AJTR
Legenda florii de colț Legenda florii de colț
Asemenea multor simboluri care se pierd în mit și legendă, floarea de colț a primit, și în România, mai multe denumiri. Nestor Urechia amintea,... Legenda florii de colț

Text: Maria-Camelia MANEA

Simbolul purității

Învăluită în mit și imaginație mistică, delicata floare de colț a stârnit un interes perpetuu pentru toată lumea – de la simplii muritori de rând, căutători, până la alpiniști, biologi și mari exegeți ai culturii. Cunoscută mai ales sub denumirea de „edelweiss”, pe numele științific „Leontopodium alpinum”, floarea de colț este asociată deseori cu măreția crestelor muntoase ale Alpilor, datorită imaginilor memorabile și melodiei inconfundabile din inegalabila peliculă „Sunetul muzicii”. Frumusețea unică a florii albe cu petale de catifea a făcut ca minunata plantă a stâncilor să devină simbolul purității și fidelității în Bavaria și emblemă națională în Elveția.

O floare, o legendă…

Povestea străbate veacuri de mister și de admirație și aduce, prin timp, o legendă fascinantă, încă nedescifrată…

Cândva, demult… tare demult, pe când nici nu mai aveam puterea să ne amintim, peste crestele înzăpezite ale Alpilor trona o regină nemaipomenit de frumoasă… Dar regina noastră nu era ca toate celelalte femei, ci avea inima înghețată, într-un bulgăre de gheață pură. Mai avea un dar regina – un dar neprețuit și rar – o voce de vis, cu care ademenea prin cântecele ei melodioase pe toți păstorii chipeși, care pășeau fermecați către Peștera ei de gheață. 

Dar… vedeți voi, inima de gheață a reginei nu putea să iubească și, oricât de mult o adorau și căutau să-i fie pe placul inimii, ea se simțea agasată de atâta curtoazie și, de fiecare dată, își chema cu un semn discret supușii săi gnomi, care o slujeau cu un devotament de neînchipuit. Și… într-o înțelegere tacită, aceștia îi aruncau, rând pe rând, pe nefericiții curtezani, în prăpăstiile adânci, unde își găseau tragicul sfârșit…

Așa azi…, așa mâine…, nu știm cum se face că micuții gnomi o iubeau și ei pe regina lor, cum numai o inimă de sclav poate venera în dragoste o suverană…

Într-o zi, furat de frumusețea înălțimilor și totalmente subjugat de glasul ce-l chema, un tânăr păstor își face drum spre Peștera regală, fermecat de cântul nepământean al reginei… Minune! Pe loc, ființa cu glas îmbietor se îndrăgostește și se pierde cu firea, așa cum nu se mai întâmplase niciodată… Uită cu totul de sine, se fâstâcește fără să vrea, se pierde cu totul…

Dar gnomii ei… Of! Ce grea e gelozia!!! Cuprinși de ură și de răutate, de teamă că regina lor s-ar putea îndrăgosti iremediabil și ar dori să-și petreacă tot restul vieții alături de acest muritor impertinent (ea – regina nemuritoare cu inimă de gheață…) și să-și abandoneze slujitorii ei loiali, îl iau pe nefericitul păstor și îl prăvălesc fără milă în prăpastie. Valea unde s-a prăbușit tânărul, cu inima zdrobită, a devenit Valea plângerii…

Înduioșată de tragicul sfârșit al păstorului, inima de gheață a reginei se înmoaie, atât cât să scape o lacrimă neprihănită, care se rostogoli pe stâncă, în abis. Lacrima aceea s-a transformat într-o minunată floare de colț…

Edelweiss… Floarea neprihănirii… Din iubire și suferință se naște minunea…

Puțină etimologie…

Legenda amintită poate să stea la baza denumirii de „floarea reginei”, care este foarte populară pentru micuța plantă de munte cu petale de catifea.

Numele „edelweiss”, atât de cunoscut în limbile germană și engleză, a fost atestat pentru prima dată în scris în ziua de 5 martie 1784, de aceea ziua de 5 martie a devenit „ziua florii de colț”.

Din punct de vedere etimologic, „edelweiss” este un substantiv compus, din „edel” (= aristocratic, nobil) și „weiss” (= alb) și se traduce prin „alb nobil”. 

Denumirea sa științifică, Leontopodium alpinum, trimite către un alt nume sub care este cunoscută planta : „picioruș de leu” (germ. Lowenfuss, engl. small lion’s foot), dar termenul care a fost menționat pentru prima dată de naturalistul elvețian Konrad Gessner, încă din secolul al XVI-lea este „wollblume” (floare de lână). Alte denumiri fascinante: „steaua gheții” (fr. etoile du glacier), stea de argint (etoile d’argent), floare nemuritoare din Alpi (immortelle des Alpes) sunt folosite de diferiți botaniști și biologi pentru a descrie planta care are frunze catifelate, de dimensiuni diferite, așezate de jur împrejurul tulpinii, în formă de cerc. Florile sale, micuțe și numeroase, sunt compuse din petale de un alb imaculat și lasă impresia unei singure flori de forma unei steluțe.

Numită în popor și floarea reginei, floarea doamnei, floarea de colț are în tradiția românească o semnificație aparte, ea fiind un simbol al dragostei. Se spune că, pentru a-și dovedi dragostea și curajul, tinerii colindau zonele stâncoase ale munților pentru a culege flori de colț și a le oferi iubitelor. În limbajul florilor ea înseamnă puritate și curățenie.

Legende din folclorul românesc

Asemenea multor simboluri care se pierd în mit și legendă, floarea de colț a primit, și în România, mai multe denumiri. Nestor Urechia amintea, încă din anul 1904, în cartea „Zânele din Valea Cerbului”, legenda florii de colț, temă amintită în lucrarea „În Bucegi” (1906) și reluată în „Robinsonii Bucegilor” (1916) și „Vraja Bucegilor” (1926) că: „Edelweiss este numele nemțesc al unei flori care crește numai pe piscurile înalte ale Alpilor și pe steiurile inaccesibile ale Bucegilor noștri. Un gând curtenitor i-a îndemnat pe unii s-o numească pe românește floarea Reginei; dar nu acesta este adevăratul său nume, ci acela dat de ciobanii care petrec vara în vecinătatea ei, pe plaiurile Caraimanului și Coștilei, și anume „floare de colț”, „floare de Bucegi”, sau, mai simplu „floare”, căci după cugetul ciobanilor ea este floare, așa cum Dumnezeu este Dumnezeu

Nestor Urechia pune apariția pe Pământ a florii de colț în strânsă legătură cu momentul nașterii lui Iisus Hristos, astfel că: Steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi spre locul nașterii Domnului a stat o clipă deasupra Bethlehemului și s-a gândit ce să facă mai departe, căci își îndeplinise misiunea dată de Dumnezeu.

„Să mai stau pe cer așa strălucitoare cum m-a făcut stăpânul lumei, nu se poate, fiindcă nu trebuie să uit ca sunt unealtă smerită, sunt în mâna Domnului; și apoi s-ar înșela oamenii crezând că pe fiece seară s-a născut Fiul. Unde să mă aciuiesc, dar, pe Pământ?”

Și coborî steaua de pe boltă să-și afle locul de odihnă. Călătorind peste mări și țări, peste ținuturi cu oameni mai sălbatici decât fiarele, care înrobeau alți oameni, sau se războiau pe gustul conducătorilor, într-o zi…„steaua sosi deasupra unor munți înalți cu spinări îmbrăcate cu o iarbă scundă”, stânci golașe și molifți trufași. Erau Bucegii, cufundați în liniște și pace, cum nu întâlnise nicăieri în lunga sa rătăcire în jurul Pământului.Nici chiote sălbatice chemătoare la măceluri, nici vaete, nici plânsete; o tăcere adâncă nesfârșită.Și, desfăcându-se în mii de steluțe, căzu, de se agăță de steiuri și ziduri uriașe; fiecare steluță se făcu o floare albă, moale ca lâna; și așa se înfăptui floarea Bucegilor.”

Cele trei cărți, făcând parte din trilogia Bucegilor scrisă de Nestor Urechia – „În Bucegi”, „Robinsonii Bucegilor” și „Vraja Bucegilor” -, au fost reeditate de Editura „România pitorească” în interesanta-i „Colecție Verde”.

Pasionată de cultura noastră populară, fascinată de peisajele montane de la noi, Regina Elisabeta a scris ea însăși o poveste dedicată nemuritoarei plante de munte care i-a preluat numele, adaptată apoi într-un scurtmetraj de 20 de minute în anul 1946, intitulat „Povestea florii de colț” (preluată de la Carmen Sylva) – regia: Paul Călinescu, scenariu: Paul Călinescu, actori principali: Ileana Niculescu, Traian Vrajbă, Ioana Călinescu.

Un războinic se îndrăgostește de Alba, fata cea frumoasă a Babei Cloanța, și o răpește. Urmăriți, cei doi ajung la castel, unde Alba este acuzată de vrăjitorie. Voinicul își continuă singur drumul, urmărit de Baba Cloanța, care îl preface în stâncă, în timp ce Alba moare și se transformă într-o floare de colț.

O poveste a florii de colț o regăsim promovată în dosarul de candidatură a Brașovului pentru titlul de Capitală Culturală Europeană.

„Acest mit este un exemplu din ceea ce înseamnă Civilizația Muntelui. Această legendă arată spiritualitatea oamenilor de la munte. Frumusețea Bucegilor și a florilor de colț modelează mintea și sufletul oamenilor. Eu asta înțeleg prin Civilizația Muntelui! Oare un european vibrează la o astfel de legendă? Se întreabă cine sunt oamenii care au astfel de legende? (…)”, spune directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov, dr. Nicolae Pepene.

Este o legendă a oamenilor care îl aduc pe Dumnezeu în mijlocul lor prin frumusețea unei flori. Să mai adaug că în muntele Ceahlău floarea de colț se numește Albumeală și Todelița.”

Poveste adevărată

Deși asociată atât de obsesiv cu zona Alpilor și prezentă pe toate simbolurile alpine – pălării, sigle, tricouri, insigne etc. -, mitica floare de munte cu petale catifelate, pudrate cu praf de calcar alb, provine – greu de crezut – din Himalaya și din Siberia.

Astăzi, floarea de colț se întâlnește din Pirinei până-n Himalaya. Crește în munți calcaroși, pe versanții abrupți și însoriți, respectiv pe stânci. Denumirea științifică, din limba latină, atestă faptul că „Leontopodium alpinum” este o specie din familia botanică a florii-soarelui și a margaretei (familia Asteraceae). La fel ca și la rudele ei, ceea ce este numită de necunoscători floare este de fapt o inflorescență, adică un buchet întreg de floricele foarte mici, numeroase și foarte înghesuite.

Floarea de colț înflorește în lunile iulie–august. Secretul supraviețuirii în captivitate pentru floarea de colț este frigul. Planta trebuie să stea la temperaturi negative, suportă vântul și nu are nevoie să fie udată. Floarea-de-colț renaște la sfârșitul lui februarie, când gerul se înmoaie. Nu are nevoie de îngrijire specială, unica nevoie fiind un pământ sărac, amestecat cu praf de calcar.

Floarea de colț face parte din flora spontană, astfel că este extrem de viguroasă și poate să vegeteze și la altitudini mai joase, în grădinile de la munte. În regiunile muntoase din România planta ajunge doar până la maximum 20 cm înălțime, dar există în alte condiții climatice până la 50-80 cm.

Crește în Munții Carpați, fiind declarată monument al naturii din 1933 și ocrotită prin lege. Poate fi întâlnită în Munții Maramureșului și Munții Rodnei, Obcinele Bucovinei, Rarău, Ceahlău, Ciucaș, Munții Bucegi, Făgăraș, Cozia și Retezat. În afara spațiului românesc, floarea reginei înfrumusețează zone din Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpați, Pirinei, dar și din Asia Centrală și de Est.

Una dintre minunile munților noștri, floarea de colț este o plantă protejată. A o rupe de pe stâncile Bucegilor este o crimă. Putem însă să-i culegem semințele care se formează în septembrie. Plantate într-un sol sărac, calcaros, în curțile caselor de la munte șansele să crească și să înflorească sunt maxime.

Deși floarea de colț nu mai este considerată o plantă rară, rămân mistica și valoarea sa simbolică pentru viața culturală din zona montană. Scheidegger explică că la mijlocul secolului al XX-lea, floarea de colț era considerată kitsch. „A fost reprezentată pe majoritatea suvenirurilor ieftine și și-a pierdut o parte din atractivitatea sa irezistibilă. Cu toate acestea, în anii 1990 a existat un rebranding care a ajutat la reînvierea florii de colț. Acest lucru a fost puternic legat de conceptul reimaginării simbolice a plantei și a revigorării tradițiilor, ca și îmbrățișarea rădăcinilor autentice și a moștenirii culturale străvechi.

Romanul lui Auerbach a apărut în traducere engleză în 1869, fiind prefațat cu un citat atribuit lui Ralph Waldo Emerson: „Există o floare cunoscută botanicilor, una din același gen cu planta noastră de vară numită „Immortella”, un Gnaphalium de genul acesta, care crește pe cele mai inaccesibile stânci ale munților tirolieni, unde caprele de munte îndrăznesc cu greu să se aventureze și pe care vânătorul, ispitit de frumusețea sa și de dragostea lui (căci este apreciat imens de domnișoarele elvețiene), urcă pe stânci să le adune și este găsit uneori mort la picioarele lor, cu floarea în mână. Floarea aceasta este numită de către botaniști Gnaphalium leontopodium, iar de către elvețieni Edelweisse, ceea ce semnifică Puritate Nobilă.”

Astăzi, edelweiss nu numai că reprezintă o legătură cu natura și cu frumusețea muntelui, ci este o marcă comercială de calitate și unicitate, pentru țările alpine, în special Elveția și Austria. În Elveția, imaginea unei flori de colț împodobește totul, de la reclame pentru cabinetele stomatologice la moneda de 5 franci, până la însemnele de rang pentru forțele armate elvețiene. Valoarea sa se extinde dincolo de Alpi, multe companii din zilele noastre poartă numele și imaginea Edelweiss. O companie de servicii financiare din Mumbai, o companie de ciocolată din Beverly Hills și o delicatesă din New York poartă toate numele acestei flori.

Conform tradiției populare, a oferi această floare unei persoane dragi este o promisiune de dăruire și dragoste pură.

  • Mihai COPEȚCHI – KOPECKY

    9 martie 2020 #1 Author

    Superb!

    Răspunde

  • Soldan Cristina-Loredana

    28 aprilie 2020 #2 Author

    Nu am văzut niciodată în realitate o Floare de Colt, dar știu cui m-aș dori să i-o ofer pe prima, când am să o văd🙂.

    Răspunde

    • Gelu

      4 mai 2020 #3 Author

      Bănuiesc că te referi la faptul că, atunci când o vei întâlni în drumețiile tale, o vei imortaliza in aparatul de fotografiat sau chiar în telefon, șiiii… DOAR AȘA, poți să o oferi persoanei dragi ție, astfel dai dovada de muuultă înțelepciune și iubire față de această minunată floare, FLOAREA REGINEI. Dacă îți place o floare, o rupi. Dacă o iubești, o lași in mediul ei, astfel poate bucura ochii multor iubitori de natură, de frumos..

      Răspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *