AJTR
Portretul lui Ștefan Cel Mare și Epaminonda Bucevschi Portretul lui Ștefan Cel Mare și Epaminonda Bucevschi
Chipul lui Ștefan cel Mare continuă să fie pocit de-a surda, de unii dintre sculptorii și pictorii noștri. Trec destul de des pe lângă... Portretul lui Ștefan Cel Mare și Epaminonda Bucevschi

Chipul lui Ștefan cel Mare continuă să fie pocit de-a surda, de unii dintre sculptorii și pictorii noștri. Trec destul de des pe lângă statuia vestitului Voievod amplasată, de vreo doi-trei ani, în parcul Primăriei Sectorului II: are o ținută operetistică și o față de îți vine să o iei la fugă… Știu că bucureștenii nu prea l-au agreat pe Marele Ștefan – a „vizitat” capitala în mai multe rânduri, i-a cam tot „ciocănit” pe vecinii săi munteni și nici din București n-a plecat cu mâna goală… Dar de aici și până la a-i vulgariza înfățișarea e o ispravă prea rușinoasă. La o adică, mai bine fără!

Cel mai cunoscut portret, lucrat din cuvinte, aparține, cum bine se știe, cronicarului Grigore Ureche. Depistarea unei Identități iconografice s-a făcut însă mult mai târziu și a dat mari bătăi de cap. Chiar unor importante personalități ale culturii și istoriei noastre.  

S-a întâmplat cam așa. Cu 165 de ani în urmă, Teodor Balș, caimacamul Moldovei și un antiunionist fervent, a decis constituirea unui comitet menit să se ocupe de proiectul monumentului închinat lui Ștefan cel Mare și de „subscripția națională”. La nici doi ani după ce proiectul și memoriul statuii luară drumul spre Roma, Munchen și Berlin, în căutarea unui sculptor cu nume, caimacamul nostru nu găsi ceva mai bun de făcut decât să închidă ochii subit. Îi urmă la tron caimacamul Nicolae Vogoride, căruia numai de Ștefan cel Mare nu-i ardea. 

Abia în „Calendarul pentru români pe anul 1859”, Gheorghe Asachi avea să readucă în discuție proiectul inițiat în anul 1856, ca apoi să nu se mai vorbească nimic până în iulie 1871, odată cu serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare (mânăstirea Putna). Patru ani mai târziu se relansează propunerea ridicării la Iași a monumentului închinat Domnitorului moldovean, când se constituie și o comisie în acest sens. Subscripțiile continuă și pe perioada Războiului de Independență. În cele din urmă, executarea statuii a fost încredințată sculptorului francez Emmanuel Frémiet, în mare vogă pe atunci. 

Toate bune și frumoase, numai că „fața” lui Ștefan cel Mare ce urma să fie plăsmuită de Em. Frémiet nu corespundea cu… originalul. Modelul „grafic” al Domnitorului trimis francezului, fiind inspirat de „tabloul în ulei de la mânăstirea Putna și cel în ulei din scena votivă de la Bădeuți, restaurat greșit”, deja stârnise un întreg șir de controverse. Toate acestea grație descoperirii, la Mitropolia de la Cernăuți, a unei picturi autentice cu chipul lui Ștefan cel Mare pe paginile evangheliarului  ce a aparținut mânăstirii Humorului. Desigur, dificultățile acestor demersuri se datorau și faptului că Bucovina se afla pe atunci sub ocupație habsburgică, cercetările fiind cvasi-imposibile. Mai mult, veridicitatea portretului amintit era întărită și de descoperirea pictorului bucovinean Epaminonda Bucevschi. Este vorba de aerul (icoană cusută) găsit la mânăstirea Putna „într-o bașcă” (pivniță), cu portretul lui Ștefan cel Mare asemănător întru totul celui din evangheliarul de la Humor. Cum controversele continuau, sculptorul francez a fost înștiințat să întrerupă executarea lucrării până la luarea unei decizii. Ideea era, până la urmă,dacă a purtat sau n-a purtat barbă Ștefan Vodă. Cel mai greu de convins a fost B. P. Hasdeu. 

Ițele au fost descurcate de Epaminonda Bucevschi. În ședința Academiei din 24 ianuarie 1882, pictorul bucovinean, stabilit pe atunci la Viena, a prezentat 9 copii realizate de el după portretele existente. Istoricul Gr. Tocilescu a mai adus în sprijinul tezei susținute de Bucevschi patrafirul de la mânăstirea Dobrovăț, pe care era cusut un portret asemănător cu cel de pe aerul de la Putna. O lună mai târziu, mai exact la 23 februarie 1882, V.A. Urechia, secretarul general al Academiei, face cunoscută decizia membrilor înaltului for privind adevăratul portret  al lui Ștefan cel Mare, decizie luată în urma dezbaterilor din aproape 40 de ședințe, „care au interesat întreaga Românime”. Numai că în tot acest răstimp, cu toată prevenirea, Emmanuel Frémiet finalizase, practic, statuia ecvestră. O eventuală retușare a înfățișării Domnitorului ar fi necesitat o cheltuială în plus de circa 12.000 lei. Pe care susținătorii acestui proiect nu și-au permis-o. Așa că una a fost concluzia sesiunii generale a Academiei din 23 februarie 1882 – cum că Ștefan cel Mare fusese un bărbat blond, cu fața bucălată și că nu purtase barbă – și altă înfățișare plămădită din bronz dăinuie la Iași din ziua de 5 iunie 1883…

Dar despre această zi – la care Mihai Eminescu a făcut ultima deplasare ca reprezentant al ziarului „Timpul” – vă vom povesti cu un alt prilej. Ca și despre Epaminonda Bucevschi, „mare pictor religios”, dar atât de puțin cunoscut de către noi, care a adus imense servicii culturii române. Pe 13 februarie se împlinesc 130 de la moartea lui. Este înmormântat în cimitirul Horecea din Cernăuți, nu departe de Aron Pumnul. Fotografia a fost făcută în 2018, când s-a prăznuit Centenarul Marii Uniri. 

Imaginea cu statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare de la Iași datează din anul 1900, pe când încă se mai găsea în picioare vechiul Palat domnesc, „demantelat” în anul 1906. Nu în cele din urmă, și Evangheliarul de la Humor cu portretul lui Ștefan Vodă al Moldovei.

Mihai OGRINJI