se întâmpla asta prin anii 2002-2004, iar eu fusesem în această podgorie bănățeană cu aproape două decenii mai devreme… Nici la Vinexport Trading Company Ltd București, în anii 1996-2000 și 2002, n-a fost posibil, și nici la Zarea, unde a lucrat în perioada 1986-1996, ca inginer tehnolog. În anii ’80 ai veacului trecut am bătut, alături de bunul meu prieten Mihai Creangă, mai toate podgoriile României: de la Cotnari la Drăgășani, la Teremia Mare și Recaș, de la Huși, Murfatlar și Pietroasele la Șegarcea, Vânju Mare și Crăciunel, de la Panciu, Urlați, Alba Iulia la Cehul Silvaniei. Dar unde n-am fost? La Zarea, bunăoară, deoarece, caut o explicație, nu avea plantații cu viță de vie în București… Păstrez ca pe o comoară amintirea acelor peregrinări, și nu numai, când am avut norocul să cunosc o lume fabuloasă. Am avut privilegiul să fiu, la mai multe degustări, alături de unii dintre cei mai marii oenologi ai României: V.D. Cotea, Ștefan Theodorescu, Teodor Martin, Gheorghe Anghel, Valentin Muraru, Ioan Pușcă, Gheorghe Lepădatu, Fichret Mujdaba, Ioan Bilius, Viorel Ralea… Ceremonii de neuitat, despre care am apucat să discut câte ceva și cu Luci. N-a fost însă timpul pentru povești, la fel cum n-am fost, din păcate, un apropiat al admirabilei Lucia Pârvu, probabil singura femei degustător profesionist din țara noastră. Din nefericire, s-a întâmplat nici să nu mă mai intersectez cu ea în ultima vreme, răstimp în care s-a luptat, discret și demn, cu o boală neiertătoare. Și uite așa un dorit și proiectat interviu a rămas doar în stadiul de intenție…
Din multele și prețioasele repere pe care le-a derulat de-a lungul anilor – membru fondator al Asociației Degustătorilor din România (1993-1994), campanie de vinificație pentru soiurile Chardonnay și Pinot Noir (Bourgogne, Franța, 2001), membru în juriu la concursuri internaționale și naționale (Canada, Franța, Belgia, dar și la București sau Focșani) – Lucia Pârvu – o doamnă distinsă, mignon, fermă însă, puțin cochetă și privirea atinsă de aripa unei abia sesizabile tristeți – ne-a lăsat un adevărat testament: Iubesc vinul românesc!
În mod sigur același crez îl are și unde s-a înălțat, fiindcă și „Sus, la Poarta Raiului,/Crește spicul grâului/Lângă vița vinului”…
Text: Mihai OGRINJI
Foto: Liliana BECEA