AJTR
Iuliu Popper: un român, primul explorator al Ţării de Foc Iuliu Popper: un român, primul explorator al Ţării de Foc
Text: SILVIU NEGUŢ Ocupată prin surprindere de o bandă de desperados, mica exploatare auriferă este fortificată de aceştia pentru a putea preîntâmpina orice tentativă... Iuliu Popper: un român, primul explorator al Ţării de Foc

Text: SILVIU NEGUŢ

Ocupată prin surprindere de o bandă de desperados, mica exploatare auriferă este fortificată de aceştia pentru a putea preîntâmpina orice tentativă a stăpânilor de drept de a o relua.

Riposta, mai rapidă decât se aşteptau, avea să se manifeste într-un mod ciudat. În bătaia puştilor îşi face apariţia un grup de călăreţi care captivează atenţia „apărătorilor”, intrigându-i, totodată, prin siluetele ce înaintează parcă nestingherite sub ploaia de gloanţe. Dar exact în acele momente de maximă concentrare, din partea opusă şarjează adevăraţii stăpâni ai locurilor, semănând panică şi derută. Când bandiţii îşi dau seama că în bătaia puştilor n-au avut decât nişte manechine din paie în haine militare este deja prea târziu. Puţini au fost aceia care au reuşit să scape din această farsă à la „Cei trei muşchetari”, petrecută nu în Franţa lui Ludovic al XIII-lea ci – cu aproape trei secole mai târziu – în extremitatea australă a lumii locuite, respectiv în Ţara de Foc.

*

Buenos Aires 1886. Autorităţile argentiniene, ca urmare a informaţiilor primite cu un an mai înainte de la nişte vânători de foce cu privire la existenţa aurului în Ţara de Foc, mai precis la sud de intrarea dinspre Atlantic în strâmtoarea Magellan, căutau un „om potrivit” care să conducă o expediţie de explorare în acest sens a „pustiului de la sud”. Într-o zi s-a prezentat „un bărbat înalt, cu ochii albaştrii şi barba blondă”, cel care câţiva ani mai târziu avea să „regizeze” scena cu manechinele în uniforme militare, demnă atât de romanul lui Dumas–tatăl, cât şi de oricare western de succes.

Această persoană „impresionantă şi inteligentă” era un român, Iuliu Popper, născut la Bucureşti, pe Calea Văcăreşti, fiu de profesor şi librar. Aventurier din fire, ambiţios şi întreprinzător, nu-l mulţumea nimic şi nu manifesta niciun fel de interes pentru o viaţă comodă. Nu împlinise 20 de ani când deja vizitase Istanbulul şi mai multe ţări europene. După obţinerea licenţei în inginerie, la Paris, călătoreşte prin Siberia, India, China, Japonia. Străbate cele două continente americane de la nord la sud, din Alaska până în Patagonia, cu mici escale la San Francisco, Mexico City – unde practică gazetăria –, Havana – autor al unui plan de sistematizare al oraşului. Apoi îl întâlnim în Brazilia şi Argentina, stabilindu-se în 1886 în Buenos Aires, oraş care după un secol de istorie zbuciumată devenise cu şase ani în urmă capitala permanentă a Republicii Argentina. Oferta autorităţilor argentiniene vine în întâmpinarea dorinţei sale „de a studia şi a cunoaşte această ţară enigmatică, care formează sudul extrem al continentului american”, respectiv arhipelagul de 72 000 km2, cuprins între strâmtoarea Magellan şi Capul Horn, aparţinând statelor Chile (50 000 km2) şi Argentina (22 000 km2), conform tratatului intervenit între acestea la 23 iulie 1881. Pentru început va culege informaţii cu privire la teritoriile ce urma să le exploreze, informaţii tot atât de contradictorii, fie că provin de la navigatori consacraţi, între care viceamiralul Sebastian Elcano şi cavalerul călugăr Garcia de Loayasa (1525-1526), James Cook (1769-1774), cîpitanul Robert Fitzroy, sau însoţitori celebri (Pigaffeta, participant, sub comanda lui Magellan, la primul ocol al Pământului), fie că provin de la vânătorii de balene, care în fiecare an urcau spre ţinuturile antarctice şi, involuntar, ajungeau pe ţărmurile arhipelagului în cauză. Această observaţie îi va fi confirmată încă de la prima sa călătorie în Ţara de Foc. 

Întors la Buenos Aires, aureolat de reuşita primei expediţii de explorare a interiorului Islei Grande, cea mai mare insulă a arhipelagului Tierra del Fuego, Iuliu Popper va ţine o conferinţă care va suscita un enorm interes. Aceasta se întâmpla la 5 martie 1887 când, prezentat de inginerul Luis Huergo, preşedintele Institutului Geografic Argentinian, avea să descrie „cu erudiţie şi elocinţă” pământul care multă vreme fusese confundat cu extremitatea nordică a continentului „Terra australis incognita”. Îşi încheie dizertaţia, în aplauzele frenetice ale numeroasei asistenţe uimită de bogăţia informaţiilor, concluzionând că „aceste regiuni au un viitor economic în ceea ce priveşte exploatarea zăcămintelor aurifere şi creşterea vitelor”.

Convins că „epidemia auriferă e latentă şi nu lipseşte a reclama victimele sale în toate clasele şi sferele sociale” şi că „o scânteie de aur găsit la suprafaţa pământului aţâţă spiritele mulţimii mai mult decât descoperirea a mii de hectare de pădure, de văi fertile sau păşuni imense” se simte obligat să atragă atenţia că „toate visurile unui presupus Eldorado (…) nu se vor realiza niciodată”. Nu i s-a dat însă crezare şi febra aurului, care cuprinsese pe numeroşii desperados ce se aciuiaseră în orăşelul Punta Arenas, de pe ţărmul nordic al strâmtorii Magellan, şi în El Páramo – aşezare auriferă întemeiată de Popper –, cât şi pe autorităţile locale, avea să-i fie fatală, reprezentând substratul acuzaţiei şi chemării sale în faţa instanţelor de judecată.

Pentru a-şi putea apăra cauza în procesul înscenat la Buenos Aires, în anul 1893, care avea să devină senzaţional prin modul de desfăşurare, este nevoit să părăsească Ţara de Foc. Cea mai gravă dintre acuzaţii era aceea privind exterminarea indienilor onas, locuitorii de drept ai Islei Grande.

Drama indienilor onas începuse, de fapt, în 1878-1879, când generalul Julio Roca organizase impotriva indienilor din sud, în calitate de ministru de război, o campanie de exterminare. Un an mai târziu generalul de „o sumară cultură”, în vârstă de numai 37 de ani şi aureolat cu numele de „conquistadore del deserto”, avea să devină preşedinte al Republicii Argentina. Expediţia de „cucerire” din 1886-1887 a lui Ramon Lista, de asemenea în slujba guvernului argentinian, avea să decurgă la fel de crud ca şi cea iniţiată în deceniul anterior de Julio Roca. Nu e greu de presupus că unele consecinţe ale sângeroasei expediţii aveau să se răsfrângă asupra lui Popper, atribuindu-i-se lui o serie de fapte inumane şi aceasta prin simpla coincidenţă că se aflau în acelaşi timp pe pământul Ţării de Foc. Aceasta a fost alimentată şi de „groaznicele lucruri” povestite de supravieţuitorii farsei cu manechinele, în urma căreia era numit „tiranul din Ţara de Foc”. Acest renume îl „onora” numai în parte, respectiv când avea de-a face cu bandele de desperados, cu care era necruţător. În rest toată activitatea lui vine să infirme, şi încă de o natură indubitabilă, renumele căpătat.

Febra aurului fiind destul de efemeră – a durat oar două decenii (din 1886 până în 1906) –, Tierra del Fuego a devenit atractivă prin ceea ce prevăzuse Iuliu Popper încă de la primul contact cu acest pământ, respectiv prin creşterea vitelor, care i se păruse „mai pozitivă şi productivă”. Vase europene, mai ales engleze şi italiene, aveau să aducă sute de colonişti care vor împânzi cu ferme de creşterea oilor ţinutul mult timp ignorat. Această afluenţă de colonişti va fi însă fatală indienilor care, prigoniţi de autorităţile argentiniene, se retrăseseră deja în ţinuturile mai puţin accesibile. După numai câteva decenii de când exploratorul român semnalase pericolul exterminării locuitorii de drept ai acestor pământuri – indienii onas, selknami, alakalufi etc. – aceştia erau deja pe cale de dispariţie şi, nu mult după aceea, nu vor putea evita un destin implacabil.

Primul contact, infructuos de altfel, al lui Popper cu indienii onas, îl avusese în 1886, cu ocazia primei călătorii. Cu acel prilej va remarca faptul că „rezistenţa lor extraordinară contra lipsei de hrană este într-adevăr de admirat” şi va oferi totodată explicaţii ostilităţii acestora faţă de albi. Deşi colonizarea era la începuturile ei, roadele erau deja vizibile. Indienii erau alungaţi de pe pământurile lor de către fermierii care-şi extindeau stabilimentele de creşterea oilor. Aceşti paşnici vânători de guanaci (specie de lama sud-americană vânată pentru carne şi lână), care ignorau noţiunea de „proprietate”, aveau o logică foarte simplă şi practică (pentru ei): „Totul e guanac, o oaie e un guanac mic, un cal un guanac mare”. Transpunând în practică acest principiu aveau să suporte consecinţe dezastruoase. În vederea exterminării lor, fermierii angajau tot felul de indivizi de la periferia societăţii, care priveau vânătoarea de oameni ca un sport şi, totodată, ca o afacere. Între aceştia aveau să se remarce englezul Sam Islop, de un sadism de neînchipuit, şi scoţianul Mac Lenan – acesta din urmă, primind câte o liră sterlină pentru fiecare indian ucis, avea să strângă numai într-un singur an o avere de 413 lire sterline! Muzeul Antropologic din Londra se arăta mult mai darnic, plătind, după cum relatează italianul Ardemagni, câte 8 lire sterline pentru fiecare cap de indian care îmbogăţea patrimoniul să de exponate (Martin Gusinde, Urmenschen in Feuerland, Berlin, 1946, pag. 99-100).

Aşadar, Iuliu Popper, cel care în articolele referitoare la Ţara de Foc, găzduite de cele mai importante cotidiene argentiniene şi de Bolletin del Instituto Geografico, semnalase pericolul exterminării indienilor, era acuzat de ceea ce combătea, cu atâta perseverenţă.

Conflictele sale cu autorităţile locale aveau să se înteţească după ce, în 1890, preşedintele Juarez Celman, care-i sprijinise activitatea, este obligat să-şi dea demisia. Este, totodată, handicapat şi de refuzul său de a se naturaliza în Argentina sau de a recurge – după cum se obişnuia – la protecţia unei puteri străine, având orgoliul să spună: „m-am născut român, sunt român şi voi muri român”.

Având de partea sa opinia publică şi marile cotidiene, va reuşi, totuşi, să-i pună în situaţia de a demisiona pe doi dintre guvernatorii care veniseră „să-şi sporească resursele materiale în dauna slabelor lor resurse morale”, cu toate strânsele relaţii ale acestora cu Carlo Pellegrini, noul preşedinte al Republicii. În fapt el era cunoscut de către colonişti şi indieni ca stăpânul lor de drept, şi nu guvernatorii oficiali. Contele Henry de La Vaulx, care a străbătut între 1895-1897 extremitatea meridională a Americii de Sud, menţionează că exploratorul român era suranumit „regele Patagoniei”. Aceasta însă nu justifică afirmaţia istoricului A. Taillord cu privire la faptul că Iuliu Popper urmărea această proclamare! Avea de furcă, totodată, cu aşa-zişii „cercetători”, sosiţi pe acele meleaguri în slujba unor ministere şi societăţi europene – mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Este cazul francezilor Willems şi Rousson, trimişi de ministrul Artelor, care îşi vor reduce activitatea la a-şi însuşi prima lucrare a exploratorului român, „Terre de Feu”, şi în a o publica în Buletinul Societăţii Geografice Franceze ca rod al cercetărilor personale.

Aşadar, în urma primei sale expediţii în interiorul arhipelagului de la capătul lumii, Popper este însărcinat de guvernul argentinian cu exploatarea aurului şi protejarea indienilor din teritoriile respective. Va desfăşura aici, timp de 7 ani (1886-1893), o activitate ale cărei roade nu se vor lăsa aşteptate. Principalul său merit este acela de a fi introdus în circuitul geografic şi economic arhipelagul din sudul continentului american. Trecuseră peste trei secole şi jumătate de când aceste pământuri fuseseră văzute pentru prima dată de către un european, respectiv de către Magellan, la 21 octombrie 1520, cel care avea să le şi boteze Tierra del Fuegos, cartografiat mai târziu Tierra del Fuego. Se pare că s-ar fi numit şi Tierra de los humos (a fumurilor), dar Carol I, regele Spaniei, meditând profund că „nu există fum fără foc” a dat ordin să se revină la vechiul nume. Între timp coastele Ţării de Foc fuseseră vizitate de o serie de celebri exploratori, între care, în ordine cronologică, pot fi menţionaţi: Francisco Hoces (1526) – cel care avea să spulbere, prin descoperirea Capului Horn, legenda cu privire la existenţa unui continent sudic –, Francis Drake (1578), Cornelizoon Schouten (1616), John Byron (1764), bunicul celebrului poet, Robert Fitzroy, însoţit de Charles Darwin (1932-1833), Giacomo Bove (1881-1884). Dar niciunul dintre aceştia nu intenţionase sau nu se încumetase să străbată interiorul necunoscut. Acest merit îi va reveni lui Iuliu Popper, menţionat de altfel de către „La Grande Encyclopédie”, printre exploratorii acestui ţinut. El va stabili, în mare parte, nomenclatura geografică a teritoriilor străbătute, acceptată oficial în Argentina şi apoi în unele state europene. Din nefericire, după moartea sa, treptat, treptat for fi schimbate denumirile date de el. Vor rămâne totuşi până azi, se pare, Punta Sinaia, Colonia del Páramo (fostul El Páramo), Rio Celman, Bahia Slogget ş.a. Iniţial în geografia Ţării de Foc, datorită lui, „predomina – cum îi plăcea să amintească – nomenclatura românească”: Punta Sinaia, Puerto Popper, Monte Lahovary, Rio Ureche, Rio Rosetti. De altfel el a şi colonizat moşneni munteni pe acele meleaguri îndepărtate. După cum menţiona în 1930 revista „Românul”, din Buenos Aires, „mai sunt undeva tot în extremul sud, fii şi nepoţii coloniştilor români aduşi de Popper, care deşi spun cu mândrie că sunt argentinieni, nu uită să adauge că sunt „hijos de los rumanos” (fii de români)”. A corectat harta arhipelagului şi în special a Islei Grande. Constată că ţărmul golfului San Sebastian este situat cu trei mile mai la nord decât era indicat pe hărţile marine. Presupune că acesta a fost unit cu golful Inutil, din vestul insulei, printr-un canal maritim. De altfel acestea nu sunt singurele observaţii cu caracter geografic privind teritoriile străbătute. Informaţiile sale vor deveni surse bibliografice pentru prestigioasa „La Grande Encyclopédie” şi pentru numeroase reviste ştiinţifice şi cotidiene.

Va elabora, totodată, un plan vast, pentru mulţi irealizabil, de dotare a Ţării de Foc. La numai trei ani de când pusese pentru prima dată piciorul pe aceste pământuri obţine înfiinţarea primei limii maritime permanente între El Páramo şi Buenos Aires, deservită de navele „Mina del Carmine” şi „Maria Luisa”. Instalează în El Páramo un tren local („Decauville”). Realizează un tunel subteran pentru captarea din Atlantic a curenţilor de apă necesari flotaţiilor de aur şi construieşte o instalaţie de sortare a aurului, care a fost folosită, apoi, în Chile, Canada, Australia, Mexic etc. Emite monedă proprie de 1 şi 5 grame, prima cu titlul de 0,864 gr. aur, cu numele său (POPPER), anul (1889) şi indicarea localităţii (EL PÁRAMO) unde a fost bătută. Aceasta, după cum remarcă unul dintre cei care s-au ocupat de activitatea sa (Ilie Ţabrea, Monete de aur emise de un bucureştean în Ţara de Foc, Bucureşti, 1942), „nu atât pentru a-şi da aere de suveran, cât mai ales pentru a dispune de un mijloc lesnicios de a-şi plăti muncitorii şi soldaţii şi de a le înlesni tranzacţiile”. Va organiza chiar şi un serviciu poştal, emiţând mărci poştale carmin-roz, valabile numai pentru Ţara de Foc şi care, nu mult după moartea sa, au devenit rarităţi filatelice. Monedele şi marca poştală emise de el pot fi interpretate şi ca o tendinţă a sa de autoafirmare, la aceasta adăugându-se parăzile militare pe care le organiza cu ocazia botezării vreunui râu sau a vreunei localităţi, ca şi dorinţa sa de a se pune bine cu cei sus-puşi, vizibilă în anumite toponime (Celman – preşedinte al Argentinei –, Ureche – ministru în România etc.).

Preconiza instalarea capitalei provinciei nu la Ushuaia, pe care o considera izolată în Canalul Beagle, ci pe râul navigabil Juarez Celman, din centrul Islei Grande – probabil visa o cursă regulată şi directă între capitala provinciei şi cea a Republicii.

Intenţiona, de asemenea, să instaleze un telegraf de la Rio Negro (Patagonia) până în extremitatea sudică a arhipelagului, probabil la Ushuaia, cea mai sudică localitate a Globului, pe atunci nouă reşedinţă a provinciei Ţării de Foc şi sediul misiunii engleze condusă de pastorul Thomas Bridges. Şi, mai mult ca sigur, toate aceste realizări şi planuri ar fi fost eclipsate de îndrăzneaţa expediţie pe care o proiectase şi o pregătise…

6 iunie 1893. Vasul „Explorador”, de o construcţie specială, ancorat în portul Boca, de lângă Buenos Aires, îşi aştepta comandantul pentru a porni într-o temerară expediţie în „continentul îngheţat”. Ar fi fost, probabil, dezlegate multe taine ale continentului alb înaintea unor exploratori ca Amundsen, Scott… Vasul, legănat de apele Atlanticului în estuarul La Plata, nu va mai pleca, însă, niciodată în lunga călătorie. Iuliu Popper, cel care pregătise expediţia în cauză, fusese găsit mort, pe podeaua camerei sale, în dimineaţa aceleaşi zile. Medicul oficial pusese diagnosticul „atac de cord”, dar toată lumea fusese convinsă că a fost otrăvit. Această convingere era întărită de faptul că, în timpul senzaţionalului proces, Popper s-a dovedit a fi nu numai un om curajos, de acţiune, dar şi un abil cunoscător al labirintului problemelor juridice. Procesul nu se terminase şi este cert că autorităţile nu aveau chef să fie înfrânte încă odată în lupta cu primul explorator al interiorului Tierrei del Fuego. Omul „de o valoare personală extraordinară şi de un caracter ce se impunea”, cum avea să-l omagieze, o zi după moartea sa, cel mai mare cotidian argentinian, La Prensa, avea numai 36 de ani. Viaţa sa zbuciumată în „extremitatea australă a lumii locuite” va constitui, mai târziu, subiectul romanului „Ultima Speranţă” al scriitorului german Lendörf, iar mai recent subiectul filmului chilian „Tierra del Fuego”, care a avut un mare succes la faimosul Festival al filmului de la Cannes, din anul 2000. Principalul bulevard şi cel mai mare complex comercial din cel mai sudic oraş al planetei, Ushuaia, îi poartă numele.