Text: Aurel BORȘAN
Poate tocmai în această perioadă extrem de dificilă se cuvine să vorbim despre ospitalitate. Despre turism, care este considerat un barometru fin al societății, care generează deopotrivă întrebări și soluții în ceea ce privește standardul de dezvoltare, mai ales în privința calității vieții.
Deși este „afacerea tuturor”, sau poate tocmai de aceea, turismul se dezvoltă in comunitățile în care locuitorii sunt mulțumiți nu neapărat de nivelul bunăstării, măsurat în cifre sau evaluat birocratic, cât de apartenența la un teritoriu, la un set de valori care-i face unici și le dă sentimentul de mândrie capabil să genereze identități. Intrăm pe un teren care poate fi descifrat și de scriitori și jurnaliști (evident, nu de cei care doar își spun așa), dar mai ales de antropologi, istorici, sociologi, geografi, psihologi , filozofi , economiști etc.
Peste tot în lume au loc întâlniri, congrese, forumuri ale specialiștilor care pun în valoare și caută noi soluții pentru contribuția turismului la dezvoltarea comunităților. Natura , arhitectura, cultura, gastronomia, tradițiile și modernitatea, sub diverse forme, sunt analizate separat sau împreună din perspectiva relației vizitator-gazdă. Concluzia este că turismul trebuie integrat dezvoltării durabile tocmai pentru ca această industrie să nu fie distructivă prin intervenții consumeriste, urbanism primitiv sau evenimente de proastă calitate..
Ceea ce asigură, însă, forța turismului este capacitatea de ospitalitate a unei comunități. Indiferent de cultura la care apelăm pentru a desluși sensul cuvântului ospitalitate această noțiune trezește gânduri și sentimente diferite, în funcție de poziția pe care o ocupăm faţă de această sferă de activităţi, de rolul pe care ni-l asumăm – de receptor sau de furnizor de asemenea servicii. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte ospitalitatea ca fiind „primirea, găzduirea bună oferită cuiva”. În Le Petit Larousse găsim definită ospitalitatea ca reprezentând „acţiunea de primire şi găzduire în spaţii proprii, cu bunăvoinţă şi cordialitate, a unor persoane”, iar Oxford Dictionary of Current English califică ospitalitatea ca fiind „primirea şi găzduirea clienţilor, vizitatorilor şi străinilor, cu cordialitate şi bună reputaţie”.
Dincolo de dicționare, totdeauna extrem de necesare, este fabuloasă povestea, istoria ospitalității, în general. S-au scris cărți, eseuri, studii, s-au făcut teze de doctorat, alte și alte cercetări menite să cuprindă profunzimea și vastitatea acestei noțiuni cu nebănuite virtuți lucrative. Să-l amintim, de pildă, pe Alain Montandon, autorul câtorva lucrări de referință dedicate domeniului, între care și cartea intitulată chiar așa: Despre ospitalitate (Iași, Institutul European, 2015). Între numeroasele formulări memorabile, o putem citi și pe aceasta: „Ospitalitatea este un teren de întâlniri, de schimburi, de amestec al identității și alterității și arie de interculturalitate prin excelență”. Vă lăsăm să descoperiți singuri această captivantă arheologie de la Homer la Kafka pe care o face prin straturile literaturii, în primul rând, Alain Montandon, noi explorând, foarte sumar, câteva repere autohtone. Pornind, dacă vreți, de la sărbătorile Rusaliilor, pe care le întâlnim în „Începuturile vieții romane la Gurile Dunării”, povestite de marele savant Vasile Pârvan, episod care lesne te face să înțelegi că ospitalitatea are rădăcini în străfundurile generoase ale religiei, în cultul morților, mai exact în ideea de călătorie spre alte tărâmuri. Poate că aici este și prima ei semnificație. Oricum, pomană și pomenire fac parte și ele din esența aceleiași realități ale vremurilor pe când ospitalitatea nu era o afacere. Amintiți-vă, dacă vreți, și de faimoasa ospeție pe care Lysimah o oferă „oaspetelui” său Dromichetes, de povățuirile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. De mesele supraîncărcate pe care Brâncoveanu, prințul aurului, le întindea musafirilor evghenicoși care îi treceau pragul. Dar, poate în primul rând, și de Dimitrie Cantemir, cel care în Descriptio Moldaviae ne lasă amănunte deosebit de prețioase despre ospitalitatea dintre Carpați și Nistru: „Chipul cu care primesc oaspeți străini și drumeți e vrednic de cea mai mare laudă: căci deși foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuși nu se dau înapoi niciodată să dea de mâncare și găzduire unui oaspe și-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu fața voioasă, ca și cum le-ar fi frate sau altă rubedenie. Unii așteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi și, ca să nu mănânce singuri, își trimit slugile pe ulițe și le poruncesc să poftească la masă drumeții pe care îi întâlnesc”.
Este cât se poate de limpede și de îmbucurător: în România ospitalitatea are tradiții bune. Nu avem a ne plânge. Și putem tot vorbi de ospitalitate din diverse unghiuri. Ca orice altă activitate umană însă și ospitalitatea – cum ușor se poate constata – vine din cultură. (Desigur, și din religie, și din tradiții, ba poate și din structura psiho-somatică a neamului nostru). Or cultura română este o „operă deschisă”, ca să parafrazăm un mare scriitor italian, cu un metabolism sănătos, capabilă să asimileze și să transmită, cu o comunicare densă, care asigură economisirea dar și multiplicarea experienței, iar în sufletul poporului intră atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identități și atât viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării.
În cazul turismului, fiindcă despre el este vorba, ospitalitatea include toate verigile din lanțul serviciilor, de la vamă (în cazul străinilor și nu numai) până înapoi la vamă…
Dincolo de tot și de toate, cu atât mai de neînțeles sunt unele dintre intervențiile prezentului, care erodează păgubitor ospitalitatea:
# meniul de la restaurantele noastre te întâmpină cu anunțul ANAF (vigilență și, eventual, îndemn la reclamație…); # concentrarea dezbaterii publice pe impozitarea bacșișului; # promovarea… trebuie să fie agresivă ca să producă efecte; # accesul la taxiuri la aeroportul Otopeni este o adevărată aventură, mai ales pentru străini; # centrele de informare turistică (dar și unele muzee etc.) nu funcționează în weekend; # CFR -ul nu oferă informații despre trenurile private; # unele parcuri naturale restricționează circulația turistică pentru a evita responsabilitățile care le revin în mod firesc; # accesul la instalațiile de schi este unic în lume (ca și alte exemple de mai sus): îți trebui bilet/abonament pentru fiecare instalație în parte, având în vedere că sunt mai mulți proprietari pe un domeniu schiabil; poate că domeniul schiabil – în egală măsură și regimul plajelor de pe Litoral – reflectă cel mai bine starea de fragmentare și disfuncțiunile turismului din țara noastră; și arată că există și soluții: la Poiana Brașov (dar și în alte părți), spre exemplu, a fost depășită situația penibilă și turiștii circulă pe toate instalațiile cu o singură cartelă.
Sunt câteva exemple de practici cu care ne-am obișnuit și, din păcate, ne par normale. Veți zice, eventual, că țin de perioada ante-pandemie. Credeți că post-pandemie ele se vor retușa de la sine? Nu vă faceți iluzii. Coroana și… jerba trec, pantoful deformat… strâmb rămâne. Oricum, poate o comunicare cu cititorii (mulți implicați în fenomenul turistic) ar aduce noi informații, utile deopotrivă pentru autorități și specialiști.
Și ca să rămânem în carantina încercărilor prin care trecem, vă rog să faceți abstracție, pentru o vreme cel puțin, de una dintre observațiilor lui Alain Montandon: „Ospitalitatea are o legătură cu contactul: sărutul de întâmpinare, strângerea de mână, îmbrățișarea de bun venit.” Are și ospitalitatea, ca orice afacere, limitele ei…