Palatul Mogoșoaia, la anul de grație 1923

• Text: Simona Lazăr
• Foto: Valentin Țigău

Un document al Comisiei Monumentelor Istorice

În 1923, Comisiunea Monumentelor Istorice, al cărei secretar-director era Virgiliu N. Drăghiceanu, elabora un proiect de reabilitare și restaurare a curților domnești brâncovenești de la Doicești, Mogoșoaia și Potlogi.

„Franța și-a făcut o chestie de pietate și de mândrie pentru trecutul său feudal, restaurând niște fărâmături, castelele din Pierrefonds și Coucy. Același spirit de pietate va conduce, credem, la restaurarea celor două palate ale Brâncoveanului, de la moartea căruia s-au împlinit peste două sute de ani. Va fi cel mai demn și cel mai pios monument pe care România de azi îl va înălța aceluia care s-a jertfit pentru ea, aceluia care rătăcește și azi, fără să-și fi găsit adăpost, în umbrele ruinelor de la Potlogi și Mogoșoaia”.

Mai mult decât o „casă de plăcere”, la marginile Bucureștiului

Din cele 50 de file ale raportului Comisiunii Monumentelor Istorice, reținem câteva notații referitoare la una dintre cele trei curți domnește – Palatul Mogoșoaia – de la inaugurarea căruia s-au împlinit, pe 20 septembrie, 317 ani.

„Scoborând, în ordine cronologică, de la cea mai nouă curte din țară, de la curtea din Doicești, al cărei caracter încă nu e bine definit, fiindcă Constantin Brâncoveanu nu avusese nici timpul, nici liniștea de a o termina, în paginile ce urmează se prezintă cercetării curtea de la Mogoșoaia. (…) Cu Mogoșoaia și Potlogii se deschide capitolul cel mai interesant al artelor române, – căci dacă socotim aceste două curți din punctul de vedere abstract al artei, ele sunt prin podoaba și frumusețea lor cele mai însemnate produse artistice din Țara Românească, după Curtea de Argeș, iar dacă le privim din punctul de vedere al arhitecturii civile, sunt singurele locuințe domnești ce ni s-au păstrat pentru timpurile vechi, în stare reconstituibilă”.

La anul 1923, autorii documentului Comisiunii Monumentelor Istorice remarcau că aristocrația românească păstra încă obiceiul de a petrece verile în oazele de verdeață și liniște dimprejurul Bucureștilor, „ca odinioară, când greutățile drumului nu permiteau petrecerile și vilegiaturile în munți sau în străinătate” și când „înalta societate și Domnul petreceau în aceste vecinătăți ale Bucureștilor, unde își ridicau chiar case de plăcere, Lusthausen, maisons de plaisance, cum le numeau călătorii timpului”.

Dar nici una dintre aceste case nu se putea ridica „la frumusețea reședințelor de petrecere ale strălucitului Constantin Brâncoveanul, din cauza lipsei de meșteri îndemânateci”.

„Sfântul Mucenic Gheorghie, den Pajiște”

Chiar dacă, așa cum îl știm, Palatul Mogoșoaia a fost inaugurat în septembrie 1702, gândul lui Brâncoveanu de a construi acolo ceva cum nu se mai văzuse era mult mai vechi, încă din 1681, când cumpără primele case – de la jupâneasa Rada și de la Ilinca, fata lui Marco ot Mogoșoaia – și primele corpuri de moșie, la care se vor alătura altele, achiziționate în următorii ani, pentru ca, în sfârșit, domeniul voievodal să ajungă să aibă întinderea dorită.

Gândul lui începuse de fapt chiar înainte de a fi ales ca Domn al Țării Românești, când ridică acolo o bisericuță (ce va servi, mai târziu, ca paraclis palatului pe care avea să-l zidească), a cărei construcție va fi gata exact cu o lună înainte de urcarea sa pe tron, pe când era doar vel-logofăt. Biserica are hramul „Sfântului Mucenic Gheorghie, den Pajiște”.

În 1688, după ce repară casele cumpărate, avea să locuiască acolo în primul său an de domnie. Este locul în care voievodul se refugia, an după an, „de zădufurile” de vară ale Bucureștilor, până la repararea curților domnești de la Târgoviște (și chiar după aceea, deși mai rar). La Mogoșoaia, Domnul primește soli ori petrece sărbătorile. Din cronicile curții reiese că în anul 1699 e acolo de hramul bisericii pe care o ctitorise.

„Atâta strălucire și putere, nu putea să nu ațâțe gelozia vrăjmașilor”

În anul 1700, după ce primise deja și „caftanul domniei pe viață”, iar prin ginerele său, Constantin Duca, avea influență și asupra Moldovei, Vodă Brâncoveanu nu se mai mulțumește cu curțile cele vechi (și reparate) de la Mogoșoaia și pornește construcția palatului său, monument de artă și arhitectură cum altul nu mai fusese văzut. Stă scris în pisania de marmură, pe care Brâncoveanul o așază deasupra ușii foișorului dinspre curte: „Acest palatu den temelie ieste zidit și înfrumusețatu de preluminatul, înelțatul domnu Constantinu Băserabu Voevod, dăruit și dat la al domnelui fiiu lui Ștefan B(râncoveanu) moștenir(e) ohabnic(ă); săvârșind acest frumos lăcaș la anul de la Hs., 1702 luna sept. 20”.

„Dar atâta strălucire și putere, nu putea să nu ațâțe gelozia vrăjmașilor, cari intrigară la Poartă ca Brâncoveanul să fie chemat, pentru mazilire, în 1703. Prin banii și diplomația sa, însă, el dejoacă uneltirile vrăjmașilor (…). Plin de bucurie se întorcea în țară, trecând Dunărea în iulie, și mai „trezvelindu-se de valurile ce avusese”, apoi „au ieșit de s-au dus la satul Mării-Sale, la Mogoșoaia, ca să se odihnească”. Și spre a eterniza memorabilele zile de frică și glorie, de adâncă deznădejde și mare bucurie ce i le procură călătoria de peste Dunăre, el punea să se picteze pe una din bolțile saloanelor curții de aci, scene din timpul primirii sale la Odriu (Adrianopole), de către Padișah”.

Încrederea în forța sa redobândită îl va face să înfrumusețeze tot mai mult locul acela de taină și liniștitoare chemare al Mogoșoaiei, spre pomenirea sa, în vecii vecilor, drept ctitor al uneia dintre cele mai frumoase epoci din arta și arhitectura românească, în prag de secole și ere. Și chiar dacă peste numai câțiva ani, în august 1714, voievodul va fi decapitat, dimpreună cu „coconii săi”, intrând în rândul sfinților, opera lui rămâne nemuritoare, aici, pe pământul românesc.

Un Cantacuzino pentru Mogoșoaia

Cel care avea să se implice în proiectul de restaurare, în anii 20-30 ai secolului trecut, a fost tot un os domnesc, dintr-o familie înrudită cu a Brâncovenilor. Mai precis, este vorba despre arhitectul și pictorul George Matei Cantacuzino. (Să ne amintim că sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu a fost unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.)

G.M. Cantacuzino a restaurat Mogoșoaia, dar tot lui îi datorăm proiectul Palatului Băncii Chrissoveloni, astăzi parte din sediul Băncii Naționale a României și vila lui Nae Ionescu. Era nepotul preferat al Marthei Bibescu, vărul pictorului Theodor Pallady și a fost ucenic al arhitectului italian Domenico Rupolo, cel care a restaurat, la Veneția, turnul din Piața San Marco și vestitul palat Ca’d’oro, care domină Canal Grande. Cumpărat de prințul Gheorghe Valentin Bibescu pentru frumoasa și dăruita sa soție Martha Bibescu (născută Lahovary), Palatul Mogoșoaia era una dintre minunățiile arhitecturale care străbătuse veacurile și care marcaseră Renașterea (târzie) românească. Din stilul „brâncovenesc” aveau să se inspire arhitecții începutului de secol XX, iar tânărul student și apoi absolvent al Școlii de Arte Frumoase de la Paris avea să preia efortul de restaurare început în 1927 de Domenico Rupolo, lucrând la el până în 1945.

De fapt, primele restaurări începuseră în 1912, se opriseră din pricina primului război mondial și fuseseră reluate la câțiva ani după documentul Comisiunii Monumentelor Istorice la care făceam referire la începutul acestui text. Al doilea război mondial a încetinit și el lucrul restauratorilor, dar în 1945 superbul edificiu al Brâncoveanului era din nou strălucitor. Din păcate, curând, Martha Bibescu avea să plece în exil, iar arhitectul-restaurator a făcut ani grei de temniță comunistă.

Restaurat din nou în anii 2000, Palatul Mogoșoaia este azi unul dintre superbele obiective turistice din imediata vecinătate a Capitalei.