„O iarnă în orașul bucuriilor”

Text: Valentin ȚIGĂU

De aproape 13 ani – deci deodată cu intrarea României în Uniunea Europeană – se constată un crescând interes, în Occident, pentru… retipărirea unor cărți uitate, mărturii ale scriitorilor și memorialiștilor de acum un veac și mai bine, care și-au publicat notele de călătorie în țara noastră. Unele dintre aceste titluri nu au mai cunoscut tiparul de la prima ediție. Altele s-au republicat, în timp, fie imediat după primul război mondial, fie în epoca de glorie dintre războaie, când regina României, Maria, călătorea la rându-i pe toate meridianele, făcând lobby pentru țara ei.

Printre titlurile reiterate astăzi se află și unul semnat de o femeie – mai puțin obișnuit acest lucru – Florence K. Berger: „A Winter in the City of Pleasures or Life in the Lower Danube”, adică, pe limba noastră: „O iarnă în orașul bucuriilor sau viața la Dunărea de Jos”. Este evident că „orașul bucuriilor” nu este altul decât Bucureștiul.

Florence Kate Berger, născută Twiss, se măritase în 1868 cu Francois Charles Berger și avea să petreacă în România iarna 1869-’70, înainte cu un an de a da naștere primului său fiu. Ce va fi făcut tânărul soț în Bucureștiul îniernat nu ne e foarte clar. Ce a făcut însă Florence Kate putem deduce din amplele pagini dedicate Capitalei și României, pe parcursul a opt capitole, care încep cu drumul pe ape, de la Budapesta la Giurgiu, și apoi pe uscat până la București și continuă cu superbele fresce ale Capitalei – locuri și oameni –, cu accent pe „iarna la șosea”. Nu-i sunt indiferente nici pitoreștile – atunci – tabere ale țiganilor nomazi, cărora le consacră un capitol, în antiteză cu alt capitol despre „țiganii de casă”. Bancherii și cămătarii evrei îi stârnesc interesul la fel de mult ca și… finanțele românești. Iar procesiunea de înmormântare a unui mare boier va prilejui lungi pagini descriptive care probează un real talent de… reporter de teren. „Moravuri, maniere și caracter național” se numește un alt capitol al opusului memorialistic al gingașei londoneze.

Ultimul dintre capitolele cărții este unul cu adevărat surprinzător, pentru că el este dedicat doinelor românești (deși, după clasificările de azi, poate nu toate acele texte sunt doine, unele ar fi mai ușor de încadrat la balade ori la alte genuri lirice poporane, însă interesul britanicei pentru folclorul românesc este flatant). Doina, Cine-cinel, Hora, Miorița, Făt-Logofăt, Cucul și turtureaua, Crai Nou, Groza Haiducul, Doină de dragoste, Zburătorul – sunt doar câteva dintre cele 20 de referințe la folclor. Florence K. Berger asemuiește doina românilor cu cântecele trubadurilor și cu liedurile germane. „Doina este inspirată de Dor, un sentiment indefinibil, făcut din regret, speranță, jale și dragoste”, despre care se presupune că ar putea să cauzeze chiar moartea celui care îl trăiește, rezumă autoarea sursa inspiratoare a doinei.

Ne interesează însă, din cele aproape 300 de pagini ale cărții, capitolul al doilea, cel dedicat exclusiv Bucureștilor, și din care ne vom permite și noi să cităm. Copios.

„Bucureștiul e București și de aceea el nu seamănă cu nici un alt loc din lume. Tot așa cum românul este român, fără a se asemăna în vreun fel turcului, bosniacului, galițianului, sârbului, muntenegreanului sau grecului. El nu este oriental, dar cu atât mai puțin nu e occidental”. E drept, însă, că în București Orientul și Occidentul își dau mâna, câtă vreme „aici poți bea bragă ca un bulgar, șerbet ca un musulman, bere ca un student neamț sau un Bordeaux mic ca un parizian burghez”. Enumerarea de lucruri ce le poți face, în stilul oricărui neam, între zidurile Bucureștilor continuă, chiar dacă uneori greșește, atribuind, de exemplu, pilaful rușilor – dar bine vorbește despre „biftecul în sânge al englezului perfid”, cu autoironia de rigoare”.

„Viața la București, alcătuită din obiceiurile atâtor popoare, e plăcută”, scrie Florence K. Berger. „Aici, în vechea capitală a fanarioților și gospodarilor, a răsunat cuvântul hotărâtor al civilizației apusene, iar noul venit primește inițieri, împins într-o lene orientală și desfătări molatice. Un oraș trândav, vesel, monoton, cu străzi prost pavate – adevărat martirodrom pentru oameni și animale. Bucureștiul este „orașul cu o stradă, un teatru, o religie și o idee”. Există în schimb „circa o sută de magazine de confecții, saloane de coafură, iar Magasins de Modes se află în vitrina fiecărui anticariat”; „Cafes-chantants-urile se înmulțesc rapid și modestele dive de sub umbrarele Champs-Elysees-ului vin aici din când în când și interpretează șansonete rafinate și pline de vrajă, în fața căciularilor și cojocarilor”; „Peste tot, privirea este șocată de contraste violente: de la noutatea surprinzătoare la ruina lentă și apăsătoare; de la splendoarea exuberantă la mizeria de dincolo de rușine; de la gustul perfect la o stranie barbarie”.

Sunt multe pagini care ar părea delicioase, dacă nu ne-ar privi poate direct comentariile blând-acide ale britanicei, care, înainte de Bram Stocker, aduce în literatura engleză (fie ea și memorialistică), numele de… Dracula: „Bucureștiul, orașul lui Vlad Dracula, nu este o capitală romantică”. După spusele ei, nu artistul trebuie să-și caute aici inspirația, ci… caricaturistul, care „cu pensula în mână, poate să schițeze niște chipuri încruntate din tagma acelor birjari cu părul lung, îmbrăcați în haine de blană”… și, apropo de birjari, o ultimă remarcă extrasă tot din cartea lui Florence K. Berger: „Bucureștiul fără birjari ar fi ca Veneția fără gondole sau Cairo fără măgari ori deșertul fără cămile”. Pitoresc spus, mai puțin adevărat, însă. Căci în același an 1869 hălăduia prin București maltezul Amadeo Preziosi, care și-a găsit sursă de inspirație romantică pentru zeci de acuarele…